Noile planuri cadru pentru liceu vor servi interesele profesorilor sau pe cele ale elevilor?

Că învăţământul românesc este la pământ nu mai este un secret pentru nimeni. O spune un ministru al Educaţiei, Sorin Cîmpeanu:

„Am ajuns cu calitatea educaţiei într-un punct de minim”. „Este o concluzie tristă. Acelaşi lucru ni le spun testele PISA, acelaşi lucru ni le spun rezultatele la examenele naţionale, acelaşi lucru ni-l spune mediul universitar atunci când se plânge de calitatea slabă a absolvenţilor din învăţământul preuniveristar când intră pe băncile facultăţii, uitând de multe ori că sunt rezultatul formării unor profesori care la rândul lor au fost formaţi în mediul universitar”.

Ultima dovadă:  Serbia are două universităţi în clasamentul top 1000 Shanghai, Ungaria patru, România niciuna.

Rectorul Daniel David, de la UBB Cluj explică de ce: „Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) nu a mai putut compensa singură erori şi indecizii majore în politicile academice naţionale”.   

Curriculumul pentru liceu nu a mai fost schimbat de 15 ani, înainte de naşterea viitorilor beneficiari ai acestui curriculum.

Curriculumul şcolar este principala cauză a abandonului şcolar, pentru că nu face din şcoală un mediu atractiv de învăţare, nu oferă absolvenţilor competenţele cerute în piaţa muncii, şi atunci motivarea elevilor şi părinţilor pentru  performanţă  în şcoală scade spre zero.

Succesele câtorva elevi la olimpiadele internaţionale sunt mai degrabă rezultat al muncii şi capacităţii lor de învăţare, al ajutorului primit de la părinţi şi meditatori.

De actualul curriculum beneficiază doar 30% dintre elevi, cei cu inteligenţă dominant conceptual-teoretica. Restul, Dumnezeu cu mila! Sunt abandonaţi din start de şcoala românească.

Nici Legea Învăţământului Preuniversitar, recent promulgată, nu dă vreo indicaţie despre cum să fie noul curriculum. Doar o frază la art 35:

(11) Structura curriculumului va asigura o distribuţie echitabilă între activităţile de învăţare, predare şi activităţile de învăţare prin muncă.

Atât şi nimic mai mult.

Interesele profesorilor

Am participat în trecut la discuţii pe marginea planurilor cadru şi a programelor şcolare, în comisii formate din profesori. Fiecare profesor din comisie cerea pentru disciplina sa cât mai multe ore, pentru a se asigura norme didactice colegilor săi. Când adunai propunerile, ajungeai la 50-60 de ore pe săptămână!

Aşa s-a întâmplat cu programele cadru pentru gimnaziu, în care avem şi 34-36 ore pe săptămână, 7 ore pe zi. Bineînțeles că nu se fac, dar profesorii încasează salariul întreg.

Orice schimbare curriculară se loveşte de opoziţia profesorilor, susţinuţi de şefii de sindicat care încasează salarii frumoase de la profesori. Pentru că le-ar afecta actualele norme de încadrare, sau i-ar pune să înveţe dacă se schimbă programele şcolare. Şi uite aşa, stăm de 50 de ani cu aceeaşi structură curriculară, foarte puţin schimbată prin apariţia informaticii. În rest e la fel.

Că profesorii consideră că şcoala este în primul rând al lor, şi abia după aceea a elevilor, deşi sunt plătiţi de părinţii elevilor, rezultă şi din afirmaţia unei profesoare:

„Total de acord să fiu evaluată, dar pentru performanţele mele, nu ale elevilor”! Ca şi cum ar exista performanţe ale profesorilor, altele decât succesul elevilor săi!

Nelegarea salarizării de performanţele elevilor unui profesor este iarăşi una din cauzele care a dus la dezastrul din învăţământ. Asta vară am avut aproape 50 de licee cu zero promovare la Bacalaureat, şi nimeni din conducerea învăţământului n-a luat foc. Pentru ce plătim aceşti profesori cu zero rezultate? Să ne spună ministrul Educaţiei!

