Litanii pe altarul drepturilor omului

Trăim vremuri din ce în ce mai tulburi, inclusiv din perspectiva raporturilor dintre stat şi cetăţenii lui, iar prognozele lui Orwell privitoare la totalitarismul de tip nou devin din ce în ce mai credibile şi mai neliniştitoare deopotrivă. Sunt motivele pentru care orice veste care vine să contrazică asemenea predicţii (ori măcar să amâne confirmarea lor) merită salutată cu salve de speranţă.

Relativ recent, de exemplu, Consiliul Barourilor Europene a anunţat ca a câştigat (în prima instanţă) un litigiu in Olanda, urmare căruia guvernul olandez este obligat ca, în termen de 6 luni, să ajusteze politica serviciilor de securitate în ceea ce priveşte supravegherea avocaţilor astfel încât să existe garanţiile unui veritabil control prealabil, exercitat de către un organism independent, pentru a preveni sau a întrerupe supravegherea comunicărilor între avocaţi şi clienţi. Tribunalul în cauză a apreciat drept ilegală procedura de interceptare a acestor conversaţii doar în baza unor decizii guvernamentale, după cum contrară legii a fost calificată şi dezvăluirea către procurori a datelor interceptate de serviciile secrete[1].

O asemenea decizie precum şi altele similare pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (voi reveni asupra lor) îmi amintesc însă de iniţiativa recentă a unui amic, fost ministru, bun jurist şi –rara avis – politician serios şi integru, care a luat o poziţie publică împotriva proiectului de amendare a legislaţiei româneşti privind profesia de avocat. Protestul său viza amendamentele propuse de un senator şi care - într-un întâmplător acord cu decizia judiciară evocată mai sus - aveau ca scop asigurarea unui plus de protecţie pentru secretul profesional al avocatului şi confidenţialitatea corespondenţei acestuia cu propriul client. Potrivit acestui protest, noile norme care restricţionează mai sever imixtiunea anchetatorilor în birourile de avocaţi ar fi rezultatul unei „cârdăşii” dintre senatorul iniţiator şi conducerea uniunii barourilor şi reprezintă o dedicaţie „pentru a salva pielea avocaţilor suspecţi de corupţie”. „Vom asista - zice fostul ministru - la o litanie pe altarul drepturilor omului şi probabil la un pomelnic de precedente CEDO care ar susţine amendamentele, fără să se sufle niciun cuvânt despre distanţa astronomică dintre nivelul de integritate din profesia de avocat şi compatibilitatea cu acele standarde. Acest „culcuş” legal pe care avocaţii şi l-au pregătit pentru corupţi demonstrează nevoia de reformă profundă a profesiei de avocat, nevoia unei legi cu adevărat revoluţionare care să pună bazele unei noi profesii de avocat, în care monopolul să nu mai poată fi acoperiş pentru lipsa de integritate, corupţie şi deprofesionalizare". Văzând declaraţia de presă care dezvoltă aceste obiecţiuni, mi-am dat seama imediat că ele au o motivaţie strict politico-electorală. Cu toate astea, raţiunile care au stat la baza lor nu au reuşit să spele gustul amar pe care l-am încercat citindu-le. Asta nu doar că aceste obiecţiuni vin din partea unui jurist cerebral - el însuşi (auto-suspendat) membru al baroului -, ci şi pentru că ele ignoră principii esenţiale ale exerciţiului profesiei de avocat (I). În plus, comentariile virulente ale fostului ministru mă necăjesc şi pentru alinierea lor noii tendinţe de reconsiderare a poziţiei avocatului în societate şi de acceptare că, adesea, când interesele superioare de partid şi de stat o cer, avocatul ar trebui să devină agent al forţei publice. O schimbare treptată de perspectivă care este, de altfel, în acord cu tot mai vizibila reconsiderare ideologică şi juridică a drepturilor omului (II). În fine, respectivele obiecţiuni sunt, din păcate, viciate de prejudecăţi şi sofisme (III).

