Explorări. „Securitatea contra Radio Europa Liberă“, de Richard Cummings

Începând din luna noiembrie a anului 1980, Richard Cummings a fost, o perioadă destul de îndelungată, şef al Serviciului de Protecţie (Chief of Security) al complexului Europa liberă-Libertatea.

Nu doar soarta, ci, în primul rând, faptul că deceniul al nouălea al secolului trecut a fost cel al intrării progresive în colaps a regimurilor comuniste din ţările est-europene, fapt ce a adus cu sine  o sporire accentuată a audienţei posturilor de radio de la München, de unde şi reacţiile nervoase, violente,adesea cu urmări criminale ale conducătorilor din ţările socialismului real, la adresa emisiunilor respectivelor medii electronice de informare, au făcut ca misiunea lui Richard Cummings să nu fie deloc uşoară, ba chiar să se complice pe măsură ce evenimentele deveneau din ce în ce mai dramatice. Temându-se de adevăr, văzând în el unul dintre principalii lui duşmani, percepând radiourile din Capitala Bavariei drept una dintre principalele surse ale aflării şi propagării lui, decidenţii comunişti şi-au intensificat, mai cu seamă către începutul anilor 80, tentativele de neutralizare ale emisiunilor pe unde scurte, dar şi ale celor ce le scriau şi vorbeau.

De exemplu, în răstimpul unui singur deceniu, ascultătorii Serviciului românesc al postului de radio Europa liberă au aflat despre atentate cu bombă eşuate, despre încercări de intimidare şi de brutalizare a unora dintre cei mai populari redactori (tentative mult mai numeroase, mai bine puse la punct şi cu urmări mult mai dramatice decât cele, nici ele puţine, din anii 70, cărora le-au fost victime în principal Monica Lovinescu şi Emil Georgescu), despre o succesiune de morţi bizare.

O sumară recapitulare a acestor evenimente nu poate să nu reţină atacul cu bombă din februarie 1981, atac ce a provocat pagube considerabile, dar şi victime în rândurile funcţionarilor Departamentului ceh, expedierea unor colete-capcană unor fruntaşi ai exilului românesc, colaboratori importanţi ori viitori angajaţi  ai Serviciului în limba română, înjunghierea sălbatică a lui Emil Georgescu, principalul redactor al celui mai vehement anticomunist şi anticeauşist program al postului, Actualitatea românească, în iulie 1981, moartea mai mult decât suspectă a trei directori –Noel Bernard în decembrie 1981, Mihai Cismărescu (Radu Gorun) în februarie 1983 şi Vlad Georgescu în noiembrie 1988, cu toţii răpuşi de cancer, o boală cu o incidenţă fără corespondent în celelalte Departamente.

Cum această succesiune de fapte nu a primit niciodată explicaţii limpezi, cum atât Serviciile americane (mai cu seamă FBI) cât şi feluriţii directori ai serviciilor secrete din România post-comunistă au preferat să vorbească mai degrabă cu jumătate de gură despre ele, lăsând mai totdeauna impresia că ştiu mai mult decât vor ori pot să dea în vileag, o carte scrisă de cel însărcinat direct cu paza Studiourilor dar şi a celor ce pregăteau în ele difuzarea  emisiunilor  nu putea fi aşteptată decât cu maxim interes. Cartea a apărut în fine în luna noiembrie 2011 la Editura Adevărul şi se numeşte Securitatea contra Radio Europa liberă.

Cartea lui Richard Cummings e, într-o oarecare măsură, ceva mai mult decât promite titlul. Şi aceasta fiindcă în două dintre capitolele ei (Nume de cod “Piccadilly”. Asasinarea lui Gheorghi Markov şi Agentul KGB Oleg Tumanov) volumul istoriseşte, cu destule amănunte, operaţiuni împotriva postului de radio Libertatea ori a unor angajaţi ai acestuia puse la cale de alte servicii secrete comuniste decât Securitatea română. E vorba despre afacerea îndeobşte cunoscută sub numele de Umbrela bulgărească ce a avut ca urmare asasinarea unui binecunoscut scriitor disident, colaborator de la Londra al Departamentului bulgar şi despre infiltrarea spectaculoasă a Departamentului rus al postului cu un agent KGB, care a izbutit să acceadă până la rangul de redactor şef în ierarhia Radioului. 

Din păcate însă, în cea mai consistentă parte a ei, cartea se situează, cel puţin pentru mine, mult sub aşteptări. Securitatea contra Radio Europa Liberă e, după părerea mea, mai curând, un  act de penitenţă personală a lui Richard Cummings, un fel de timid şi cvasi-ratat Adio, domnule Măgureanu! Spun şi scriu aceasta fiindcă, la un moment dat, îndată după o vizită la Bucureşti şi o întrevedere urmată de câteva schimburi de scrisori cu fostul director al Serviciului român de informaţii, Virgil Măgureanu, toate consumate în 1992 şi imediat după acel an, Richard Cummings a preluat cam pe nemestecate o seamă de informaţii cu caracter evident orientat servite de Virgil Măgureanu, informaţii ce au creat o serie de suspiciuni, niciodată suficient documentate, multe vădit fanteziste, despre unii dintre cei mai cunoscuţi angajaţi ai Departamentului românesc al Europei Libere. Iar cum în primii ani de după 1990, noile autorităţi de la Bucureşti nu s-au bucurat deloc de simpatia Europei libere, care le-a comentat în mod critic acţiunile, spre deloc disimulata lor iritare, nu e nicidecum exclus ca intoxicarea lui Virgil Măgureanu şi preluarea ei de către Richard Cummings să fi avut consecinţe mult mai serioase decât cele asupra unor destine ori persoane.

După un sumar istoric al celor două posturi de radio şi după ce reaminteşte performanţele de audienţă ale Europei libere în Blocul comunist- Departamentul românesc fiind  cel mai de suuces şi, cu siguranţă, cea mai de succes acţiune de politică externă a SUA în ţara noastră- volumul lui Richard Cummings  prezintă cu lux de amănunte povestea atentatului cu bombă de la 21 februarie 1981, comis din ordinul lui Nicolae Ceauşescu de Carlos Şacalul (e, în opinia mea, cel mai documentat capitol din carte), înfăţişează cu prudenţă istoria încă încâlcită din jurul lui Emil Georgescu şi a ceea ce s-a întâmplat în dimineaţa lui 28 iulie 1981 şi după aceea, istoriseşte, fructificând, din câte mi-am dat seama, în bună măsură cercetările lui Nestor Ratesh, povestea tragică a lui Vlad Georgescu, mort de cancer la scurtă vreme după ce a decis serializarea pe unde a cărţii Orizonturi roşii a fostului general de Securitate Ion Mihai Pacepa, expediază nepermis de rapid moartea lui Noel Bernard. E drept, lipsa de aprofundare a unor episoade, nu poate fi pusă în sarcina exclusivă a semnatarului cărţii, atâta vreme cât arhivele fostului DIE (CIE) sunt încă aproape inaccesibile,  ori cât timp nici americanii nu au fost din cale afară de dornici să dea publicităţii tot ceea ce se pare că ştiu, şi asta din considerente de un pragmatism minor, dacă nu chiar derizoriu sau dezgustător. O doză de superficialitate îi este imputabilă lui Richard Cummings însuşi. Bunăoară, autorul cărţii îl pomeneşte doar în treacăt pe Konrad-Ivan Deneş, singura persoană despre care există dovezi certe că a fost infiltrată cu succes, cel puţin pentru o vreme, în rândurile personalului redacţional al Europei libere în limba română, fără a da un minumum necesar de detalii. Cert e că şi după apariţia acestei cărţi suntem extrem de departe de a avea o imagine clară a amplorii operaţiunilor Securităţii române împotriva Departamentului românesc al postului de radio Europa liberă. Păcat.

Stăpânul secretelor lui Ceauşescu - I SE SPUNEA MACHIAVELLI - Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea

Cine a citit cartea lui Tzvetan Todorov Memoria răului, ispita binelui-O analiză a secolului, apărută în traducere românească în anul 2002 la Editura Curtea veche, îşi aminteşte, fără îndoială, despre utila distincţie dintre martor, istoric şi comemorator, făcută de celebrul teoretician francez de origine bulgară. Ca şi despre pertinentele observaţii ale acestuia despre condiţia şi limitele importanţei martorului în contextul discursului istoric. Participant direct, implicat în desfăşurarea evenimentelor,ori doar privitor de departe-aproape al acestora, martorul cade, în mod fatal, pradă subiectivităţii sale. Prin amintirile sale el recheamă trecutul, şi, în acelaşi timp, îşi recompune propria identitate. Ceea ce poate fi şi în ajutorul, dar şi în defavoarea istoricului profesionist şi în reconstituirea cât mai onestă şi reală a adevărului istoric.

