Harta întâmplărilor: Balonul din Bozărie

0
0
d

De astăzi încep să vă povestesc despre „harta întâmplărilor”. Trăim o perioadă în care hărţile se mişcă şi cum nu sunt în stare să vorbesc despre aceste schimbări, despre război şi despre suferinţele provocate de el, despre ucraineni sau despre ruşi, m-am hotărât să vorbesc despre relieful unor fapte pe care le cunosc bine - domeniul întins, în care trăiesc bucureştenii din romanele mele.

Aproape fiecare roman are şi o hartă, iar prin ea rătăcesc oameni, umbre ale unor fiinţe care-au trăit cu adevărat şi care au lăsat mesaje discrete pe străzi - astăzi adormite sub beton. Trăsuri pictate, papucei de mătase ori baloane zburătoare trec uneori prin oraş, în special la orele amiezei, iar în urma lor rămâne harta unor întâmplări despre care vom vorbi în continuare.

Dintre multele teritorii prin care mă mişc face parte şi Bozăria, a cărei hartă se desenează cel mai bine în „Manuscrisul fanariot”. Cu ea încep, completând-o cu un fragment din harta desenată recent de Bogdan Calciu, pe care apare şi misteriosul balon care-a căzut în mlaştinile bucureştene pe la final de secolul al 18-lea.

„Printre gropile mlăştinoase se răsuceau poteci, ştiute doar de tălpile bucureştenilor loviţi de dragoste şi de patimile ei negre, tălpi care băteau noaptea pământul, ferindu-se de noroaie, pentru a ajunge fie la Salcie, fie la Covergi, unde se afla pătuiagul de oţetari, pe care se înverziseră multe spinări şi tinere şi bătrâne, iar ceva mai departe se ridicau adăposturi şi alte ascunzişuri bune de făcut dragoste. Asta era zona fierbinte a Bozăriei. Aici ajungeau noaptea, târziu, cei mai înrăiţi amanţi, perechile de o oră, femeile sculate noaptea din somn de chemarea acelui bărbat în stare să înjunghie pe oricine. Nu ochii, nu glasul şi nici părţile învăluite în mister, ci doar gură de şarpe conta. Nu era un loc de sărutări sau de vorbe. În Bozărie veneai la ultima disperare, când dintele lupului ţi-a rupt beregata, când sângele ţi-a fost otrăvit. Când nu mai poţi. Când nu mai speri. Eşti ajuns la deznădejdea de unde se văd hâda indiferenţă şi celelalte păcate.

La Covergi erau mereu oameni împerecheaţi, chiar şi în lunile iernii, însă nimeni din oraş nu vorbea despre ei, căci cei care fuseseră pe acolo vreodată se cutremurau numai când auzeau de Covergi, amintindu-şi de mâna care le făcuse carnea să plângă. Iar de această mână nimeni nu vrea să scape.

Cu toată afluenţa din Bozărie, Tranca era singura stăpână recunoscută a mlaştinilor. Numai pe seama ei circulau poveştile înfiorătoare care îi aduseseră faima şi din care cauză Bozăria devenise cel mai temut loc. Iar adevăraţii stăpâni ai bozilor nu erau străini de aceste poveşti.

Ca să ajungă în vizuină, îi trebuia mai puţin de jumătate de ceas. Era o insulă de pământ pietros, însemnat de un oţetar, a cărui coroană se vedea de pe pod, ca un struţ de căciulă domnească. Tranca avea o ascunzătoare ca de războinic, aşezată sub un şopron camuflat bine cu bălării, încât la o primă vedere nu făcea impresia unui adăpost, ci a unui maidan năpădit de tufe şi de scaieţi, de crengi uscate, cu ţepi. Printre răgăliile astea îşi strecura palma până la butuc şi ridica trunchiul, de care era legat tot mărăcinişul acesta, poarta, dincolo de care începea casa secretă a Trancăi.

În acea zi, locul părea liniştit, un fel de grotă, pe care o întărea primăvara, o alveolă de lut, în care Tranca îşi avea toate averile. Sfori, săculeţi cu buruieni, legături mari de busuioc uscat, oale mici, castroane mâzgâlite cu diverse materii, putrezite acolo, şi mai ales ulcioare, îndopate cu un cocean. Aici fierbea mătrăguna, într-un ceaun, ca să facă din ea picături de crescut părul. Uneori ţinea şi câte-un cocoş negru, pe care la mare nevoie îl tăia şi-i scurgea sângele într-o cană din care nu băuse nimeni nimic. Cu acest vas intra în cimitir când avea nevoie de vreo mână de mort.

