Inflaţia: lecţiile lunii august 2014

„Ne-am temut de inflaţie fiindcă distrugea totul în cale: iniţiative, afaceri, investiţii, procese de producţie, bugetul ţării, bugete de familie.”

După ce luni, 11 august, Statistica a comunicat datele privind mişcarea preţurilor în luna iulie 2014, nu mai era niciun dubiu că noua tendinţă în dinamica inflaţiei, de fapt a dezinflaţiei, era deja consolidată.

În capitolul mărfuri alimentare, poziţii care ani la rând au perturbat dinamica preţurilor cu scumpiri explozive, deseori cu rate între 20 şi 25 la sută, cum sunt fasolea, cartofii, fructele proaspete, citricele, uleiul comestibil şi multe altele, au înregistrat preţuri în scădere. Totodată, a fost temperată creşterea preţurilor sau a tarifelor la mărfuri nealimentare şi la servicii.

Devenise clar, atunci, că dacă în viitorul apropiat adevărul preţurilor va fi dublat de un sistem de pieţe libere, integrate, structurate pe principiul vaselor comunicante, inflaţia joasă şi calmă va fi menţinută. Pentru că în condiţiile în care preţurile vor primi semnale de la cursul valutar, de la dobânzile bancare, de la cotele titlurilor de valoare şi, în general, de la toţi indicatorii economici semnificativi, inflaţia va ezita s-o ia razna.

*

Ce ne-ar aduce o inflaţie joasă şi calmă? Scăderea în continuare a dobânzilor. Până unde? Asta numai timpul şi piaţa ar putea să ştie. Dar o certitudine a venit ieri, când un nou comunicat al Statisticii, cel pentru luna august, ne-a pus în faţă cifre încurajatoare: o inflaţie lunară de minus 0,31 la sută – a patra lună una după alta cu dinamică negativă a preţurilor –, o rată anuală de numai 0,84 la sută şi o rată medie anuală de 1,2 la sută exprimă cu certitudine intrarea dinamicii preţurilor în rândul datelor ce confirmă îndeplinirea condiţiilor pentru trecerea la euro.

Astăzi, în România, unul dintre indicatorii la care stăm bine, într-o economie cu multe incertitudini, este inflaţia. Culmea: tocmai inflaţia, care ani de zile s-a jucat cu nervii noştri. Şi cu banii noştri. Iată, în august, monstrul a avut o rată lunară negativă. Şi o rată anuală sub 1 la sută. Nu cred că a sosit timpul să uităm că inflaţia atinsese o rată de 300 la sută în 1993. Apoi, deşi a urcat, a coborât, iar a urcat şi iar a coborât, a înregistrat valori exprimate cu trei sau cu două cifre. Abia în 2004 s-a ajuns la inflaţia cu o cifră. Dar era încă înaltă, de 9 la sută. Dobânzile, de asemenea, au ajuns târziu la valori sub 20 la sută, după ce mulţi ani au înregistrat cote de-a dreptul descurajante. Cum descurajant era şi cursul leu-dolar, care înregistra fluctuaţii mari, leul depreciindu-se vertiginos. Societatea era pur şi simplu debusolată, speriată chiar de inflaţia ce creştea alarmant, de dobânzile căţărătoare şi de leul încălecat de dolar. Erau mişcări ce muşcau cu poftă din nivelul de trai.

Ne-am temut de inflaţie fiindcă distrugea totul în cale: iniţiative, afaceri, investiţii, procese de producţie, bugetul ţării, bugete de familie. Inflaţia se dovedise a fi cel mai nesătul animal.

* 

Dar ce este, de fapt, inflaţia? Un filosof, întrebat cândva ce este filosofia, a răspuns că… este ceea ce toată lumea ştie că este. Parafrazându-l, aş putea spune că inflaţia este ceea ce toată lumea ştie că este. Dar ce ştie toată lumea despre inflaţie? Dacă adresezi această întrebare unor oameni din zilele noastre, dar neobişnuiţi cu limbajul economic, vei auzi definiţii dintre cele mai ciudate ale unui cuvânt pe care, cu toţii, îl auzim întruna, de dimineaţă până seara. Cuvântul inflaţie.

Chiar şi în teoria economică au circulat, vreme îndelungată, numeroase definiţii ale inflaţiei, multe legate de înfundarea canalelor circulaţiei mărfurilor cu surplusuri de bani de hârtie. Doctrinele economice moderne au adus în prim-plan forme „cuminţi” ale inflaţiei, vizând cu deosebire fie cantitatea de bani în circulaţie ce creşte peste realitatea circulaţiei mărfurilor şi serviciilor, fie cantitatea de bani ce rămâne neschimbată în timp ce se reduce considerabil cantitatea de mărfuri şi de servicii pe piaţă. Noi, mulţi ani, ne-am confruntat cu o variantă a disperării: piaţa de consum creştea mai repede decât piaţa de producţie. Aşa că banii apăruţi în plus se duceau imediat în preţuri. Acum însă, într-un efort de simplificare, lumea a universalizat definiţia inflaţiei: creşterea generalizată a preţurilor de consum.

* 

Noi, în România, am trecut prin mai multe cicluri ale mişcării preţurilor. Scumpirile din 1991-1993 au determinat o schimbare de direcţie în dinamica inflaţiei. S-a declanşat o spirală periculoasă. Au fost majorate preţurile mai multor produse legate de fluxul ţiţeiului, între care energia electrică, benzina şi motorina. Inflaţia şi-a pierdut calmul. S-au adăugat apoi anticipările inflaţioniste. Psihoza a zgândărit continuu inflaţia şi i-a dat noi impulsuri.

După 1994 însă, pe fondul unor politici monetare inspirate, inflaţia a pierdut continuu din altitudine. După ce, în 1993, bătuse toate recordurile: 300 la sută… Dar rata anuală de 300 la sută, din 1993, încheia un ciclu: trei ani de urcare neîncetată a spiralei preţurilor, într-un joc cu trei cifre. Din ’94 a început un alt ciclu. Inflaţia a coborât continuu, fiind exprimată prin două cifre.

Inflaţia îşi continua totuşi cursa, împovărând bugetele de familie şi economia cu preţuri încă prea mari. Ce avea să fie mai departe? Un timp, preţurile s-au mişcat în sus şi în jos. De multe ori, chiar de foarte multe ori, au intervenit schimbări radicale de la un an la altul. Sau de la o lună la alta. Pentru că am avut parte fără încetare de un adevărat zig-zag inflaţionist. Din 2000 însă, an de an, preţurile s-au calmat. Am trecut printr-un lung proces de dezinflaţie, cu rate având o singură cifră. Un al treilea ciclu, care a durat şapte ani şi jumătate. Dar în august 2007, parcă pe neaşteptate, inflaţia s-a întors. A reînceput să-şi facă de cap spirala preţurilor.

În primăvara lui 2007 rata anuală a mişcării preţurilor cobora şi noi gândeam că, în materie de inflaţie, ce a fost greu cu adevărat a trecut. Dar n-a fost să fie aşa. Criza imobiliară din America îşi arăta colţii şi sondajele de la noi situau deja inflaţia pe primul loc, înainte de şomaj şi de recesiunea economică, între motivele de frică ale românilor. Iar produsele a căror scumpire sensibilizau în cel mai înalt grad populaţia, provocând nevroze generalizate, erau pâinea, legumele, uleiul, laptele, curentul electric, benzina, energia termică, telefonul. Tocmai preţurile acestor produse au sărit din matcă, începând din august 2007, punând în gardă bugetele de familie. Şi determinând, pe scara economiei, un şir lung de probleme greu de rezolvat.

* 

Criza a ajuns la noi în toamna lui 2008. Inflaţia a luat avânt şi, în 2009 şi în 2010, economiei şi populaţiei nu le-a fost uşor să facă faţă presiunii notelor de plată pentru facturile energetice, alimentare şi la servicii. De ce creşteau preţurile? Două mari cauze au fost determinante: întârzierea restructurării şi creşterea TVA-ului cu cinci puncte procentuale. Acţiunile lor, cumulate, făceau să sară acul inflaţiei. Între cauzele inflaţiei nu se aflau însă nici nivelul dobânzilor bancare şi nici cursa leu-dolar, nominalizate adeseori ca „motive obiective” ale scumpirii vieţii. Atât dobânzile, cât şi cursul de schimb, au acţionat ca ancore antiinflaţioniste. Evoluţia acestor indicatori din sistemul economiei monetare au suplinit mişcările din sistemul economiei reale, unde trei mari fluxuri (consumul, producţia de bunuri şi producţia de servicii) aveau probleme de sănătate. Şi iată că, în 2011, a început bătălia pentru ca nava inflaţiei să fie adusă într-un port liniştit. Şi să fie ţinută acolo.

În august 2014, la o inflaţie anuală de 0,84 la sută, s-a înregistrat o rată medie anuală de 1,2 la sută. Mişcările în jos ale acestei rate sunt lente şi, în acelaşi timp, relevante. Iar cum cele trei linii principale ale mişcării preţurilor – cea a ratei anuale a inflaţiei, cea a inflaţiei medii anuale şi cea a ratei armonizate la nivelul Uniunii Europene – se apropie anunţând contopirea lor într-un viitor nu prea îndepărtat, înseamnă că nu suntem departe de ţărm.