Meritocrația în vremea comuniștilor – o analiză comparativă

Logica comuniștilor a fost simplă, transparentă și fără echivoc, la vedere. Au ucis în masă, au făcut toate ororile posibile, au înființat securitatea și toate mecanismele prin care să obțină controlul total asupra a orice, s-au asigurat că pot face absolut orice, au luat orice le plăcea de la oricine, fără discuții inutile. Au reușit într-un timp relativ scurt tot ce și-au propus.

Apoi, fiind convinși că vor rămâne la putere cel puțin o sută de ani, cum au văzut că ține la ruși, au avut interesul evident ca economia să meargă bine și țara să se dezvolte – sigur, așa cum credeau ei că e mai bine, atât cât le permiteau limitele sistemului dictatorial, blocada capitalismului, modelele lor economice.

Aveau deja totul, nu mai aveau nevoie de altceva, nici nu ar fi putut avea mai mult, realist vorbind. Așadar, un avantaj pentru românii de atunci a fost că, având deja tot și fiind convinși că vor rămâne întotdeauna acolo, singurul fel în care comuniștii ar fi putut avea încă și mai mult era să dezvolte economia și țara. Spre diferență de cei de acum, care neștiind dacă stau la putere o lună sau un an sau doi, fură tot ce pot acum, și după ei potopul.

Altă diferență este că nomenclaturiștii comuniști care aveau totul în mână erau extrem de puțini. Era și logic, nu aveau nevoie de nou veniți care să le dilueze puterea și influența. La o numărătoare sumară, se pare că unul din o mie de oameni era un comunist cu putere locala sau centrală. Și nu li se permitea să facă transfer de putere și de influență către alții, tocmai pentru a menține puterea absolută în limitele perfect delimitate și controlabile.

Să zicem că fiecare dintre aceștia unu dintr-o mie avea zece apropiați care ajungeau osmotic și ei în zona puterii. Însă nu în cea de decizie, ci mai degrabă în cea cu privilegii de consum. Așadar, asta însemna un român din o sută, cel mult. Ceilalți 99% nu aveau nicio legătură, erau într-o lume complet diferită și separată, necomunistă.

Alt avantaj pentru românii de atunci a fost că, spre diferență de cei de azi, cei 1% erau foarte clar delimitați, la vedere (cu excepția securiștilor, desigur), vizibili în tot ce erau și ce făceau. Știai cu precizie locurile în care lucrau și se adunau, și le ocoleai: fiecare oraș mare avea un hotel al partidului în care stăteau, cu luxul de atunci, cantinele partidului, magazinele partidului cu legitimație specială, vilele partidului, plajele partidului, locurile partidului la teatru și la cinema, grădinile de legume ale partidului, pădurile partidului, mistreții și urșii partidului pentru vânătoare și cam tot ce mai aveau nevoie cei 1% ca să trăiască foarte bine.

Spre diferență de cei de astăzi, așadar, despre care nu știi niciodată de la ce partid și al cui protejat este, pe cine superi dacă zici ceva de rău, nu știm câți și cine sunt, nu știm dacă unul pe care-l înjuăm astăzi pe față sau pe Internet nu va veni cumva mâine la putere și na trimite garda financiară pe cap…

În întreprinderile și instituțiile mari erau întotdeauna câte unul de la partid și câte un securist, pe care îi știa toată lumea, de regulă. Dar ei nu luau decizii directe, ci raportau la centru si de acolo veneau apoi ordinele.

În rest, toți ceilalți erau aleși și numiți în conducerile întreprinderilor și ale oricăror organizații pe criterii strict profesionale și meritocratice. Excepțiile erau atât de puține și atât de periferice, încât nu contau defel în funcționarea acelor instituții. Oricum, chiar dacă ajungea cineva cu niște pile personale ale cuiva de la partid, dar nu cu susținerea oficială a partidului, erau măcar acceptabili, chiar dacă nu erau cei mai buni. În niciun caz ca acum, în care întâlnim la tot pasul personaje sinistre în posturi cheie ale statului. Dacă un comunist cu statut ar fi făcut asta, adică dacă ar fi sprijinit un sinistru, și-ar fi periclitat propria poziție în partid. Și nimeni nu ar fi vrut să cadă de atât de sus, nici măcar pentru un neam sau o amantă.

În liceul de la Galați, dar și mai târziu, la facultate, eram aproape de centrele puterii și auzeam și aflam multe. La „Vasile Alecsandri”, un liceu faimos în toată țara atunci, erau copiii multor oameni importanți din oraș și din județ. Și oricât de puțin ați crede acum, toți (cred că fără excepție, din câte îmi aduc aminte), erau educați, deștepți, învățau bine și nu am auzit nici măcar o singură dată pe cineva vorbind despre ei că nu ar fi meritat să intre la LVA.

