„Living the life in hell...“ – debutul în proză al Cameliei Cavadia
0
Literatura ca expiere, este ceea ce practică debutanta Camelia Cavadia în romanul ei „Vina“, publicat recent de editura Trei. Cartea va împărţi cu siguranţă în două lumea literară: între adepţii purismului stilistic şi cei care consideră conţinutul, mesajul, mai importante decât forma.
„Darkness imprisoning me/ All that I see/ Absolute horror/ I cannot live/ I cannot die/ Trapped in myself/ Body my holding cell“. Versurile celebrei piese „One“ a trupei Metallica s-ar putea aplica şi pentru mare parte din ce citim în cele 320 de pagini ale romanului „Vina“, debutul în proză al Cameliei Cavadia. Eroul ei principal, numit în permanenţă doar Tomas H., nu s-a întors din vreun război, ci este torturat de vina de a-şi fi distrus şi nenorocit propria familie şi de a le fi făcut rău tuturor celor dragi. Principalul vinovat: alcoolul – acel „demon alcool“ despre care vorbea Ray Davies de la The Kinks –, alcool care este în continuare singurul său companion.
O suferinţă atroce
Desigur, Camelia Cavadia nu este un scriitor profesionist şi acest fapt transpare din aproape fiecare frază a cărţii sale. Autoarea pare însă că scrie sub imperiul unei urgenţe: cea a unui imperativ moral, căruia trebuie să i se supună cât mai repede şi negreşit, în acest roman de debut dedicat „tatălui meu“. „Un debut îmbucurător prin opţiunea preponderent morală, într-o vreme dominată de anarhie, relativism şi etică în răspăr“, cum remarca şi criticul Dan C. Mihăilescu în prezentarea făcută pe ultima copertă a cărţii. Cu alte cuvinte, „Vina“ dă impresia că este o carte care trebuia să fie scrisă de autoare, indiferent de orice cotaţie la bursa literară şi de eventualul ei succes sau insucces.
Într-adevăr, scriitura Cameliei Cavadia este stângace şi de cele mai multe ori fraza se ratează tocmai prin hiperbolizare şi prin dorinţa de a nu scăpa nici un posibil efect – defecte tipice unui începător în ale scrisului. Câţi însă dintre scriitorii aşa-zişi profesionişti, cu un ştaif meritat sau nu (n-am chef să discut asta acum), şi-au propus în vreo pagină a lor să descrie (cu propriile puteri şi mijloace stilistice) cea mai atroce suferinţă pe care e posibil s-o trăiască un om? Pentru că despre asta este vorba în romanul Cameliei Cavadia, nu doar despre infernul unui alcoolic oarecare, şi nu pe o pagină, ci pe zeci şi zeci de pagini. Nu există reţetă pentru a scrie aşa ceva, iar într-o astfel de situaţie autorul este singur-singurel în faţa paginii de hârtie, eventual în compania doar a propriilor demoni interiori. Prin urmare, principala calitate a scrisului autoarei devine onestitatea, sinceritatea, lucru rar într-o vreme în care prim-planul îl deţin „epigonii“ şi impostorii.
Un mesaj universal
O încredere supremă în literatură este ceea ce mai răzbate dintre paginile cărţii lui Cavadia. Atât protagonistul, Tomas H., cât şi fiul său, Paul, sunt scriitori, autori de romane, şi chiar de mare succes. Cei doi nu sunt însă practicanţi de sterile jocuri textuale al căror public real tinde spre zero (care fac însă deliciul unor universitari uscaţi), cum o anumită direcţie a literaturii s-a manifestat timp de decenii, ci scriu cărţi vii, care pun probleme morale şi etice, adresându-se în acelaşi timp oricăruia dintre noi: „Fiecare cuvânt declanşa o imagine, fiecare propoziţie o stare, fiecare frază desfăşura un covor de senzaţii unite printr-un fir de o magie incredibilă“, bănuiesc că acesta ar fi şi idealul de scriitură al autoarei. Inutil să mai spun că viziunea asupra literaturii pe care o are Camelia Cavadia este una mai degrabă occidentală şi post-industrială, departe de „încremenirea în proiect“ a multor scriitori autohtoni, care altfel se plâng de dezinteresul şi de nerecunoştinţa publicului.
Probabil că universalitatea poveştii este ceea ce şi-a dorit autoarea, şi de aici procedeul de a nu localiza acţiunea, temporal şi mai ales spaţial, care a părut criticabil unora (numele pot fi citite şi ca româneşti, şi ca occidentale, decorul exterior poate fi oriunde etc.). Admirabil este şi că scriitoarea îşi acordă tot timpul şi nu doreşte să scurteze (aşa cum e la modă) ceea ce are de spus, astfel încât acest roman totuşi cu o problematică dificilă (departe de cărţile uşurele care fac în aceste zile deliciul „vedetelor“) are exact lungimea pe care a considerat-o necesară. Ceea ce nu vor înţelege cei care probabil vor critica romanul este că „Vina“ acordă o şansă dacă nu literaturii, măcar lecturii. Cu siguranţă cartea îşi va găsi publicul, atras de mesajul simplu dar important: să ne bucurăm de ceea ce avem în fiecare moment şi să trăim frumos.
Se încarcă comentariile...