Dar în ziua asta despre care vorbim nu avea o treabă aşa de cumplită. Din spatele unei căpisteri, a scos cu efort alambicul. Era un vas argintiu făcut dintr-un vechi poloveac din care ieşea ţeava, murdărită de cocă.

Ceva mai târziu, peste Bozărie s-a ridicat firav şi dospit mirosul de ţuică fierbinte. Ochii Trancăi urmăreau picăturile care se scurgeau prin trestie, clipocind puţinul alcool care se adunase pe fundul castronului.

Peste Bozărie se auzea larma oraşului adusă de apă, iar Tranca trase în timpan ţipetele care veneau de la pod. Între ele se auzea, cu ecou, un răcnet înalt, un glas cunoscut. Era Cucumeaua. Striga din toţi rărunchii, special pentru ea. În prima clipă se gândi să învelească focul, apoi îşi dădu seama că avea timp berechet. Doar dacă ocolea mlaştinile mici ar fi putut cineva să ajungă până la ea. În castron se adunase o cană de ţuică. Căută în jur o soluţie. Între obiectele cele mai preţioase se afla o sticluţă albastră, care o scăpase din multe. Tranca luă şipul şi-şi făcu nişte cruci. Lama cuţitului se înfipse în deget şi o picătură de sânge se umflă ca o floare. Frecă degetul de marginea sticlei până când picătura de sânge căzu înăuntru. Sticluţa albastră era moştenirea cea mai de preţ, pe care după moartea ei avea s-o primească Maiorca. Era veche, bunică-sa îi spusese că are o mie de ani. Acest recipient minuscul o făcea nevăzută. Dar cum totul costă în viaţă, sticluţa cerea o picătură de sânge. Strecură obiectul într-unul din multele buzunare pe care fusta largă le ascundea foarte bine, apoi, cu un sentiment de maximă siguranţă, Tranca o luă la picior, ridicându-şi poalele largi ale fustei, pe care străluceau peste două sute de năsturei.

 Şopronul era ascuns sub mărăciniş, iar ea alerga nevăzută printre peticele mlăştinoase, prin bălţile, care se ţineau lanţ.

Când ieşi la Beilicul din Şerban-Vodă, se socoti ca salvată. Avea de gând s-o ia pe la Cotul Morii şi apoi prin bălţile Bucureştioarei până acasă. În marginea apei, chiar când Dâmboviţa cotea către Radu-Vodă, văzu cum strălucea o piele de şarpe. Peste mlaştină, pe toată suprafaţa cuprinsă cu ochii, respira un dragon fără cap.

Tranca s-a apropiat fără grijă, strângând în pumn sticluţa albastră. De jur împrejur nu era nimeni. Prin bălţi nu se auzea niciun glas. În prundul strălucitor îşi aplecă ochii, peste pielicica de purpură. Pe câteva sute de stânjeni se întindea un fel de manta uriaşă, care ofta ridicată de valuri. Materialul era din cea mai bună mătase. În clipa următoare i-au şi trecut prin minte cinci-şase fuste înfoiate şi bătute cu nasturi. Cu amândouă mâinile a început să strângă pânzetul. Dedesubt descoperea alte valuri cârpoase, dintr-un material dens, poate braşoveancă, bună pentru burdufuri. A scos cosorul şi şi-a făcut loc în inima ţesăturii, care însă era greu de tăiat. Când muncea de zor încercând să decupeze bucata pe care deja o trăsese pe mal, de sub ea a răzbătut o mormăitură.

Tranca încremenise iniţial, dar, amintindu-şi că oricum era invizibilă, a ridicat pânzăraia cu un gest de ostaş. De sub ea, un bărbat se uita drept în ochii ei, ca şi cum ar fi văzut-o de-adevăratelea, ceea ce i se părea imposibil. Mâna întinsă era înmănuşată, iar la gât se vedea un pampon alb.

Era noapte cu stele şi Dâmboviţa clincăia ca o guşă de guguştiuc supărat.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite