Islam: conflictul interconfesional, povestea fără sfârşit

Egiptul pare să alunece în război civil, antrenând consecinţe foarte grave pentru întreaga regiune şi cu extensii acum încă imposibil de prevăzut în cazul unei intervenţii externe. Dar, pe fond, despre ce este vorba? Pentru ce se ucid între ei, de secole, suniţii şi şiiţii, de unde atâta neostoită patimă ucigaşă?

Să ne întoarcem în istorie, acolo unde se află foarte complicatele rădăcini ale conflictului. În 632, după moartea Profetului Mahomed, începe bătălia pentru succesiune („califatul"), iar drept-credincioşii se împart în două tabere: pe de o parte suniţii care doresc desemnarea succesorului prin sistemul de alegeri, de cealaltă parte şiiţii, cei care erau convinşi că persoana respectivă, adică primul calif, fusese deja desemnată înainte de moartea Profetului, acesta fiind Ali, fiul spiritual al Profetului( de unde şi numele de şiit, „chiat Ali", „adepţii lui Ali". Situaţia se rezolvă în favoarea primei tabere care-l desemnează prin vot pe Abou Bakr ca prim Immam. Dar, în 657, după asasinarea lui Uthman, cel de-al treilea Calif, de către un partizan de-al lui Ali, acesta este ales în funcţie. În acest moment se deschide conflictul violent între cele două grupări, căci începe contestarea lui Ali de către o parte din clanul Omeiazilor (partizanii lui Uthman) dar şi persoane din grupul care-l însoţea pe Mahomed, apropiaţi ai văduvei Profetului, Aişa.

Din acest moment, Islamul va cunoaşte disputa între şiiţii care-l recunosc pe Ali drept primul succesor al Profetului, el având doi fii, Hassan şi Hussein, cei despre care spun că deschid linia genealogică a Imamilor. De cealaltă parte, suniţii majoritari se grupează încet în jurul clanului Omeiazilor şi nu-l recunosc pe Ali decât ca cel de-al patrulea Calif. Ei se desemnează ca adevăraţii „urmaşi ai Profetului" fiind superiori adversarilor lor, „Ahlubayat", cei care se trag din familia apropiată a Profetului.

Suniţii urmează neabătut Sunna Profetului (adică ansamblul de texte care grupează cuvintele şi descrie comportamentul Profetului), respingând deci din start orice intermediar clerical. De cealaltă parte, şiiţii aşteaptă sosirea pe lume a „imamului ascuns", cel care trebuie să însoţească apariţia celui denumit Mahdi (Mesia).

O dispută teologică pură dublată de un război de succesiune, ambele neterminate până azi, generând de-a lungul secolelor lupte fratricide de mare intensitate, similare cu ceea ce vedem desfăşurându-se azi în Maghreb, Orientul Apropiat şi Miljlociu. Vom vorbi cu altă ocazie despre observarea strictă a legilor cuprinse în codul Sharia dar, acum, vom nota doar deosebirile fundamentale care despart cele două comunităţi.

Pentru suniţi, şeful comunităţii musulmane este Califul,o persoană aleasă din rândul oamenilor obişnuiţi, într-un sistem religios mai puţin ierarhizat decât al şiiţilor. Aceştia-şi aleg liderul doar dintre descendenţii direcţi ai familiei lui Mahomed, imamii având deci o autoritate de esenţă divină.

Dat fiind că legea islamică Sharia prevede superioritatea absolută a religiei, întrega conducere de facto a comunităţilor este legată de instituţiile religioase, iar marea bătălie începută după moartea Profetului este, pentru ambele tabere, la fel de actuală ca atunci...

De aici şi potenţialul conflictual enorm care poate să detoneze în orice clipă căci iată care este repartiţia confesională în câteva dintre marile ţări ale lumii musulmane: Egipt (90% suniţi), Arabia Saudită (suniţi 97%, şiiţi 2,5%), Siria (suniţi 70%, alauiţi 11%), Emiratele Arabe Unite ( suniţi 87%, şiiţi 21%), Kuweit (suniţi 79%, şiiţi 21%), Afganistan (84% suniţi, 15% şiiţi), Iran (şiiţi 80%, religie oficială), Liban (suniţi 22%, şiiţi 25%), Irak ( suniţi 46%, şiiţi 51%), Yemen (suniţi 55%, şiiţi zaiidiţi 45%), Bahrein (suniţi 31%, şiiţi 62%).

Dincolo de toate acestea, peste bătălia religioasă s-a suprapus celălalt mare conflict, cel deschis între ambele comunităţi religioase şi formulele statului laic modern, aceasta fiind motivaţia apelului constant al fundamentaliştilor islamici în favoarea revenirii la Sharia şi pedepsirea lideilor politici care au „occidentalizat şi pervertit" societatea prin reforme, democratice pentru unii, dar, pentru predicatorii islamici, opera directă a Marelui Satan.

În al treilea rând, să nu uităm apelul aceloraşi predicatori, proveniţi din şcoala pură şi dură a wahabbismului, pentru recuperarea bogăţiilor teritoriului naţional cedate infidelilor, mesajul fiind similar de partea şiită, motivând atitudinea belicoasă de acum a Iranului în orice negociere în problema nucleară.

Un complex de probleme care pentru noi pot să pară ciudate, de neînţeles sau departe, foarte departe de sistemul relaţional pus la punct de societăţile noastre europene. Translaţia celor mai multe dintre aceste valori către lumea musulmană s-a dovedit o încercare nereuşită şi naşte acum multiple reacţii de intoleranţă.

Nu există, din păcate, o soluţie evidentă şi cu costuri minimale, diplomaţia pare să-şi fi atins limitele şi toată lumea stă cu degetul pe trăgaci. Când se va trece la acţiune? Uitaţi-vă la ce se întâmplă acum în Egipt şi veţi vedea de ce momentul nu este prea departe.