Între război și pace. Ce ne învață, astăzi, Mircea Malița?
0Președintele fondator al Fundației Universitare a Mării Negre, Mircea Malița, a trecut la Domnul la 21 mai 2018. Astăzi, un pic mai târziu decât am fi dorit, punem pe masa cititorilor, prietenilor și admiratorilor lui Mircea Malița, primul volum al operelor sale diplomatice și de relații internaționale, Între război și pace, lansat de Ziua Culturii Naționale, pe 15 ianuarie, La Cărturești Verona, de la ora 19.00. Este și acesta un fel de a-l omagia pe marele academician, de a ni-l reaminti, de a-l avea, fie și astfel, mai aprope.
Foto: Mircea Malița (centru), alături de profesorul Dan Dungaciu (dreapta) și directorul RAO, Ovidiu Enculescu, cu ocazia lansării cărții Homo Fraudens din 2012
La o omagiere de acest fel se așteaptă, invariabil, și bilanțuri. Dincolo de dimensiunile formale, cantitative, ale acestora, importante sunt și celelalte, formative, roditoare, mănoase - adevăratele urme pe care cineva le lasă spre moștenire. Despre un asemenea bilanț lucrător, fără a avea pretenția de exhaustivitate, am să vorbesc și eu mai departe.
Care e moștenirea propedeutică a gânditorului, diplomatul și cărturarului pe care îl omagiem astăzi prin demararea proiectului de publicare a operelor complete?
Pe scurt, ce avem de învățat de la Mircea Malița.
1. Anvergura
Există un text din 1962 a lui Tudor Arghezi, scris în urma participării acestuia, la Geneva, la Ședința Comitetului celor optsprezece state pentru dezarmare: „Prezida într-adevăr România în persoana sau, mai exact, personalitatea ministrului nostru adjunct, Mircea Malița, șeful delegației românești, pe care l-am cunoscut de abia atunci. L-am văzut făcând ordine între neamuri și nații, cu un ciocan bătut în catedră ori de câte ori se ivea momentul confuz”.
Mircea Malița a avut această vocație pe care o identifica Arghezi - „să facă ordine între neamuri și nații” -, de la tribune internaționale, de la mesele de negocieri sau în misiuni secrete, unele clasificate încă. Platforma însă i-a fost drastic limitată. „În ceea ce mă priveşte am făcut diplomaţie sub Dej şi Ceauşescu”... Dar, în ciuda vremurilor - sau tocmai pentru asta! - a lăsat, ca lider al unei generații remarcabile și mentor al celor ce aveau să urmeze, acțiuni, misiuni și pagini memorabile în istoria postbelică a diplomației românești.
Chiar dacă nu a făcut, cum i-ar fi plăcut - „să facă ordine între neamuri și nații”, Mircea Malița ne-a lăsat o lecție esențială: cea a anvergurii. Aparent e greu să obții așa ceva când faci diplomație sub Gheorghe Gheorghiu Dej, dar miza lui Mircea Malița asta a fost. A jucat de fiecare dată, atunci când a putut, „la mare”, cum se spune, a țintit de fiecare dată sus. Animat de un profund orgoliu de diplomat născut într-o țară mică, a fost convins că toate acțiunile trebuie să capete anvergură: nu din vanitate, nu din orgoliu, ci din utilitate pragmatică. A înțeles foarte bine că atâta vreme cât gândește minor, România va rămâne minoră. Și a încercat să fie toată viața și cariera lui în tabăra celor care au gândit major.
Performanțele sale stau sub acest semn. De la Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale (ADIRI) la Clubul de la Roma, de la volumele publicate la Oxford la revista Millenium a Fundației Universale a Mării Negre.
