În umbra îngerului
0Despre Leopoldo Lugones (1874-1938) orice argentinian știe că este considerat poetul național. Acest exponent al modernismului s-a afirmat, de asemenea, ca istoric, eseist, jurnalist, profesor, traducător, filosof, biograf și politician. Ziua sa de naștere, 13 iunie, este celebrată în Argentina drept Ziua scriitorului, realitate surprinzătoare pentru cititorii care s-ar fi așteptat ca mai degrabă 24 august (ziua de naștere a lui Jorge Luis Borges) să dobândească acest statut. Despre autorul a cărui influență s-a manifestat și asupra operei sale Borges însuși scria: „Dacă ar trebui să sintetizăm într-un om întreg procesul literaturii argentiniene, acel om ar fi, indiscutabil, Lugones.”
Dintre volumele sale de poezii menționăm Las montañas del oro, 1897 (Munții de aur), Los crepúsculos del jardín, 1905 (Amurgurile din grădină) și Lunario sentimental, 1909 (Almanah sentimental). Cel din urmă, celebru, a stat la originea unei istorii neverosimil de tulburătoare care a dus la tragicul și neașteptatul său sfârșit. Publică unicul roman, El ángel de la sombra (Îngerul umbrei), în 1926, an în care, de asemenea, câștigă Premiul Național de Literatură.
În volumul Romances argentinos de escritores turbulentos (Iubiri argentiniene ale unor scriitori tumultuoși), istoricul și jurnalistul argentinian Daniel Balmaceda dedică două ample capitole istoriei care i-a marcat destinul lui Lugones, descriind, cu ajutorul arhivelor și al presei epocii, traseul ultimului deceniu din viața sa. La 52 de ani, după 30 de ani de căsnicie căreia i-a dedicat El libro fiel (Cartea fidelă), volum de versuri în care sugera că este singurul soț fidel din întreg Buenos Aires-ul, Lepoldo Lugones cunoaște o viață de o monotonie perfectă. Este directorul Bibliotecii Profesorului și își împarte timpul între familie, activitatea din instituție, scrierea articolelor pentru cotidianul La Nación și orele de scrimă de la Cercul militar din Buenos Aires. Ritmul previzibil al vieții acestui bărbat „ursuz și nesociabil”, după cum îl definește Balmaceda, se rupe brusc în după-amiaza zilei de 23 iunie 1926, când în birou îi intră Emilia Santiago Cadelago. Studentă a Institutului de profesori, unde ei și colegelor sale li se cere să citească volumul Lunario sentimental, Emilia recurge la biblioteca al cărei director este chiar autorul. Lugones îi dăruiește nu cartea solicitată, ci un exemplar din Las horas doradas (Orele aurite), publicat în 1922. Fără ezitare, începe o relație de dragoste cu fata de 20 de ani pe care o descrie în poezia La hora del destino (Ora destinului) așa cum i s-a înfățișat în după-amiaza care i-a bulversat existența: „o tânără suavă într-o rochie verde/care cu dulce uimire m-a privit în tăcere” (tr.m.) Relația clandestină ar rămâne o banală pasiune extraconjugală, dacă nu ar provoca în Lugones un intens foc creator. Pe lângă scrisorile în spaniolă, engleză și franceză, el îi dedică tinerei numeroase poeme care vor alimenta latura erotică a operei sale. În multe dintre aceste texte el o numește Aglaura, împrumutând numele unei zeițe din mitologia greacă. Uneori semnează poemele cu pseudonimul Osolón de Ploguel (anagramă a propriului nume) și le dedică Cleliei de Amoiga (anagramă a numelui fetei). În alte situații folosește numele Ugopoleón del Sol, tot o anagramă a numelui Leopoldo Lugones. Atrage atenția faptul că unele scrisori conțin și noutăți din viața literară, o bună ilustrare fiind un text în care el îi împărtășește detalii despre Societatea Argentiniană a Scriitorilor, înființată în 1928. Lugones a fost primul președinte al instituției.
