„Melancolia şi misterul“ peisajelor urbane ale lui Roman Tolici. Sau despre „Puterea imaginii“. Artistul se află astăzi „la aniversară“

Cum despre orice artist adevărat – iar Roman Tolici este cu siguranţă unul – cel mai potrivit, „la aniversară“, este să vorbeşti despre arta lui, reiau acum un fragment consistent dintr-un text publicat iniţial în 2017, de Noaptea Galeriilor. Orheianul, care împlineşte astăzi 46 de ani, a venit prima oară în Bucureşti pentru a studia la Tonitza, iar de atunci s-a impus ca unul dintre cei mai valoroşi artişti contemporani, fiind expus şi la MARe.

Este un consens în faptul că Roman Tolici (născut în anul 1974, într-o localitate din raionul Orhei, aşadar de origine basarabeană) a devenit unul dintre cei mai importanţi artişti vizuali români afirmaţi după 1989, pentru rigoare după anul 2000. Numele său este asociat cu boom-ul picturii figurative autohtone din acel deceniu, dar Tolici este unul dintre artiştii care nu numai că a continuat să lucreze în acest mediu (desigur, nu exclusiv, abordând şi alte tehnici), dar a reuşit să se identifice cu acesta, să-l transforme în „al său“. Bineînţeles, nu este singurul, dar nu i-l pot asocia – în ce priveşte altitudinea operei, aşadar sub raport artistic – decât pe Alexandru Rădvan şi, parţial, Bogdan Vlăduţă; parţial, pentru că Vlăduţă nu este atât de interesat de recuperarea figurativului, a „imaginii“, cât de subtextul aferent acesteia.

Expoziţii semnate Tolici precum „Evanghelia după Moş Crăciun“ (foto jos, la H’art Gallery, în 2006), „Cel mai probabil mâine“ (MNAC, 2008) sau „Sweet Nightmares“ (tot la H’art, 2012) – ca şi seria de lucrări („Barber’s Shop“) care „demască“ diverse figuri istorice prin emasculare, „bărbierindu-i“, dându-le jos bărbile de mascul potent – au pătruns deja (şi au rămas) în imaginarul iubitorului român de artă contemporană (Tolici a expus însă mult şi la Moscova, la Galeria Triumph) – era să zic „artofil“ –, dar a-l reduce la aspectele mai „comerciale“, mai accesibile ale operei sale pe acest artist de mare rafinament şi subtilitate ar fi ceva nedrept. Tocmai aici îşi găseşte rostul o „carte de artist“, un demers retrospectiv, care ne pune direct în contact cu diversele secţiuni ale operei artistului.

„Accident în Piaţa Amzei“

Cartea-album a lui Roman Tolici (catalog editat de Pandora M şi Asociaţia Kontakt Art, cu sprijinul Mobius Gallery) a apărut prin noiembrie 2016 şi a fost lansată atunci tot la Mobius Gallery, însoţită de o expoziţie cu lucrări mai vechi sau mai recente ale artistului, intitulată „Accident în Piaţa Amzei“ (după lucrarea care se află reprodusă şi pe coperta albumului, foto dreapta). Vorbim însă despre un eveniment, atât editorial cât şi expoziţional, atât de important, încât ecourile sale ar trebui să marcheze o dată în fragila „istorie“ a artei contemporane autohtone.

O fi arta această „contemporană“, dar demersul specialistului (curator, critic, istoric etc.) trebuie să fie unul îndreptat spre viitor, de „defrişare/desţelenire“, de punere în ordine şi „amenajare“ a peisajului/„grădinii“ aparent haotice, aşadar unul având ca ţel viitoarea canonizare. Şi exact în acest sens se înscrie editarea acestui volum Roman Tolici la Pandora M (nu a fost prima carte de artă apărută aici, dar a fost urmată de-atunci de destule altele, într-un ritm susţinut şi coerent).

Bruckner, fan nr. 1 al lui Tolici

Referindu-ne acum strict la albumul Roman Tolici editat de Pandora M, ne dăm seama imediat că acest „obiect“ (editorial şi artistic, în egală măsură) este mai mult decât un simplu catalog de expoziţie sau chiar album retrospectiv, este ceea ce se cheamă o „carte de artist“. Avem aşadar nişte texte critice „ajutătoare“, auxiliare (toate textele sunt în engleză, română şi franceză), şi, mai ales, o împărţire, o separare a reproducerilor de lucrări în secţiuni tematice (care urmează succesiunea expoziţiilor artistului, dar nu se identifică total cu aceasta), aşadar un demers, într-un fel, de curatoriere, de selecţie a corpus-ului artistic în ideea unei posibile viitoare canonizări (coordonator proiect: Roxana Gamarţ, responsabilul cu partea artistică al galeriei Mobius).