Câțiva care nu au ținut pasul au picat la treaptă și au trebuit să plece la alte licee, indiferent ai cui copii erau. Și invers, nu toți copiii oamenilor importanți reușeau să intre acolo. Mai precis spus, făcând un mic calcul retrospectiv, cred că mai mult de jumătate eram în acel faimos liceu din familii cu totul neimportante.

Mergeam des acasă la colegii de liceu și vorbeam mult și cu părinții lor, importanți și neimportanți deopotrivă, directori de mari întreprinderi și combinate, de spitale, de tot ce era esențial în oraș, dar și muncitori și orice altceva. Și la fel și în București, apoi, când am ajuns la facultatea grea la care au fost și doi dintre cei trei copii ai lui Ceaușescu.

Ei bine, niciodată, dar absolut niciodată nu am auzit pe cineva spunând că vreunul din șefi nu era bun profesional, că a ajuns în conducere pe nemerit profesional. Cei mai buni și mai respectați ingineri erau puși directori la Combinatul Siderurgic, la Șantierul Naval, la institutele de cercetări navale, de cercetări alimentare, la CFR și pe unde mai erau ingineri, cei mai buni doctori conduceau spitalele, cei mai buni profesori conduceau liceele și universitatea.

Profesorii de la liceul nostru erau printre cei mai respectați oameni din oraș și din județ – începând de către noi înșine, elevii. În afară de maistrul de la atelierul mecanic, securistul oficial al liceului, toți profesorii erau foarte buni și nu le-a pus nimeni, niciodată, la îndoiala competența și statura morală.

Când a ieșit directorul la pensie, credeți că au pus comuniștii repede pe protejatul cuiva pe acest atât de prestigios și de râvnit post? Nici vorbă! Fiindcă li s-a părut că nu e nimeni suficient de bun în județ, au plecat prin țară și s-au întors cu unul de pe la Brașov. La fel cu rectorul Universității, au găsit unul pe la Craiova, care și-a făcut treaba foarte bine cât a stat acolo, necontestat de nimeni și fără o singură vorbă de rău de la gălățeni.

Și chiar și în satele mici și pierdute în lume, cum era cel din care veneam eu, aveau grijă pe cine pun pe cele două posturi. Satul era prea mic pentru a avea primar, polițist, doctor sau ce mai găseai într-o comună, așa că cele două posturi-cheie erau directorul școlii și președintele de CAP. Din sat a fost doar maică-mea, directoarea școlii, singura cu facultate, dar pe președintele de CAP l-au adus din altă parte – o alegere bună, pentru că a devenit imediat o autoritate respectată și absolut necontestată în sat, deși era un „venetic”.

Și Ion, prietenul meu mai mare din sat, a intrat repede în atenția partidului, pentru că era deja, încă din școală, și apoi la liceu, la LVA, un geniu la matematică. S-a dus apoi la Electronica de la București, pe atunci una dintre cele mai prestigioase facultăți din țară.

Comuniștii din Galați l-au contactat chiar din primii ani de facultate ca să se asigure că se va întoarce în oraș, la Combinatul Siderurgic – cu zeci de mii de angajați, de departe cea mai mare întreprindere din Galați, dar și din țară. I-au pregătit un post important, i-au spus care vor fi următorii pași într-o carieră rapidă, apartament, desigur, și tot ce mai avea nevoie un băiat sărac de la țară.

Și o întrebare care îmi vine acum în minte, pe măsură ce scriu: cum ar putea să fie un astfel de model de meritocrație teleportat în România de astăzi?

Comuniștii cu statut le dădeau atunci apropiaților acces la privilegiile de consum, de bunăstare, de lux al vremurilor, dar foarte puțin la funcții și la decizii-cheie în economie și în orice altceva, dacă chiar nu își aveau locul acolo. Oare nu ne-ar fi mai bine dacă cei de la partidele de astăzi ar face la fel?

Să zicem că fiecare om important de partid parlamentar de astăzi (AUR, PSD, USR, PNL, UDMR, de la minorități) ar avea dreptul să aleagă câte 20 de apropiați (neamuri, amante etc.), cei de la centru câte 10 cei din județe și din orașele municipii, și câte 5 cei din orașele mai mici și din comunele mai mari, cărora să li se plătească niște salarii foarte mari de la bugetul de stat, ca și cum ar fi pe funcțiile pe care le vizează, plus sporuri și tichete de vacanță, dar să nu facă nimic, să stea casă, să se plimbe, să facă ce vor. Dar toți acei politicieni importanți care primesc acest drept, să fie obligați prin Constituție să numească în posturile cheie ale statului numai oameni competenți. Oare cum ar fi? Cât s-ar cheltui și cât s-ar încasa în plus la bugetul țării?