Cei doi vorbesc deseori și la telefon. Timp de aproximativ șase ani relația se consumă netulburată. La un moment dat, bănuind ceva în neregulă, unicul fiu al lui Lugones, numit tot Leopoldo (Polo), îi citește corespondența și îi înregistrează convorbirile. În Argentina anilor ’30, acțiunea din urmă se datorează tehnologiei deja rafinate care a pătruns în marile orașe. În plus, Lugones jr. deține un post important care îi înlesnește accesul la o astfel de metodă – este comisar-inspector și șeful secției de ordine politică a Poliției Capitalei. Natura lui sadică îl recomandă pentru acest post. Este, de altfel, de notorietate în Argentina că el a fost cel care a importat sinistra picana eléctrica, instrument de tortură sub forma unui baston care, la contactul cu părțile sensibile ale corpului victimei, descarcă un puternic curent electric ce produce o durere extremă. Instrumentul, al cărui nume le provoacă și azi fiori argentinienilor, a fost folosit pe scară largă în timpul dictaturii militare dintre 1976 și 1983.
Polo Lugones le prezintă părinților Emiliei Cadelago dovezile relației, avertizând că, dacă nu îi vor pune capăt, va dispune închiderea celebrului scriitor într-un ospiciu. Pentru a evita un scandal major, Emilia se exilează în Uruguayul vecin. Urmează un alt flux neîntrerupt de scrisori și poeme pe care Lugones le scrie, încredințându-le unor prieteni care le trimit fetei. Cei doi nu se vor mai întâlni niciodată. Scriitorul va mai avea o relație extraconjugală, de această dată cu o tânără profesoară de educație civică și limba spaniolă însă nu se cunosc scrisori, iar literatura nu înregistrează nici poeme care să o descrie. Pe de altă parte, exprimată atât de intens, pasiunea fertilă care i-a unit pe Lugones și Emilia Cadelago le-a supraviețuit, căci Emilia, care nu s-a căsătorit niciodată și care a murit în 1981, i-a încredințat celei mai bune prietene, pe care a numit-o legatar al bunurilor sale, toate scrisorile și poemele primite. De asemenea literată, María Inés Cárdenas de Monner Sans și-a îndeplinit impecabil datoria. În 1999 apărea la Buenos Aires volumul Cuando Lugones conoció el amor – cartas y poemas inéditos a su amada (Când Lugones a cunoscut dragostea – Scrisori și poeme inedite către iubita sa). Soarta scrisorilor trimise de Emilia a fost diferită. Nu au fost găsite niciodată și nu se știe dacă Polo Lugones le-a distrus sau dacă tatăl său le-a ascuns.
Noua iubire nu îi vindecă scriitorului depresia în care l-a cufundat despărțirea de prima amantă. Pe 18 februarie 1938, la aproximativ șase ani de la dispariția ei, Leopoldo Lugones pleacă, neașteptat, din Buenos Aires spre Tigre, un orășel din apropiere, unde se cazează la o pensiune. Bea whisky pe terasa stabilimentului, pe malul fluviului Paraná, apoi îi cere unui angajat să îi ducă sticla în cameră și roagă să nu fie deranjat până la ora cinei. Se știe ca Lugones nu bea niciodată whisky. Se sinucide în camera sa cu vedere spre Paraná, bând un amestec de cianură cu whisky. Istoria argentiniană înregistrează nu doar data exactă a actului care punea capăt, la 63 de ani, vieții poetului național, ci și numărul camerei în care se consumase – 19. Cu un an înainte, când Horacio Quiroga, renumit scriitor uruguayan stabilit în Argentina și prieten cu Lugones, se sinucisese tot cu cianură, după primirea unui diagnostic fatal, Lugones dăduse gestului o definiție aparent sarcastică: „sinucidere de servitoare”. Potrivit unui jurnalist argentinian contemporan, în acea epocă se înregistrau frecvent sinucideri ale servitoarelor, care își procurau de la farmacie pulbere de cianură de potasiu.
În ultima sa scrisoare Lugones cere să fie înmormântat fără sicriu și fără nume sau vreun însemn care să amintească de el. De asemenea, interzice ca numele său să fie acordat vreunui loc public. „Nimic nu reproșez nimănui. Singurul responsabil de toate actele mele sunt eu”, încheie poetul. Niciuna dintre dorințe nu i-a fost respectată. A fost privegheat acasă și înmormântat în istoricul cimitir Recoleta. Se spune că Juana González, soția înșelată, care în ultimii ani dezvoltase o boală psihică, a participat la înmormântare îmbrăcată intr-o epatantă rochie roșie. Iar astăzi, o autostradă, precum și numeroase străzi, piețe publice, parcuri, școli și biblioteci publice din Argentina poartă numele lui Leopoldo Lugones.