Doar două exemple vom consemna aici. De ADIRI se leagă, poate, unul dintre cele mai importante evenimente internaționale găzduite de România, respectiv Colocviul de la București – 26-28 iunie 1969, demn de a fi catalogat „precurosul” Conferinței de la Helsinki din 1975. E suficient să citim lista cu participanții la respectiva conferință și să avem măsura anvergurii evenimentului. Conferința a fost deschisă de mesajul secretarului general al ONU U Thant și i-a avut drept invitați pe: Bruno Coppieters, director general al Institutului Regal de Relații Internaționale din Bruxelles, ambasadorul George Ignatiev, reprezentantul Canadei în Comitetul de Dezarmare de la Geneva, generalul André Beaufre, director al Institutului Francez de Studii Strategice, Michel Tatu, redactor la Le Monde, prof. Pierre Hassner, ale cărui cărți erau în plină circulație la Paris, Sir Geoffrey de Freitas din Londra, John Campbell, Consiliul pentru Relații Externe, New York, Luca Pavolini, directorul revistei Rinascita din Roma, Camille Aboussouan, reprezentantul Libanului la UNESCO, Johan Galtung, director al Institutului de Cercetare a Păcii, Oslo și șef de școală care a atras tineret din toate țările, Lefkos Clerides, directorul Baroului de Avocați și viitor președinte al Ciprului, Jacques Freymond, directorul Institutului de Înalte Studii Internaționale din Geneva, Arthur Schlesinger, New York, consilier al președintelui Kennedy, iar din partea organismelor internaționale, Janez Stanovnik, secretarul general al Comisiei Economice Europene a ONU de la Geneva, directorul general al oficiului ONU Geneva, Francis Blanchard, director general adjunct (și apoi plin) al Biroului Internațional al Muncii.
Un eveniment care rămâne, comparativ cu ce sunt capabile să organizeze astăzi instituțiile de resort ale statului român, un reper imprescriptibil.
Fundația Universitară a Mării Negre, ca să trecem la al doilea exemplu, a fost și ea un proiect regional de anvergură pe care l-a lansat și l-a ridicat în anii 90 la un nivel la care nu s-a mai ridicat nicio altă organizației românească de profil. Totul a început în anul 1992, când guvernele ţărilor riverane s-au reunit și s-au hotărât să facă din această reuniune un organism permanent de consultare al riveranilor de la Marea Neagră. Evenimentul fundamental a fost Conferința de la Istanbul, din 25 iunie 1992, când s-a adoptat, prin semnarea unei Declarații, iniţiativa Cooperării Economice a Mării Negre (CEMN). Mircea Malița a lansat, prin Traian Chebeleu, pe atunci consilier al președintelui României, ideea că în România există o preocupare a intelectualilor români „de a forma pe plan ştiinţific, educativ, un instrument de colaborare pentru aceleaşi ţări riverane. Ţările acestea erau, în fond, riveranii propriu-zişi, pe care îi ştiam, Rusia, Ucraina, noi, Bulgaria, Turcia, dar pentru că turcii erau acolo trebuia să se dea o satisfacţie şi grecilor, care aveau un trecut legat de Marea Neagră, deci a fost şi Grecia şi apoi au mai fost ţări care nu erau neapărat la Marea Neagră, cum e Azerbaijan”.
Treptat, FUMN a dobândit statut consultativ pe lângă ONU/ECOSOC, cel de observator pe lângă Consiliul Europei, iar Institutul Internaţional din Malta a desemnat-o ca punct de referinţă pentru regiunea Mării Negre. Consiliul ştiinţific al FUMN a cuprins personalităţi remarcabile, cum ar fi comandantul Jean Cousteau, exploratorul norvegian Heyerdal, Yehudi Menuhin, Saburo Okia - părintele miracolului japonez, Elisabeth Mann-Borgese (fiica lui Th. Mann), scriitorul francez Jean d’Ormesson, gânditorul german Ulrich von Weizsäcker ş.a. Răsfoiți din curiozitate publicația Millenium, editată de FUMN în colaborare cu Academia Română și Asociația Română pentru Clubul de la Roma. Au apărut 13 numere și s-a oprit în 2005. Participanții la acest proiect sunt remarcabili, de la laureați ai premiului Nobel la personalități cunoscute și recunoscute în domeniile lor.
2. Viziunea strategică
Anvergura vine la pachet cu viziunea strategică. Termenii sunt, la limită, interșanjabili, de aceea o să mă refer tot la exemplele de mai sus.
Cea mai importantă și prețioasă acțiune a ADIRI, de pildă, a fost organizarea evenimentului menționat mai sus. Datele despre ea și ecoul ei pe plan european vorbesc de la sine, iar anvergura a fost asigurată. Despre miza strategică a a evenimentului s-a vorbit, din păcate, mai puțin. Pe scurt, cel mai importat lucru a fost adăugarea „C”-ului în titlul viitoarei reuniuni de la Helsinki, iar, după mărturiile recente ale lui Galtung, chiar organizarea în sine a conferinței datorează ceva spiritului Colocviul de la București din iunie 1969.
Cum s-a obținut asta? Și aici urmează un episod absolut remarcabil.
Cu ocazia Congresului Federației Internaționale de Studiul Viitorului organizat la București în 2013, pentru aniversarea a 40 de ani de la nașterea organizației, marele sociolog norvegian și inițiator al studiilor păcii, Johan Galtung s-a aflat la București. Unul dintre obiectivele prezenței sale a fost o întâlnire cu vechea sa cunoștință, Mircea Malița. Întâlnirea s-a produs, iar printre multele subiecte discutate la reședința acestuia din urmă, s-a numărat și o confesiune. Johan Galtung, pentru prima dată, i-a mărturisit colegului și prietenul său următorul episod: cu ocazia Colocviul de la București dedicat cooperării și securității europene din 1969, Galtung a avut o discuție cu Malița, la restaurantul Casei Oamenilor de Știință. La masă, diplomatul român îi povestește că tocmai participase la Sesiunea Comitetului de dezarmare de la ONU, din Geneva, unde a văzut și auzit că se discuta ceva de genul „teoriei primei lovituri”. A fost extrem de contrariat și impresionat atunci. Aceste experiențe i le-a împărtășit lui Galtung, i-a făcut scheme, desene, calcule pe un șervețel de la restaurant, i-a explicat în detaliu opiniile și temerile sale. Galtung asculta foarte interesat, chiar a luat șervețelul cu el la plecare.
După 45 de ani de la discuția aceea plină de tâlc, în apartamentul lui Mircea Malița, într-o confesiune la care a mai asistat și soția sa, Johan Galtung reamintește acea întâlnire și îi mărturisește lui Mircea Malița ceea ce nu-i mai pomenise niciodată până atunci. În vremea conferinței de la București, Galtung era, dacă nu consilier, în relații foarte bune cu președintele Finlandei, Urho Kekkonen, cu care a discutat inclusiv în perspectiva organizării viitoarei Conferințe de la Helsinky. Pentru Urho Kekkonen era tema majoră, dorea conferința, dar spunea că nu o face pentru că nu a primit semnale că Europa vestică ar fi interesată de așa ceva. Spunea că „m-am lămurit că nu vor, nu îi interesează securitatea comună, nu au motive”. Galtung îi povestește atunci președintelui Finlandei ceea ce auzise de la Malița în legătură cu „teoria primei lovituri” și despre faptul că vesticii, la fel ca și esticii, au toate motivele din lume să se teamă pentru securitatea lor. Așa numita „teorie a primei lovituri” se referă la o plauzibilă înțelegere între cele două mari puteri care stipula faptul că orice posibil conflict nuclear, chiar și în cazul excepțional când nu va putea fi evitat, să nu vizeze direct cele două mari superputeri. Altminteri spus, dacă una dintre ele ar fi declanșat atacul nuclear, prima lovitură ar fi trebuit orientată nu spre teritorul superputerii inamice, ci spre teritoriile aliaților acesteia! Riposta care ar fi urmat din partea celeilalte supraputeri ar fi vizat, la rândul ei, tot un teritoriu aliat al inamicului. După acest set de lovituri, cele două superputeri se vor fi așezat la masa negocierilor, negrevate de o lovitură nucleară care să le afecteze nemijlocit. Miza „teoriei primei lovituri” era așadar să evite un război nuclear mondial și mențină posibilitarea revenirii la echilibru sistemului inclusiv în cazul – excepțional – al unor prime lovituri nucleare.
După această discuție Galtung - Kekkonen, înarmat inclusiv cu acest argument, președintele finlandez ar fi demarat cu mai mult succes pregătirile pentru conferință. „Nu ți-am spus asta până acum, dar așa au stat lucrurile. Eu de la tine știam de teoria primei lovituri, așa că trebuie să împart cu tine meritul acesta” – a conchis Johan Galtung în locuința fostului diplomat.
Cât și cum a contat demonstrația lui Mircea Malița de pe șervețelul de la Casa Oamenilor de Știință în perspectiva organizării Conferinței de la Helsinky din 1975 este greu de estimat. Dar dacă fostul consilier al președintelui Finlandei de la acea vreme a ținut să facă această confesiune, după mai bine de 40 de ani de la consumarea ei, ceva tot trebuie să fi fost...
A doua chestiune legată de viziunea strategică a lui Mircea Malița ține de Marea Neagră și de mizele și premisele care au fundamentat și FUMN.
Știm cu toții astăzi că a existat o bătălie acerbă între două concepţii privind Marea Neagră: una că Marea Neagră este a riveranilor, iar a doua că Marea Neagră este mare deschisă. După cum spunea cărturarul: „A doua soluţie nu avea mari simpatii, nici la ruşi, nici la turci, mai ales la turci care ştiau că - vorbiţi voi, vorbiţi, dar cheia era e la noi! Noi avem strâmtorile! Ca să ajungi aici trebuie să se treacă prin Bosfor. Şi cum ei au spus că pe acolo nu pot intra cum vor navele militare, la cheia asta, spune ei, ţinem şi nu vom renunţa niciodată... Deci problema s-a pus înainte de război, în 1936, la Montreaux. Şi atunci cele două idei s-au ciocnit. Anglia prezentă, voia mare liberă, Occidentul vroia şi el, bineînţeles, mare liberă, în schimb ruşii şi turcii, cam singuri, eventual cu aliaţii lor din regiune, stăteau pe poziţia că Marea Neagră este a celor din regiune”.
FUMN s-a croit în jurul conceptului titulescian al Mării Negre, dar, în jurul lui 2005, viziunea românească și euroatlantică asupra Mării Negre se modifică. România a devenit vârful de lance al unei politici care nu mai favoriza ideea Mării Megre ca mare a riveranilor, ci ca spațiu de înaintare a frontierei euroatlantice. Am putea spune că România a trecut de la o viziune tip Titulescu asupra Mării Negre, la una de tip Gheorghe Brătianu, care era mult mai apropiată de formula Mării Negre ca „lac rusesc”. Brătianu lega explicit și strict nivelul de securitate al României cu prezența sovietică sau rusească la Marea Neagră. Nu e întâmplător că FUMN, începând cu 2005, și-a redus prezența publică și, practic, a dispărut din peisaj. Mircea Malița a spus-o explicit: „Ne-am trezit dintr-o dată că nu avem ce să facem - ai cui suntem, Fundaţia ce mai face? Ce rost mai are Fundația, pentru că era construită, inițial, pe o idee a riveranilor. Vestul devenea din ce în ce mai pofticios la Marea Neagră – nu putea vorbi cu turcii şi ruşii, obiecţiunea lor era destul de puternică. Iar când a găsit un slujitor fidel al ideii care preferă să fie, în loc de riveran, săgeată a Occidentului în inima răsăriteană, s-a terminat. L-a folosit fără scrupule”.
O viziune strategică a ieșit din scenă în jurul anului 2005, cel puțin pentru o perioadă. Ce se va petrece de acum înainte? Vom vedea. Dar asta e cu totul altă chestiune.
3. Curajul academic
Mircea Malița trebuie invocat din punctul meu de vedere nu doar din perspectiva numărului mare de cărți pe care le-a publicat, ci mai ales pentru că, într-o serie din acestea, a avut curajul să se ia în piept cu teze care păreau sacrosante la nivelul spațiului public. Voi selecta aici doar una dintre ele, respectiv una dintre cele mai reziliente teze din domeniul relațiilor internaționale și nu numai: chestiunea Războiului Rece. Avem de-a face aici cu o veritabilă teorie a lui Mircea Malița pe această chestiune ale cărei cadre majore se cuvin explicitate.
