Înalt tâlc moral şi estetic

0
0

Regizorul (directorul de scenă, cum îi place să fie numit pe afişe şi în caietele de sală) Victor Ioan Frunză mărturisea într-un interviu recent, acordat Ancăi Rotescu şi publicat în cartea Scene în dialog (Editura ArtPress, Târgu Mureş, 2012), că nu a reuşit niciodată să îşi refacă pe vreo altă scenă spectacolele trecute.

Deşi a încercat o dată acest lucru cu Tom Paine, montat mai întâi cu studenţii, pe atunci, Academiei de Teatru, azi Universitatea de Arte din Târgu Mureş.

Au existat, e adevărat, revizitări de texte, însă felul în care acestea au fost edificate scenic e complet diferit de ediţia princeps. Contrasemnez afirmaţia lui Victor Ioan Frunză şi adaug drept argument nu doar modul complet diferit în care a fost repaginat şi reformulat scenic Visul unei nopţi de vară, în 2006, la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila, prin comparaţie cu versiunea din 1999 de la Naţionalul clujean, ci şi montarea din 2012 a piesei Din viaţa insectelor de Karel şi Josef Capek, la Centrul Cultural pentru UNESCO din Bucureşti prin nimic comparabilă cu modalitatea de abordare a aceluiaşi text în 2003 la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti. E vorba nu doar de faptul că montarea de acum apare într-o etapă de creaţie complet diferită din viaţa regizorului, dar şi a scenografiei Adriana Grand, etapă în care construcţiilor scenice ample, cu arhitecturi consistente, cu interpreţi mulţi, cu figuraţii numeroase şi policrome, le-au luat locul, în bună parte, miniaturile filigranate din care nu e deloc exclus rafinamentul imagistic la fel cum nu e neglijată nici retorica imaginii, dar al căror scop principal e, dincolo de cel artistic, estetic, nici un moment abandonat, cercetarea şi experimentarea unor noi modalităţi de expresie teatrală, cercetare şi experimentare centrate mai cu seamă pe actori. Pe actori tineri cărora Victor Ioan Frunză le oferă şansa afirmării. Niciodată nu i-a plăcut lui Victor Ioan Frunză să ignore actorii, niciodată nu s-a lăudat că face spectacole fără actori, dar acum când, cel mai frecvent, lucrează cu un număr restrâns de interpreţi, cu un nucleu bine definit, când le cere actorilor lui să interpreteze în unul şi acelaşi spectacol un număr considerabil de personaje atenţia acordată jocului e considerabil sporită, iar rezultatele pe măsură.

O fabulă dramatică

Karel şi Josef Capek şi-au definit piesa drept mister psihedelic şi muzical. Mai simplu spus, e vorba despre o fabulă dramatică edificată pe schema clasică a călătoriei, fabulă în care rolul de homo viator e asumat de un vagabond al cărui univers existenţial, aparent strict limitat, se intersectează şi se îmbogăţeşte sufleteşte cu cel al unor insecte, fie ele scorpioni, gândaci, greieri, fluturi, furnici sau nimfe. La urma urmei, e felul de a trăi şi de a fi al acestor necuvântătoare diferit de modul în care trăim noi, oamenii? Nu cumva le este dat şi insectelor, ca în spaţiul aparent larg, generos, în realitatea extrem de fragil şi de constrângător dintre viaţă şi moarte, dintre naştere şi trecere în nefiinţă, să parcurgă cam acelaşi traseu cu cel al vorbitoarelor, un traseu marcat de bucurii şi de necazuri, de sentimente contradictorii, de bucurie şi de ură, de luptă pentru existenţă, de anihilare a duşmanilor şi de auto-sacrificiu? Sunt întrebări formulate de piesă şi care dobândesc carnaţie şi putere de rezonanţă graţie spectacolului şi numeroaselor lui instrumente de semnificare.

