Off-topic: Much Ado About Nothing la Teatrul de Comedie

Liviu Pintileasa, Andrei Şerban, Lucian Ionescu - imagine de la repetiţii

Sâmbătă seara am fost să văd premiera celui mai recent spectacol regizat de Andrei Şerban, de data aceasta la Teatrul de Comedie. Am realizat repede că, spre deosebire de operă, la teatru îmi lipseau multe repere.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Nu ştiam textul aproape pe de rost (în limba originală!) şi nici cum ar trebui să sune replicile actorilor la nivel de silabe şi de vocale, tot aşa cum nu ascultasem şi nici nu văzusem cel puţin câteva zeci de puneri în scenă şi distribuţii întinse de-a lungul deceniilor de când imaginea în mişcare poate fi înregistrată. La Operă aşa vin pregătit. La teatru sunt aproape un inocent. Dar nu acesta este spectatorul ideal pe care visează să-l manipuleze regizorul? Sigur, văzusem excelentul film al lui Kenneth Branagh din 1993, dar sunt aşa de mulţi ani de atunci!

Mult zgomot pentru nimic nu e o comedie de replici şi nici măcar una de situaţii, decât la limită; meditaţia dulce amăruie asupra slăbiciunilor omeneşti e provocarea intelectuală care ne face să zâmbim fără să râdem în hohote, să ne întristăm fără să plângem. Iar regizorul trebuie să imprime un ritm poveştii, timp de trei ore, pentru ca publicul să nu asiste la un eseu despre viaţă recitat pe roluri de figuri de ceară.

Andrei Şerban continuă să caute un drum, sau mai degrabă să defrişeze o cărare prin natura umană a zilelor noastre, folosind drept hartă operele clasicilor. După Lehár şi Mozart la Operă, Die Lustige Witwe şi Don Giovanni fiind mutate fără menajamente în realitatea imediată, cea de care unii spectatori pretind că fug pentru a se refugia în sala teatrului, a venit rândul lui Shakespeare. Mecanismul translatării acţiunii în prezent funcţionează. Războiul nu mai e război, ci o campanie electorală într-o Sicilie coruptă, o campanie la care participă Don Pedro, Benedick şi Claudio. Dimensiunea politică a contextului justifică intruziunea camerelor de filmat ce proiectează imagini în direct pe un ecran de cinema folosit ca decor unic al piesei. Mecanismul funcţionează, cu atât mai mult cu cât este completat şi de secvenţe preînregistrate. În schimb, relaţiile dintre personaje sunt mai greu de reconciliat, pentru că sugestia abuzului sexual la care o supune Don Pedro pe Hero e atât de mult contrazisă de replicile următoare, în care virginitatea fetei e permanent discutată, încât ceva pare să se fi pierdut pe drum, sau cel puţin să nu fi fost dus până la capăt. Dacă în universul lui Andrei Şerban politicienii sunt venali şi proşti fără excepţie, Don Pedro rămâne un naiv aproape simpatic, iar Leonato un mafiot mai mult în aparenţă decât în faptă.

Cele mai reuşite momente au fost cele dramatice, cele ale disperării, atunci când Hero este umilită, amintind pe undeva de empatia pe care Andrei Şerban i-a arătat-o şi Luciei di Lammemoor. Privind-o pe Anca Dumitra în lacrimi, cu machiajul curs pe faţă, despletită, după ce, cu câteva momente mai devreme, aceeaşi actriţă întruchipa o definiţie vie a artificialităţii cochetăriei feminine, aproape că simţeam iminenţa unei scene a nebuniei pe muzica lui Donizetti sau Bellini. Catharsisul e aproape în aceste momente, dar îi lipseşte scânteia care să-l aprindă, poate că apelul la Ardon gli incensiar fi putut s-o producă. O scenă suficient de intensă încât să te facă să uiţi că Sabrina Iaşchevici în rolul Beatricei are un potenţial dramatic foarte mare, amintind uneori chiar de Emma Thompson din pelicula amintită mai sus, citată la un moment dat şi în piesă.

În continuare nu pot înţelege de ce actorii îşi strigă replicile spre public în cea mai mare parte a timpului. Interacţiunile lor sunt sporadice şi, în general, spectacolul seamănă destul de mult cu unul de operă, dar tocmai în ceea ce este criticat la operă, numai că aici nu se cântă. Ştiu că strigătul este dominanta comunicării publice actuale, dar efectul pe care îl provoacă această manieră pierde pe drum tocmai iluzia teatrului, în special atunci când prelungeşte eul spectatorului pe scenă, atunci când îi pune în faţă o oglindă.

Pentru cursivitate, pentru unele soluţii ingenioase, Mult zgomot pentru nimic merită văzut, „adaptarea nepermis de liberă” e un indiciu înşelător.

Într-o sâmbătă, 28 Aprilie, la Teatrul de Comedie, premieră

William Shakespeare: Mult zgomot pentru nimic

Regia: Andrei Şerban, regizor secund: Daniela Dima; decor şi video: Andu Dumitrescu; costume: Doina Levintza; muzica originală: Raul Kusak; coregrafia: Ştefan Lupu; asistenţă regie: Dorina Chiriac
Sabrina Iaşchevici (Beatrice), Conrad Mericoffer (Benedick), Liviu Pintileasa (Don Pedro), Lucian Ionescu (Claudio), Alexandru Conovaru (Leonato, guvernatorul Messinei), Anca Dumitra (Hero), Dorina Chiriac (Margareta), Bogdan Cotleţ (Don John), Dan Rădulescu (Borachio), Antonio Boantă (Ursula/Grefierul), Andrada Corlat (Conrada), Silviu Debu (Dogherry-Coarnă), Şerban Georgevici (Verges-Aguridă), Mihai Niţă (Bodyguardul/un poliţist), Alexandru Bogdan (Prezentatorul/ Mesagerul/ Baltazar/ Părintele Francisc/ un poliţist)