• Secretul profesional este un principiu fundamental al exercitării profesiei de avocat, iar încălcarea lui reprezintă, în acelaşi timp, o violare a dreptului la intimitate şi la libertatea corespondenţei

Nu intenţionez să fac din acest text un prilej de dispută cu fostul ministru şi fostul confrate (un indiciu în acest sens fiind şi publicarea lui cu relativă întârziere faţă de momentul polemicilor generate de respectivele amendamente). De asemenea, nu urmăresc ca el să însemne o detaliată analiză tehnico-juridică ori o colecţie de cuvinte mari la adresa rolului şi statutului avocatului în lume. Cu toate acestea, ideile şi principiile care asigură fundalul merită evocate.

Aşadar, Legea privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, normele statutare adoptate în aplicarea ei şi prescripţiile relevante din Codul deontologic al avocatului în Uniunea Europeană fac din regula păstrării secretului profesional un principiu fundamental al acestei profesii şi califică drept abatere disciplinară gravă încălcarea obligaţiei de confidenţialitate[2]. Acest principiu este expresia normativă a liantului esenţial dintre un avocat şi clientul lui: încrederea.

Principiul evocat nu are, evident, o valoare absolută. Statutul profesiei de avocat a menţionat, la epoca adoptării sale, şi situaţiile de excepţie care permit derogări de la regulă: i) percheziţiile şi ridicarea de înscrisuri în baza unui mandat judecătoresc emis cu respectarea procedurilor legale, ii) interceptarea convorbirilor avocatului şi a corespondenţei sale cu observarea rigorilor procedurale specifice şi, respectiv, iii) divulgarea unor informaţii necesare în apărarea avocatului când acesta este supus unor anchete penale sau disciplinare.[3]

Ulterior însă, sfera acestor excepţii de la inviolabilitatea secretului profesional al avocatului a fost lărgită şi cu alte derogări, foarte discutabile din perspectiva constituţionalităţii lor. Voi reveni asupra subiectului în secţiunea II.

În orice caz, principiul confidenţialităţii în relaţia avocat-client şi excepţiile de la acest principiu trebuie privite, evident, şi în lumina normelor cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi interpretate (şi) din perspectiva soluţiilor jurisprudenţiale ale Curţii de la Strasbourg. Articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturile Omului (CEDO) protejează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei. Conform jurisprudenţei Curţii, percheziţia biroului avocatului este privită ca o ingerinţă în viaţa privată şi a corespondenţei şi, potenţial, a domiciliului. Pentru a nu constitui o încălcare a prevederilor art. 8, orice percheziţie efectuată la biroul unui avocat trebuie să conţină anumite garanţii speciale de procedură, să constituie o măsură prevăzută de lege, având un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit.[4]

Potrivit acestor norme şi orientări jurisprudenţiale, ingerinţele în relaţia şi comunicarea avocat-client trebuie tratate cu stricteţe şi cu prudenţa necesară în cazurile în care un principiu sau o valoare fundamentală sunt încălcate. În alţi termeni, ocrotirea dreptului la viaţă privată, la inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei ar trebui să reprezinte regula, iar limitările acestor drepturi să intervină doar excepţional şi doar când interese publice majore o justifică. Atunci când însă ingerinţele devin atât de numeroase şi se instalează în rutină, riscul major este ca dreptul însuşi să fie sufocat.

• Pericolul de a cere avocaţilor să se comporte ca procurori

Aşa cum arătam anterior, în ultima vreme, sfera celor trei iniţiale excepţii de la inviolabilitatea vieţii private şi a secretului profesional ale avocatului a fost lărgită şi cu alte derogări, toate subordinate ideii că avocaţii ar trebui să devină şi ei agenţi ai statului în lupta împotriva mafiei şi a corupţiei. Că există mafie şi corupţie asta e indiscutabil, dar cerinţa ca avocaţii s-o demaşte şi s-o înfiereze are aer inchizitorial şi, înainte de orice, contravine principiilor fundamentale prevăzute în Legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat: libertatea şi independenţa profesiei (art. 1) şi dreptul avocatului şi al clientului de a nu fi stânjeniţi sau controlaţi în cooperarea lor, „direct sau indirect de nici un organ al statului” (art. 36).