Ştiind toate acestea, am citit cu crescut interes cartea cu supratitlu-Stăpânul secretelor lui Ceauşescu­- titlu- I se spunea Machiavelli-şi subtitlu –Ştefan Andrei în dialog cu Lavinia Betea, apărută în anul 2011 la Editura Adevărul. Substanţa ei o constituie un lung interviu pe care o cercetătoare, specializată în astfel de întreprinderi- e vorba despre Lavinia Betea-, i-l ia unui personaj-cheie al fostei nomenclaturi comuniste-Ştefan Andrei- vreme îndelungată şef al Secţiei Relaţii Externe al PCR, ministru de Externe (1977-1985), iar mai apoi viceprim-ministru însărcinat cu comerţul exterior, dar şi cu plata datoriei externe în timpul guvernării lui Nicolae Ceauşescu. Om care, neîndoielnic, ştie multe şi e mândru de asta, care, aşa după cum declară încă din primele pagini ale lucrării n-ar vrea să plece de pe lumea asta fără să ne împărtăşească ceea ce ştie, dar care se face că nu ştie că era poreclit Machiavelli nu pentru altceva decât spre a adăuga şiret că mai nimeni din nomenclatură nu a citit  scrierile acestuia.

Până la un punct, cartea funcţionează drept o scriere-replică la celebra Orizonturi roşii a lui Ion Mihai Pacepa, nu pentru că ar încerca o reabilitare postumă a dictatorului, ci fiindcă în memoriile fostului general de securitate Ştefan Andrei ne este înfăţişat drept unul dintre cele mai caricaturale personaje de la curtea lui Ceauşescu. Din imaginea cvasi-grotescă ce îi este desenată lui Ştefan Andrei de Pacepa, rămâne însă foarte puţin după lectura cărţii ce face obiectul acestor însemnări. Şi asta nicidecum datorită  celor declarate de intervievat în apărarea sa, în momentul în care Lavinia Betea îi cere să comenteze spusele detractorului său. Ci fiindcă, prin tot cuprinsul ei, cartea dezvăluie un Ştefan Andrei cultivat, familiarizat cu literatura de specialitate, dar şi cu beletristica, bun cunoscător al vieţii politice internaţionale, abil negociator, însuşiri ce l-au făcut  un interlocutor agreat de omologii săi, nu doar din ţările comuniste, ci şi din cele occidentale. Poate nu tocmai în măsura în care se autînfăţişează protagonistul volumului care nu se poate sustrage unei viziuni egolatre. E însă dincolo de orice urmă de tăgadă că Ştefan Andrei s-a numărat, într-un fel sau altul, printre decidenţii ori executanţii principali ai politicii externe româneşti în anii în care ţara noastră chiar conta în context internaţional, poate nu tocmai riguros exact în măsura în care o descrie cartea Fereşte-mă, Doamne, de prieteni! a lui Larry Watts, excesiv convocată drept argument de Lavinia Betea ori a încercat să o acrediteze mitologia comunistă pre şi post-revoluţionară. Tot la fel cum nu poate fi tăgăduit faptul că Andrei şi-a păstrat o oarecare credibilitate şi în anii în care România s-a autoizolat pe scena internaţională. Miniştri de externe din perioada de după 1989 –e cazul lui Teodor Meleşcanu ori Adrian Cioroianu- au confirmat calitatea expertizei lui Ştefan Andrei. Că această credibilitate a stârnit resentimente din partea lui Nicolae şi, mai ales, a Elenei Ceauşescu e iarăşi un fapt cunoscut, certificat de îndepărtarea lui Ştefan Andrei din poziţiile din prima linie a politicii româneşti. Nu şi din aceea ce îl va costa după 1989 arestarea şi detenţia, de membru în CePex.