Interesele elevilor

O şcoală este bună atunci când răspunde nevoilor şi cerinţelor societăţii la o etapă de evoluţie a acesteia. Atunci când se pliază pe talentele şi înclinaţiile elevilor, când ţine cont de personalităţile lor. Şcoala românească actuală se comportă ca un malaxor, în care intră toţi elevii şi scapă cine poate. Ca un pat al lui Procust. Această situaţie nefastă este în primul rând rezultată din inadecvarea curriculară la vremurile pe care le trăim.

Altele sunt provocările acum, comparativ cu 50 de ani în urmă. Democraţia, globalizarea, digitalizarea, circulaţia persoanelor, ideilor şi mărfurilor, explozia tehnologiilor, riscurile privind securitatea şi stabilitatea geostrategică.

Şcoala trebuie să răspundă la aceste provocări, nu să rămână încremenită în tiparele de acum 50 de ani. Ori curriculumul este principala pârghie prin care poate răspunde.

Nu am nicio speranţă că se va schimba ceva, dacă profesorii sunt aceia care vor face noile planuri cadru, în care îşi vor promova propriile interese, nu pe cele ale elevilor.

Cum ar trebui să fie noile planuri cadru pentru liceu?

În primul rând să nu supraaglomereze orarele şcolare pentru ca profesorii să aibă norme didactice. Structura orară ar trebui să fie de maximum  20 de ore pe săptămână la primar, 25 la gimnaziu, şi 30 la liceu.

Un curriculum școlar trebuie să aibă patru componente: conceptual-teoretică, aplicativ-practică, transdiscplinara, generatoare de învățare continuă. Actualul curriculum are doar prima componenta, deși școala trebuie să-i învețe pe elevi: să știi, să faci, să fii, sa trăim împreună.

Apoi, trebuie realizat profilul absolventului de gimnaziu, de liceu, pentru a şti ce aşteptări avem, ce competenţe ar trebui să aibă absolvenţii  fiecărui ciclu școlar.

Fiecare elev este bun în felul său. Pentru a plia învăţământul pe înclinaţiile elevilor, trebuie redus Trunchiul Comun (TC) din curriculum la 10 ore pe săptămână, diferenţa fiind constituită din Curriculum la Deciza Elevilor (CDE).

În ţări occidentale dezvoltate, elevii de liceu îşi aleg singuri 4-6 discipline, pentru care simt atracţie şi plăcere. Nu învaţă tot ce consideră ministerul că le trebuie.

Iată o posibilă componentă de TC:

Limba Romana- 2 ore

Limba Engleza- 2 ore

Matematica - 2 ore

Educaţie fizică - 2 ore

Educaţie pentru societate- 2 ore

Apar discipline agregat, vehement respinse de profesori pentru că trebuie să înveţe şi altceva decât au predat o viaţă: ştiinţele vieţii, ştiinţele mediului, educaţie pentru societate.

La CDE sunt repartizate istoria, geografia, fizica, chimia, ştiinţele vieţii, ştiinţele mediului, arte, sport, etc., şi elevii îşi aleg diferenţa de 10, 15, 20 de ore pe săptămână în funcţie de ce vor să facă în viaţă.

Tot la CDE trebuie prevăzute educaţia remediala şi educaţia de performanţă, iar elevii îndrumaţi de profesori şi părinţi îşi pot alege şi aceste discipline.

Educaţia pentru societate este foarte importantă, ea cuprinde module privind legislaţia, drepturile şi îndatoririle copiilor şi cetăţenilor, educaţia finaciară, norme de comportament în societate, etc.

Profesorii trebuie să aibă libertatea de a adapta programele şcolare la comunitatea de elevi cu care lucrează, având trei registre: minim, mediu, de aprofundare. Pentru că nu toţi elevii pot învăţa la fel, aceleaşi conținuturi şi obiective de învăţare. Există riscul să nu înveţe nici ce ar putea învăţa, dacă educaţia s-ar plia pe posibilităţile lor.

Sunt multe de spus, le-am spus de nenumărate ori în ultimii ani. Degeaba. Nici de data aceasta cele scrise în articol nu vor avea vreun efect.

Iar peste patru ani vom fi în acelaşi loc, iar banii se vor fi dus ca apa în nisip.