Fără a intra în detaliile tehnice ale reglementărilor, evoc doar câteva exemple: i) obligaţia avocaţilor de a dezvălui organelor fiscale – la cererea acestora – „informaţii şi documente cu relevanţă fiscală ori pentru identificarea contribuabililor sau a materiei impozabile sau taxabile” (art. 59 alin 4. din Codul de procedură fiscală); ii) obligaţia de raportare către Uniunea Naţională a Barourilor din România care transmite mai departe raportările către Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor în cazul în care avocatul are „suspiciuni că o operaţiune care urmează a fi efectuată (sau care a fost efectuată) are ca scop spălarea banilor sau finanţarea actelor de terorism (…)” sau în cazul tranzacţiilor în numerar cu o valoare de cel puţin 15.000 euro (din Legea nr. 656/2002)[5]; iii) „obligaţia de adoptare a unor măsuri de prevenire a spălării banilor şi a finanţării actelor de terorism prin aplicarea, după caz, a unor măsuri-standard, măsuri simplificate sau măsuri suplimentare de cunoaştere a clientelei în scopul identificării beneficiarului real” (art. 5 coroborat cu art. 10 lit. f) din Legea nr. 656/2002).

Găsesc aceste norme extrem de iritante. Ele încorsetează într-un mod inchizitorial libertatea profesională a avocatului şi-i impun obligaţii contrare însăşi esenţei menirii lui. Carevasăzică dacă eu ca avocat am „suspiciuni” (sic!) referitoare la o anumită tranzacţie în care clientul îmi cere să-l asist, de exemplu, sunt obligat să devoalez „organelor” respectiva presupunere. Şi cine urmează să probeze că eu am avut sau nu zisa bănuială? Detectorul de suspiciuni, cumva?... Tovarăşii de la Comitetul Central?... Şi-apoi, simpla temere cântăreşte mai mult decât obligaţia mea esenţială de loialitate cu clientul pe care-l asist? Halal reglementare, ce să mai zic… Ea-mi trezeşte serioase suspiciuni pe care le raportez cu îngrijorare: ceva nu e în regulă cu dragul nostru legiuitor.

În plus, mărturisesc că aceste exemple şi trendul normativ asociat lor mi-au amintit subit de poziţia descalificantă adoptată de avocaţii cuplului Ceauşescu care s-au lepădat de statutul de apărător şi-au trecut în tabăra acuzatorilor. Recitind stenograma acelei şedinţe[6] am dat însă peste un pasaj foarte adecvat contextului nostru:

„Judecătorul: La fiica dumitale (fiica lui Nicolae Ceauşescu – n.m) s-a gasit suma de 90.000 de dolari, iar pe cetatenii care aveau un dolar ii trimiteai in judecata!

Avocatul L.C.: Suntem la aceste 400 (sic!!!!) de milioane de dolari, va rugam si intrebati inculpatul daca nu a deschis vreun cont si nu exista pe numele domniei sale, dar daca totusi contul exista, este de acord si declare ca ii lasa sa vina in tara pentru statul roman, acesti bani in Banca Nationala?”

• Legea „revoluţionară” şi avocatul de tip nou

Poziţia adoptată de fostul ministru, redată sintetic în debutul acestui articol, este surprinzătoare şi prin stridenţele ei.

Întâi, tonul uşor ironic la adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului. „Litaniile pe altarul drepturilor omului” şi „pomelnicul de precedente CEDO” care protejează sau urmează să apere secretul profesional şi corespondenţa avocaţilor cu proprii clienţi pot fi, în opinia fostului ministru, luate peste picior ori ignorate câtă vreme în România există şi avocaţi infractori. Pe logica asta, cum infractori avem în toate domeniile, hai să aruncăm la coş şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa CEDO pentru că, parafrazându-l pe fostul ministru, în mai toate domeniile există o „distanţă astronomică” între modelul de integritate dezirabil şi realitatea din teren.

Apoi, acuzaţia că normele care vin să protejeze secretul profesional şi libertatea corespondenţei reprezintă un „culcuş” pentru avocaţii corupţi. Un alt sofism. Eu nu contest că în România există avocaţi vinovaţi pentru fapte penale sau care abuzează de drepturile lor. Asta nu justifică însă sacrificarea majorităţii pentru a sancţiona minoritatea, după cum abuzurile de diverse drepturi nu face legitimă reprimarea (delegiferarea) lor.

În fine, aspiraţia fostului ministru pentru o „lege cu adevărat revoluţionară care să pună bazele unei noi profesii de avocat în care monopolul să nu mai fie acoperiş pentru lipsa de integritate” mă cam pune pe gânduri. Din nou, ştiu că avem avocaţi incompetenţi şi/sau lipsiţi de onoare şi/sau delicvenţi, însă aluzia la legi „revoluţionare” şi avocatul de tip nou îmi dă un sentiment de insecuritate. Cât de „revoluţionară” să fie noua lege a avocaturii în minunata lume nouă, stau să mă întreb. Într-atât de „revoluţionară” încât să oblige avocaţii să aibă întâlnirile cu clienţii în studiourile TV la ore de maximă audienţă?! Să impună avocaţilor sarcina de a cere mandate de la procurori înainte de a-şi întâlni clienţii?! Sau cumva să devină cireaşa de pe tortul normativ evocat mai sus care să proclame obligaţia avocaţilor de a opta pentru statut de ofiţer sub acoperire sau procuror DNA?!

Cunosc un avocat de tip vechi care, înainte de ’89, îşi turna sistematic clientul la fosta Securitate. Dacă profilul lui de tip vechi redevine chipul avocatului de tip nou, atunci toate litaniile noastre pe altarul drepturilor omului nu-s decât nişte vorbe-n vânt, ducă-se pe pustii.

[1] http://www.ccbe.eu/fileadmin/user_upload/NTCdocument/EN_pr_0415pdf1_1435843144.pdf

[2] De altfel, Codul penal incriminează divulgarea fără drept a secretului profesional (art. 196 alin 1).

[3] Primele două excepţii de la inviolabilitatea secretului profesional sunt prevăzute de art. 35 din Legea nr. 51/1995 şi art. 228 din Statutul profesiei de avocat, iar cea de a treia de art. 8 din Statut.

[4] Conform jurisprudenţei CEDO, un mandat de percheziţie care vizează biroul unui avocat trebuie: a) să conţină motive detaliate cu privire la necesitatea autorizării acestei măsuri; b) să prevadă măsuri speciale în vederea protecţiei materialelor care intră sub incidenţa secretului profesional (în scopul protejării confidenţialităţii avocat-client); c) să nu fie formulat în termeni largi, ci precişi (referitor la ce anume se caută în timpul percheziţiei), astfel încât să nu permită o discreţie nelimitată a anchetatorului care face percheziţia în a căuta şi/sau ridica orice documente pe care le găseşte la domiciliul profesional al avocatului; d) percheziţia să fie efectuată în prezenţa unui observator independent care să asigure protejarea documentelor supuse secretului profesional. De asemenea, s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii că dispoziţiile legale în vigoare ar trebui să includă prevederi şi garanţii specifice cu privire la modalitatea în care se poate face percheziţionarea şi ridicarea documentelor supuse secretului. profesional. A se vedea, cu titlu exemplificative, Hotărârea CEDO din 2.04.2015 (Cazul Vinci contra Franței –
CEDO) care condamnă confiscarea nediferențiată de documente care conţ̦in corespondenţ̦a confidențială avocat client, în cadrul unei inspecții derulate de Departamentul pentru concurenţă la sediul a două societăţ̦i comerciale, precum şi Hotărârea CEDO din 12.02.2015 (Cazul Yuditskaya contra Rusia – CEDO), care condamnă perchezițiile la sediul firmei de avocați și sechestrarea computerelor tuturor avocaților din societate.

[5] Normă care, astăzi, a devenit caducă prin faptul că tranzacţiile în numerar care au o valoare mai mare de 15.000 euro nu mai sunt permise.

[6] http://www.ceausescu.org/ceausescu_texts/revolution/trial-ro.htm.