Suntem în plin Baudrillard! Căci Războiul Rece, vorba sociologului francez, „nu a avut loc” pentru Mircea Malița! Mai concret, ceea ce s-a petrecut nu a fost tocmai un război, chiar dacă a fost prezent – și mai este! – în acești termeni. Ceea ce ce ne spune cărturarul Malița este consecința experienței nemijlocite pe care diplomatul Malița a desfășurat-o în acea perioadă. Teoria lui despre Războiul Rece ar putea să fie cel mai bine înțelească după o rețetă pe care un clasic al științelor sociale, Vilfredo Pareto, a consacrat-o în faimosul său Traité de sociologie générale (1917). Teoria se construiește prin metoda inductivă, pornind de la faptele sociale, după care este (re)testată, pe terenul realității, prin metoda deductivă. Ceea ce rezultă sunt o serie de legități, fie și slabe, ale disciplinei sociale.
În acest cadru trebuie înțeles și demersul cărturarului-diplomat Mircea Malița. Faptele pe care și-a construit, inductiv, teoria sunt evenimentele la care, direct sau indirect, a luat parte ca diplomat, plecând de la cele care implicau nemijlocit România și ajungând la cele care vizau relația dintre marii competitori ai vremii, SUA și URSS. Pe baza lor și-a construit viziunea care, odată stabilită, se reîntoarce în realitate, deductiv, de data asta, pentru a se valida și a da seama, concomitent, de aceasta. Iar viziunea sa este una care pivotează în jurul ideii deja sugerate: în realitate, Războiul Rece nu a avut loc!
Pe scurt, miza polemică este aceasta. Războiul Rece este (încă) prezentat în lucrările clasice care îi sunt consacrate, inclusiv în manuale de genul celor utilizate de către NATO, prin viziuni care au în centru termenul „conflict”: conflict între cele două superputeri, conflict între cele două blocuri militare aferente și (tot) conflict între actorii din lumea a treia afiliați uneia sau alteia dintre tabere, inclusiv prin intervenții ale superputerilor acolo (Vietnam, Afganistan).
Mircea Malița spune că nu e tocmai așa! Din tot ce a văzut el în perioada în care a slujit ca diplomat, nu această paradigmă i se pare convingătoare. Nu acesta este cadrul cel bun de înțelegere. Războiul Rece a fost, în realitate, un soi de „pax atomica”, bazată pe așa numite „proto-agreements”-uri între marii competitori, care au funcționat pe mai multe paliere: confruntarea nucleare și cursa înarmărilor, atitudinea față de învinșii celui de-al doilea război mondial (ambele superputeri și-au asumat dezvoltarea și sprijinul statelor luate în gestiune, dar numai SUA a reușit să livreze), consens în ceea ce privește demantelarea regimurilor coloniale etc. În ceea ce privește războiul propagandistic, acesta era la ordinea zilei și nu făcea parte din zona proto-înțelegerilor. Confruntările ideologice sau războaiele mediatice erau la ordinea zilei, dar dincolo de ele existau filtre care mediau disputa. De aici și importanța serviciilor secrete, care erau, în timpul Războiului Rece, veritabile mecanisme de control, echilibru, garantori ai înțelegerilor fundamentale în cazul derapajelor politice. Firește, accidentele nu erau complet excluse: criza rachetelor din Cuba a fost o criză veritabilă, care putea, fie și printr-o eroare, declanșa o conflagrație, dar, ceea ce ne spune Mircea Malița, este că episodul Cuba 1962, nu a fost reprezentativ pentru Războiul Rece – a fost excepția, nu regula intervalului denumit așa.
4. Constructor de instituții
Mircea Malița a fost absolvent al Facultății de Filosofie a Universității din București, dar relația lui cu filosofia în sensul tehnic al cuvântului a fost și este relativ precară. Și nu pentru că nu a scris despre anumiți filosofi sau opere consacrate, ci pentru că a utilizat toate acestea în a doua instanță. Ca unelte, ca instrumente pentru altceva. Filosofii și filosofia nu au fost scopuri în sine, ci doar scopuri pentru sine.
Și asta e emblematic pentru personalitatea și osatura spirituală a domniei sale. Mircea Malița a fost un pragmatic, avea un contact tenace cu realitatea, pentru el diferența dintre „a fi” și „a face” nu era fundamentală. Era faustian. Mântuirea, pentru Mircea Malița, precum Faust-ul lui Goethe, era o chestiune de faptă. A face, devine definitoriu, de aici vocația sa pentru instituții, nu pentru sisteme filosofice. Mefistotel nu-i va lua sufletul lui Mirceai Malița, pentru că faptele sale îl vor fi mântuit („Căci urma zilei mele pamântene, Nici în eoni nu poate sa dispara, Si presimtind o fericire, ce înalta se-nfiripa, Eu gust acum suprema clipa” - Goethe).