Traseul acesta al Vagabondului e redesenat scenic cu admirabilă minuţie de Victor Ioan Frunză în spaţiul teatral aparent neprimitor de la Centrul Cultural pentru UNESCO din Bucureşti, îmblânzit prin ani de el şi de scenografa Adriana Grand, graţie unor spectacole de neuitat, aşa cum au fost, aşa cum sunt Furtuna sau Familia Tót. În spectacolul vesel –trist de acum, convenţia scenică e de o bogată teatralitate, reînnoită creator, fără repetiţii ori autocitări, în fiecare nouă etapă a călătoriei iniţiatice a Vagabondului pe toată durată celor mai puţin de 90 de minute ale reprezentaţiei. Montarea e – nici nu se putea să fie altfel- extrem de teatrală, speculând în voie şi cu tonus susţinut şi robust eliberările de sub determinările strict realiste, însă, pe de altă parte, teatralitatea e surprinzător şi eficient dublată de o anumită impresie/acţiune de cinematografizare, regăsibilă la nivelul fiecărei secvenţe – senzaţia e că aceste secvenţe seamănă teribil cu nişte fotograme atent şi dinamic montate- dar şi la cel al întregului. Impresia de cinematografizare e întărită de muzica de scenă cu acorduri puternice, în falduri, ce amintesc de superproducţiile pe peliculă Eastmancolor, părţii orchestrale înregistrate contrapunându-i-se dar şi asociindu-se interpretările live ale actorilor ca şi recursul la un generic de final la capătul căruia regăsim cuvântul sfârşit.Muzica de scenă poartă semnătura unuia dintre cei mai constanţi colaboratori ai regizorului, Cári Tibor.

Şi aici, ca şi în cazul Familiei Tót, Adriana Grand imaginează un decor de rien, la fel cum trubadurul medieval Jaufré Rudel compunea admirabile şi sensibile poèmes de rien. Dacă în Familia Tót decorul era confecţionat în principal din carton, în Din viaţa insectelor materialele predilecte sunt lemnul şi nailonul, nailon ale cărui virtuţi ambivalente – nailonul e transparenţă şi obstacol, deopotrivă, te lasă să vezi, să întrevezi ori să ghiceşti în egală măsură- sunt exploatate cu inteligenţă şi dezinvoltură. Şi tot din nailon plus câteva resturi de materiale textile, din peturi ori din cine ştie ce alte elemente căruia un civil ar fi incapabil să îşi imagineze că li s-ar putea găsi vreo întrebuinţare teatrală, lui fiindu-i totuşi rezervată bucuria descoperirii, sunt confecţionate elementele de recuzită, aşa cum e, de pildă, avuţia cu care se mândresc, de care se bucură atât şi pe care vor ajunge să o piardă (într-o admirabilă metaforă a zădărniciei) cei doi gândaci. Cu totul spectaculoase sunt costumele gândite tot de Adriana Grand, cu un cult alt detaliului şi al accesoriului caracterizant ieşit din comun şi în acest chip discursul verbal fiind ferit de primejdia monotoniei, asigurându-i-se încă o dată o plastică rafinată, valorată de un light design de excepţie gândit de Victor Ioan Frunză.

Cinci actori tineri, toţi unul şi unul –George Costin, Adrian Nicolae, Alexandra Fasolă, Nicoleta Hâncu şi Sorin Miron – joacă roluri nenumărate, sunt pe rând oameni şi insecte, sunt sensibili şi groteşti, se metamorfozează din victime şi călăi ilustrând relativitatea situaţiilor şi postúrilor pe care ni le pregăteşte viaţa, vorbesc sau cântă, impresionează prin plastica lor corporală, punându-şi la rându-le semnătura preţioasă pe un spectacol valoros, de înalt tâlc moral şi estetic ce atrage încă o dată atenţia asupra Teatrului de la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu din Bucureşti.

Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu din Bucureşti- DIN VIAŢA INSECTELOR de Karel şi Josef Čapek; Traducerea: Jean Grosu; Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză; Decorurile şi costumele: Adriana Grand; Muzica originală: Cári Tibor; Cu: George Costin, Adrian Nicolae, Alexandra Fasolă, Nicoleta Hâncu, Sorin Miron; Data reprezentaţiei: 7 decembrie 2012 

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite