Globalizarea, China și Rusia – „închisoarea popoarelor”

Am examinat, în chip sintetic, în primele două secțiuni ale acestei analiza (aici și aici), care este starea economică actuală a statelor lumii examinate.

Dar care a fost dinamica sa în ultimele decenii?  

Lumea după 1989

În anul 1989, în urmă cu o generație, odată cu prăbușirea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, PIB-ul mondial real (adică în prețuri curente, la PPP, în $ Int.) este estimat de FMI la 25,63 trilioane, iar ierarhia statelor (și uniunilor / grupurilor de state) actuale cu cele mai mari 10 economii ale Lumii era cu totul alta:

Tabelul nr. 1

Sursa: IMF, WEO, 2022.

Desigur, în același an istoric, și procentele din PIB-ul mondial real al actualelor mari economii ale Lumii erau cu totul altele:

Tabelul nr. 2

Sursa: IMF, WEO, 2022.

Cât privește PIB-ul real pe locuitor (în prețuri curente, la PPP, în mii de $ int.), în 1989 situația se prezenta astfel:

Tabelul nr. 3

Sursa: IMF, WEO, 2022.

După acest indicator, nu este lipsită de interes nici ierarhia statelor europene existente în 1989:

Tabelul nr. 4

Sursa: IMF, WEO, 2022.

Prin urmare, între anii 1989-2022, față de o creștere medie a PIB-ului mondial real de 6,29 ori (de la 25,63 la 161,45 trilioane), PIB-ul real pe locuitor  a crescut cel mai mult în:

Tabelul nr. 5

Sursa: Calcule proprii.

Între anii 1989-2022, în statele membre actuale ale UE creșterea economică cea mai accelerată s-a produs în:

Tabelul nr. 6

Sursa: Calcule proprii.

Concluzii

În ultimele trei decenii de liberalizare economică și politică (numită și globalizare), care a facilitat creșterea economică accelerată, decalajele istorice dintre unele state ale Lumii s-au redus în mod substanțial.

Dar creșterea cea mai mare s-a înregistrat în mod preponderent în statele din Est în general, în China și în statele foste comuniste din Europa Centrală și de Est, cu excepția Rusiei, a cărei economie a crescut cel mai puțin.

Concepția socialistă și/sau naționalistă (în economie: protecționistă sau autarhistă) încă larg răspândită potrivit căreia creșterea economică a Vestului s-a produs în dauna Estului sau vice versa, a Estului în dauna Vestului (e.g., China vs. SUA) este nu numai mutual-contradictorie logic, ci și aritmetic eronată, fiind contrazisă în mod flagrant de datele istorice prezentate aici în mod sintetic. Toate economiile Lumii au crescut – mai mult sau mai puțin, ca într-un joc cu suma pozitivă –, astfel încât PIB-ul mondial real a crescut de peste 6 ori în intervalul de timp examinat. Or, pentru a da dreptate acestei concepții politice, era necesar ca acesta să fi rămas la fel, în timp ce unele economii ar fi crescut, iar altele ar fi scăzut, ca într-un joc infernal cu suma nulă.

Din această perspectivă, diferența de viziune dintre populism și liberalism este ireductibilă. Prima rezidă în mod esențial în înțelegerea scopurilor politicii ca „pauperizare-a-celorlalți” (beggaring-your-neighbours); iar a doua în căutarea „câștigurilor-reciproce-din-cooperare” (mutual-gains-from-cooperation) (Angus Maddison, op. cit.).

Diferența dintre ele a fost sesizată cu deosebită claritate și forță de expresie încă de Adam Smith, „părintele” liberalismului modern. Prima concepție „a învățat națiunile că interesul lor constă în sărăcirea tuturor celorlalte („beggaring all their neighbours”). Fiecare națiune a fost făcută să privească cu invidie la prosperitatea tuturor națiunilor cu care face comerț și să considere câștigurile lor drept pierderile sale (their gain as its own loss) (s.m.)” (Adam Smith, op. cit., Book IV: On Systems of Political Economy). Această concepție eronată a dominat secolul XX, cu efecte devastatoare, sub formula marxist-leninistă a „exploatării omului de către om” și/sau național-socialistă a „exploatării unei națiuni («rase») de către alta”, supraviețuind până în prezent în forme de gândire și de exprimare abia puțin schimbate.  

Prin contrast, a doua concepție argumentează că liberalismul economic (free trade), practicat în interiorul și între state, „este întotdeauna avantajos, deși nu întotdeauna la fel de avantajos pentru ele”, prin „avantaj sau câștig” înțelegând nimic altceva decât „creșterea venitului anual al locuitorilor lor” (s.m.) (Ibidem).

Explicații aprofundate ale ascensiunii economice (spectaculoase) din ultimele decenii a Chinei, într-un contrast izbitor cu stagnarea economică (relativă) a Rusiei, nu se află printre obiectivele modeste și limitate ale acestui articol. Asemenea explicații sunt de găsit însă în Proiectul de cercetare fundamentală Enciclopedia Geopolitică a Chinei (2022-2025) elaborat în cadrul Departamentului de Științe Internaționale și, respectiv, la Centrul de Studii Sino-Ruse ale Institutului. (Volumul Enciclopedia (geo)politică a Chinei este în curs la apariție la Editura RAO.)

Totuși, reduse la esențial, câteva linii posibile de cercetare pot fi prefigurate și aici. În ultimele decenii, ambele state orientale de mari dimensiuni au conservat autocrația politică: primul în forme de soft power, mai blânde; al doilea în forme de hard power, deosebit de violente, în prezent distructive și chiar autodistructive. Însă, în timp ce primul practică cu succes liberalizarea economică; al doilea merge spre eșec în sensul contrar, al autarhizării economice. 

Cum observa cândva Karl Marx (1848), referindu-se la Occidentul secolului al XIX-lea: „Preţurile ieftine ale mărfurilor sale sunt artileria grea cu care doboară toate zidurile chinezeşti”. Acum este invers. „Fabrica Lumii”, cu produsele sale ieftine multiplicate la o scară inimaginabilă în trecut, înlătură toate barierele protecționiste occidentale.

Iar la întrebarea seculară „De ce este săracă o țară atât de bogată [în resurse naturale și umane] ca Rusia?”, răspunsul este mereu același: Din cauza Guvernării sale. Vladimir I. Lenin (1914) a avut dreptate cel puțin într-o privință: Purtată mereu de „naționalismul velicorus”, Rusia a fost –

și a rămas – „Temnița Popoarelor”.

Dr. Cristian-Ion Popa este cercetător și secretar ştiinţific al ISPRI „Ion I. C. Brătianu”.