Textul introductiv (destul de consistent), „Roman Tolici, parcurs“, este semnat de scriitorul francez Pascal Bruckner (care, orice s-ar spune, mai înseamnă totuşi încă ceva, pe plan cultural). Volumul este completat de un scurt text al curatorului Matt Price şi de fraze lămuritoare ale artistului însuşi (unele dintre fragmente selectate dintr-un interviu luat de criticul de artă Oana Tănase).

„La Roman Tolici, reprezentarea nu reprezintă, ci deraiază. Exact acesta este cuvântul: deraiere, părăsirea căilor ortodoxe ale artei tradiţionale, nu atât anulată, cât coruptă, deturnată, constrânsă să spună altceva decât era menită să spună iniţial“, scrie Pascal Bruckner

în introducerea sa la opera (reprodusă fotografic) a artistului.

O pictură stranie şi greu clasabilă

Ceea ce ne dăm seama repede când privim picturile lui Roman Tolici este că avem de-a face cu marea artă („Artă cu A mare“, ar spune un snob, dar chiar despre un astfel de obiect artistic este vorba), cu un moment plastic important, nu doar cu căutările respectabile ale unui artist obişnuit (şi, din fericire, acest sentiment se păstrează şi la răsfoirea, „par-curgerea“, cum ar fi spus Bruckner, paginilor din carte, pentru că o reproducere este totuşi altceva decât contactul direct cu lucrarea, experienţa vizuală a picturii).

Roman Tolici – “Shelf 2”, oil on canvas, 100x200 cm, 2004.

Despre „Evanghelia după Moş Crăciun“ şi despre celelalte expoziţii, în general despre pictura stranie şi atât de greu clasabilă a artistului român (se află în ţară încă din 1990, ca bursier la Tonitza), s-a scris mult şi cu siguranţă se va mai scrie, pentru că este un tip de artă care, cu tot ermetismul său, incită la comentariul critic, te provoacă intelectual – în sensul cel mai înalt al cuvântului – la decriptare, la un „exerciţiu de admiraţie“ în orice caz, pentru că este o situaţie în care cuvintele se dovedesc inferioare imaginii (ceea ce şi sunt, de altfel). Noi înşine probabil vom reveni, după acest semnal de apariţie editorială.

Metafizica imaginii

Roman Tolici a fost asociat mult cu hiperrealismul/fotorealismul (curent occidental care, oricum, „şi-a trăit traiul“ cu ceva vreme în urmă), dar acela era interesat doar de redarea cât mai fidelă a unor detalii ale realităţii înconjurătoare, (aparent) fără nici un scop de ordin con-textual şi sub-textual. Minuţiozitatea picturii lui Tolici este într-adevăr remarcabilă, realismul celui mai mic detaliu se află la el acasă, dar imaginile acestea, rezultate, nu aparţin, cu nici un chip, realităţii în care ne aflăm, şi noi şi artistul (ci unei supra-realităţi, cum ar fi spus Breton). Se întâmplă aceasta chiar şi în imaginile care nu au propriu-zis nimic fantastic, nimic bizar (cum ar avea, să zicem, lucrările de tip „Accident în Piaţa Amzei“), ci aparent respectă toate cadrele realităţii aşa cum o ştim („exterior, scară de bloc“).

Foto dreapta: „As a young man...“

Un aer straniu, greu de definit, pluteşte asupra oricărei imagini ieşite din mâna (şi creierul) artistului. În expoziţia din iarnă cu lucrări ale grupului Rostopasca din colecţia Daniel Ştefănică, „sărea în ochi“ pictura lui Tolici „30 octombrie (Germania)“ (ulei, 2007): doar exteriorul unor ecurii, grajduri într-o dimineaţă de toamnă, dar rar am văzut o stranietate mai greu de „raţionalizat“. O metafizică a imaginii (pure) este ceea ce rezultă de aici. Lucrările lui Tolici dau seamă de „puterea imaginii“ (R. Huyghe), artistul fiind, în esenţă, un iconolatru. Realismul metafizic este ceea ce ar putea defini „realismul“ său, şi, într-adevăr, de Chirico (cu peisajele sale „melancolice şi misterioase“) este singurul artist-precursor canonic de care pot apropia opera picturală a lui Roman Tolici.

Citeşte şi:

„Accident în Piaţa Amzei“ – lansare de carte & expoziţie Roman Tolici

CARTEA DE ARTĂ Roman Tolici sau „Puterea imaginii“

„Cât de adâncă este arta“ lui Roman Tolici? Răspunsul, la Mobius Gallery