Peste tot unde a fost, cărturarul a construit instituții. Și sunt multe și însemnate. Ar fi putut fi și mai multe, și mai însemnate, dacă nu ar fi fost, de prea multe ori, sub vremi. Am menționat deja Asociația de Drept Internațional și Relații Internaționale (ADIRI). Activitatea de la Ministerul Educației (februarie '70-octombrie '72), când a introdus limbile străine în sistemul românesc de educație, chestiune pe care o consideră: „cea mai populară măsură pe care am luat-o, importantă pentru nenumăraţi oameni. Până şi astăzi primesc telefoane de la oameni care îmi spun că le-am schimbat viaţa pentru că au putut învăţa engleza sau germana. Acum sunt stabiliţi în străinătate, bunici, bătrâni. Acela a fost momentul”.
Dar nu e doar atât. Ar mai trebui amintite aici două. Centrul European de Învăţământ Superior pe lângă UNESCO, care s-a făcut în România, nu în altă parte, iar esențial a fost că Mircea Malița era prieten cu directorul general al UNESCO de la ONU. A doua inițiativă a fost primul congres de studiu al viitorului. Atunci îi spunea „science of the future”, și s-a bucurat de o prezență remarcabilă, de mare anvergură la nivel internațional. (Iată comentariul academicianului: „Şi acum îmi aduc aminte de domnul Mugur Isărescu. Era tânăr, abia intrat în activitatea de cercetare şi venise ca să asiste la conferinţa celui mai mare seminar de Future Science a prospectologului american Kahn, autorul faimoasei cărţi - "Anul 2000". Legat de acest eveniment, şi acum Isărescu îşi aminteşte când cineva l-a întrebat pe Kahn: "Domnule, dumneata cum alegi între mai multe variante?". Iar Kahn zice: "O aleg pe cea mai puţin probabilă!". "Şi care este foarte puţin probabilă acum?", iar Kahn a răspuns: China. Şi acum îşi aduce aminte Isărescu de acel răspuns. Aberant atunci, actual astăzi”).
Ar fi putut să se constituie în bazele unei școli de prognoză care din păcate nu s-a putut naște și împlini în România acelor ani.
Urmează, nu în ordine, alte instituții pe care le-a creat sau consolidat în România: Clubul de la Roma, un program de pregătire al diplomaților, un fel de Master de specialitate, pe care Malița l-a inițiat, apoi FUMN, Revista Millenium, Comisia de prognoză a Academiei Române și multe altele.
5. Cultura contează
Spuneam mai sus că pentru Mircea Malița filosofia, cultura, în general, au fost un adjuvant. Dar asta nu înseamnă că nu au contat. Au contat, și încă cum. Cultura nu te face nici diplomat bun, nici ministru bun, nici profesor bun, nici politician bun – dar asta nu înseamnă că e un ingredient de care te poți dispensa nepedepsit. Iar pentru Mircea Malița, în orice ipostază s-a aflat, cultura a contat, dacă nu decisiv, atunci semnificativ. A făcut, de multe ori, diferența.
În prezentarea pe care o face publicația americană Diplomatic dossier din septembrie 1983, spațiul alocat ambasadorului român Mircea Malița este, practic, mai întins decât cel alocat celorlalte state răsăritene, iar dimensiunea academică nu le-a scăpat. Mircea Malița este caracterizat acolo ca „scolarly”: „Scholarly and candid, Mircea Malitza is the traditional, exemplary diplomat... Nothing that his cief duty is to sustain a dialogue between Romania and other contries, Malitza has been eager to associate himself with American universities and has lectured on campuses throughout the country” (Diplomatic Dossier, An Insider's Guide to International Washington, Premier edition, September 1983).
Mircea Malița a participat la multe reuniuni, unele internaţionale, când era în SUA, colabora cu instituții prestigioase, un centru de la Washington, Universitatea din Maryland, Universitatea Standford, Universitatea de Stat din Ohio. În plus, a devenit un participant constant la activitățile de la Council of Foreign Relations în SUA, unde a ținut o conferinţă. De atunci, a intrat în circuit și i s-au deschis uși „în locuri în care n-aş fi ajuns niciodată, în statele din centru, în statele din sud, la statele vestice, peste tot. Eu cred că am ţinut cel puţin 10 expuneri şi erau plăcute şi se terminau într-o atmosferă amicală”.