În capitolul în care descrie ultimii ani și suicidul scriitorului, Daniel Balmaceda menționează că pe 19 februarie 1938, Borges, care în acea epocă era directorul bibliotecii municipale Miguel Cané, stătea de vorbă, în biroul său din instituție, cu Adolfo Bioy Casares, prietenul de o viață, când un angajat le-a anunțat vestea. După câteva minute, când Borges și Bioy își reveneau din șoc, angajatul a comentat: „Ce moarte pentru un scrimer!”
Familia Lugones s-a aflat, de-a lungul generațiilor, sub semnul unei zodii fatale. În calitate de comisar-inspector, Polo Lugones a demonstrat multă ingeniozitate în modificarea și utilizarea instrumentelor de tortură, pe lângă faimoasa picana eléctrica deja menționată. Din ordinul lui, în subsolul fostului Penitenciar Național a fost înființată o sală pentru interogatorii, prevăzută cu aceste instrumente. Polo Lugones avea să se sinucidă, la rândul său, în 1971, la 74 de ani. Șirul evenimentelor tragice nu s-a încheiat aici. Ironia sinistră a făcut ca însăși fiica lui, Susana Lugones, în urma arestării de către autoritățile dictaturii militare, în 1977, să fie torturată cu picana eléctrica. A fost ucisă, probabil un an mai târziu. Se spune că se prezenta astfel: „nepoata poetului și fiica torționarului”. Fiul ei, care se născuse fără o mână, s-a sinucis în 1971, în același an cu bunicul său, la Tigre, același orășel în care își luase viața celebrul său străbunic. Fiica Susanei, Tabita Peralta Lugones (născută în 1949), a părăsit Argentina la 20 de ani și s-a stabilit în Spania, unde s-a căsătorit și a întemeiat o familie. Într-un interviu acordat în 2019 unui jurnal din țara natală, ea relata tragica poveste a familiei Lugones, menționând că publicase, cu câțiva ani înainte, volumul Portret de familie, roman inspirat din această poveste care însă pune accentul asupra personajelor feminine. Pentru a obține o distanță analitică binevenită pentru propria sănătate psihică ea a scris cartea în franceză.
Astăzi, Biblioteca Națională a Profesorilor (actuala denumire a Bibliotecii Profesorului) găzduiește, printre altele, biblioteca personală a celui care i-a fost director timp de 23 de ani. Mașina de scris pe care, potrivit lui Daniel Balmaceda, Lugones nu o folosea, transcrierea articolelor sale de presă fiind încredințată personalului Bibliotecii, se află pe biroul în fața căruia își petrecea fiecare după-amiază. Telefonul, care, poate, a înghițit taina vorbelor destinate doar Aglaurei, e așezat la capătul opus. Scrisul în cerneluri albastre, negre și roșii curge în numeroase marginalia ce se dezvăluie vizitatorului în gândurile căruia, poate, zăbovesc versuri precum cele care deschid poemul Olas grises (Valuri gri). Iată-le în traducerea lui Paul Abucean:
„Cad picurii pe mare şi suspină,/ iar briza geme-ntruna, dureroasă./ O lungă, tristă zi. Visări de-arină/ în somnul elementelor se-apasă.”
Note bibliografice:
Daniel Balmaceda, Romances argentinos de escritores turbulentos, Editorial Sudamericana, Buenos Aires, 2013, pp. 152-157; 208-217.
https://www.britannica.com/art/Modernismo-Latin-American-art
https://www.clarin.com/sociedad/pistas-interpretar-suicidio-leopoldo-lugones_0_S19GKKW1Uhe.html
https://www.telam.com.ar/notas/202202/584459-leopoldo-polo-lugones-picana-ragendorfer.html
https://www.poemas-del-alma.com/blog/especiales/cuando-lugones-conocio-amor
Se încarcă comentariile...