Mircea Malița a fost un cărturar indiscutabil și asta se vede în toate acțiunile pe care le-a întreprins, fie că a fost diplomat în Ministerul de Externe, fie în misiunile din Orientul Mijlociu sau Ministru al Educației. Rețeaua sa de relații, contacte de cel mai înalt nivel, invitațiile pe care le-a primit după ce cariera sa diplomatică s-a încheiat, sunt cel mai bun indiciu pentru faptul că a lăsat de fiecare dată o urmă, care nu a fost doar instituțională sau birocratică.
Repet: cultura nu te face un bun diplomat. Dar e greu să ajungi un mare diplomat fără anvergură culturală. Iar Mircea Malița a fost așa ceva.
6. Cumpătarea
A rămas faimoasă replica lui Ion I. C. Brătianu adresată marelui Nicolae Iorga la întrebarea: „Ce poate învăța un savant de la un inginer?” Brătianu a răspuns, „Măsura, domnule profesor, măsura”.
Mircea Malița a fost un om cumpătat: în judecăți și abordări, era un diplomat prin formație și educație. Un diplomat care, dacă ar fi să-l încadrăm într-o linie de tradiție românească, ar fi cea legalistă a lui Take Ionescu și Titulescu, deși, temperamental, ar putea avea loc și pe linia politică, în forță, marcată de prestația lui Ion I. C Brătianu sau a francezului Georges Clemenceau.
Cumpătarea aceasta i-a marcat de fiecare dată abordarea diplomatică și viziunea în relațiile internaționale. La un moment dat, discutând cu Domnia Sa despre un eveniment de la FUMN, în care erau implicați și chinezii, replică: „Chinezii?... Îmi plac. Dar știi de ce? Pentru că sunt mari… Și mie îmi plac toți cei care sunt mari”.
Mircea Malița avea, în relațiile internaționale, un realism unic. Cea mai bună teoretizare a acestui realism a fost tocmai „cumințenia pământului”, titlul și subtitlul uneia dintre cărțile cele mai iubite ale academicianului. Dar „cumințenia pământului” nu este numai despre trecut ci și pentru prezent și viitor. Expresia acestei „cumințenii a pământului” pentru statele mici în secolul XX și XXI o ilustrează Mircea Malița printr-un faimos decalog, în care contabilizează, pe urmele lui Nicolae Titulescu, codul de conduită a statelor mici, un veritabil ghid de strategie și comportament. Iată-l pe scurt:
„1. O ţară mică construieşte relaţii bune cu toate marile puteri. Nu are litigii cu ele, nu le provoacă, nu le insultă. Războaiele se termină prin încheierea păcii şi marile puteri stau pe scaunele principale. În ultimă instanţă ele iau deciziile asupra viitoarelor frontiere, statutului diferitelor ţări mici, mărimii şi teritoriilor lor.
2. Statele mici nu se lasă implicate în conflictele celor mari. Îşi asigură acest obiectiv, evitând alianţele în orice conflict. Principiul de bază este „ţine-te departe şi nu te băga” când este vorba despre conflicte existente. Trebuie evitat riscul de a te trezi într-un război care nu te priveşte, în care odată intrat, accepţi cele mai mari riscuri pentru propria supravieţuire.
3. Asigură-te de o stare internă echilibrată şi ordonată. Luptele pentru putere ale partidelor politice sunt o primejdie constantă. Ele duc la cel mai mare pericol al războiului intern. Majoritatea războaielor din lume sunt cele interne.
4. Asigură-te de regimuri bazate nu doar pe votul ce poate fi influenţat şi falsificat, ci pe autoritatea unor oameni care prin definiţie este măsurată de gradul de încredere pe care îl obţin. Autoritatea nu înseamnă dictatură. În cea mai mare măsură, soarta ţărilor depinde de oamenii care stau în fruntea lor. Dezastrele provin de la dictatori ce se introduc prin forţă şi fraudă.
5. Toţi dictatorii, fără excepţie, sunt bolnavi. Suferă de grade diferite de hybris. Nu sunt capabili decât de a se vedea pe ei, cu ego-uri ca nişte baloane, ignorând ce se petrece cu populaţia, orice se mişcă în afara lor şi a unui cerc sigur de sicofanţi.
6. Soluţia o oferă exemplele marilor oameni consacraţi binelui public, ca Roosevelt în SUA, Churchill în Anglia, De Gaulle în Franţa.
7. Statul este prin definiţie ocrotitorul şi slujbaşul menit să servească interesul public sau pe cel colectiv. Statul este cea mai frumoasă şi nobilă instituţie construită de cetăţeni pentru a-i servi şi apăra. Un cetăţean într-un stat normal se uită la cartea lui de identitate, aşa cum un om îşi mângâie dovada că deţine o sumă mare de bani la bancă.
8. Feriţi-vă de doctrine înşelătoare. Ele abundă, invadând creierele, transformă oamenii în turme anesteziate, capabile să se arunce singuri şi de bunăvoie în prăpastii. Pe scurt: nu consumaţi droguri, nu vă lăsaţi prostiţi, rămâneţi lucizi.
9. Nu puteți convinge pe cei mari să facă războaie, dar feriţi-vă de ele ca de ciumă. Un deget de vă prind şi sunteţi pierduţi”.
7. Patriotismul
Ultima, dar nu cea din urmă lecție a lui Mircea Malița, este cea a patriotismului. Academicianului Malița nu îi plăceau sindrofiile, festivitățile, mai ales cele care îl vizau. Dar le accepta și le recunoaștea, uneori resemnat, importanța și semnificația. Așa cum nu îi plăcea să fie lăudat, să fie în prim plan, nu îi plăcea să vorbească patriotic, bombastic, ritos. Nu îi place excesul în nimic, cu atât mai mult când venea vorba despre patrie.
Dar asta nu îl făcea mai puțin patriot. Iar asta se simte, până la urmă, în toate activitatea sa, diplomatică, științifică sau didactică. De la accentul masiv pe istoria românilor, pe care o citește, într-o formulă diplomatică, trecând prin Pagini din trecutul diplomației românești (1966) sau admirabila Cumințenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român, la care aș adăuga, cu voia dumneavoastră, și Istoria prin ochii diplomatului, totul palpită de un patriotism vibrant, dar discret, manifestat deseori mai degrabă negativ: critica situației în care a ajuns România și lipsa ei de orizont și perspectivă. În ultimă instanță, această pledoarie critică, această iritare a academicianului tot în numele patriotismului se face.
Vocația aceasta de constructor de instituții, de om al faptei și de patriot explică mult, dacă nu totul, din travaliul celui pe care îl omagiem aici. Iată cum sună ultimul punct din decalogul pe care l-am prezentat la secțiunea anterioră: „Munciţi până când vă dor palmele sau capul. Nimic nu egalează energia de care puteţi da dovadă. Ea e însoţită de tenacitate sau încăpăţânare, dar şi de convingere că se pot face schimbări în bine. Uneltele voastre devin mai bune în epoca tehnologiei şi ştiţi din ce în ce mai multe lucruri când ştiinţa transformă misterele în proiecte realizabile”.
Dar munca și angajamentul nu sunt în gol. Au, de fiecare dată, chiar dacă nerostit, un țel și o miză. Mircea Malița nu a fost un Ulise fără Penelopa, iar despre asta aflăm în una dintre foarte rarele sale mărturisiri de credință în acest sens. Textul, dincolo de valoarea hermeneutică a unei vieți și a unei opere, are și o tâlcuire testamentară: „Rădăcinile mele, copilăria sunt toate aici. Am trăit şi am lucrat pentru România. Numai pentru România! Nici un alt subiect nu am avut ca diplomat sau ca ministru. Nu m-am gândit decât la ţară, la popor. Nu e vorba de nici o formulă patriotică, nici un fel de exclamaţie, nici un fel de imn. E o chestiune acolo, ascunsă în încreţiturile minţii. Pe undeva, este o celulă care spune că eşti român”.
Dan Dungaciu este Președintele LARICS.
Se încarcă comentariile...