E de domeniul evidenţei că Ştefan Andrei nu scapă tentaţiei de a se prezenta pe sine într-o lumină necondiţionat favorabilă.  Fostul lider se autorecomandă drept un tehnocrat abil, un expert, un spirit lucid care a făcut tot ceea ce a putut face pentru a salva mai tot ceea ce se putea salva. Iar dacă ceva nu a fost salvat, asta s-a întâmplat, aproape în totalitate, fiindcă nu i-a fost ascultat sfatul ori nu a fost consultat. Epitaful pe care şi-l alege protagonistul cărţii: A prevăzut totul şi nu a putut evita nimic e relevant în acest sens. Adesea, fostul ministru de externe e înclinat spre bârfă, spre dezvăluirea uşor răutăcioasă a unor aspecte mai intens colorate, mai pitoreşti ale vieţii cotidiene de la vârfurile nomenclaturii. Andrei face ce face şi mai furnizează câte o informaţie, câte un detaliu destinat să mai demoleze câte ceva din imaginea pozitivă de care beneficiază şi azi (înţelegem că pe nedrept) un Ion Gheorghe Maurer, un Corneliu Mănescu, din  aura acestuia  nemairămânând aproape nimic ori un George Macovescu. Nici Ion Iliescu şi atât de vocala autoclamata lui atitudine anti-ceauşistă nu ies deloc bine în urma mărturiilor lui Ştefan Andrei. La fel, Sergiu Celac. Fostul demnitar comunist întăreşte ideea că degradarea continuă a vieţii politice româneşti, dar şi a traiului cotidian din România, coincid cu creşterea continuă a influenţei şi a puterii Elenei Ceauşescu, după 1974. Andrei confirmă zvonurile în conformitate cu care aceasta se vedea în ipostaza de primă succesoare a lui Nicolae Ceauşescu, Nicu Ceauşescu urmând să preia puterea doar după dispariţia ei fizică. Ca şi ideea că orice urmă de viaţă politică reală dispăruse de fapt în anii ultimi ai lui Ceauşescu, că deciziile erau luate doar de cuplul dictatorial, că una era guvernul, alta partidul şi alta era Securitatea.

Mărturisesc că nu aceste lucruri m-au interesat cel mai mult citind cartea apărută la editura Adevărul. Partea cu adevărat palpitantă, în cel mai bun şi mai serios sens al termenului, din volumul ce are aproape 500 de pagini (de unde si plaja extrem de largă a subiectelor abordate), e cea în care fostul lider comunist vorbeşte despre ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, mai exact din 1987 încolo. Sunt anii în care la Moscova Mihail Gorbaciov imprimă o nouă direcţie politicii interne şi internaţionale a Uniunii Sovietice, din ce în ce mai conştient de falimentul comunismului pe care a încercat, fără succes, să îl salveze. Prin comparaţie cu realismul conducătorului relativ tânăr şi reformator de la Kremlin, decuplarea de la realitate a lui Nicolae Ceauşescu pare halucinantă. Dictatorul de la Bucureşti era, în termeni psihiatrici, un paranoic  ori un psihopat paranoic, boala lui manifestându-se în chip fatal pe tot parcursul anului 1989 şi, mai cu seamă, în decembrie 1989. Ceauşescu a refuzat orice îmbunătăţire a nivelului de trai din România, chiar şi după ce în aprilie 1989 a anunţat plata datoriei externe. Românii şi bunăstarea lor ieşiseră din calculele şefului Statului român.  Era obsedat în continuare de export şi dispreţuitor la adresa satisfacerii necesităţilor interne. Refuza progresele tehnicii, automatizarea, calculatoarele de teamă că nu vor mai avea oamenii ce munci şi se vor genera mişcări sociale. Ceauşescu era convins de eternizarea lui la putere, se credea iubit de popor şi se socotea infailibil. Nu a realizat nici o clipă ce se întâmpla cu adevărat în Europa de est din octombrie 1989 încolo. Nu a înţeles nici ceea ce se petrecea mai întâi la Timişoara şi apoi în mai multe localităţi din ţară, dar şi la Bucureşti. Aflăm din mărturiile lui Ştefan Andrei că a plecat în Iran fiindcă se imagina pacificator între triburile rivale din Afganistan. Credea că timpul încremenise şi că poate juca un rol asemănător celui jucat în Orientul Mijlociu. În 21 decembrie, după mitingul de la vremea prânzului ce se va dovedi fatal, s-a dus la culcare la ora 22.30.

Am aflat, de asemenea, cu stupoare că România a sponsorizat campania electorală  lui Willy Brandt în Germania (cel puţin un deputat a fost ales de pe urma banilor trimişi de la Bucureşti) ori a lui François Mitterrand sau că Elena Ceauşescu era neagreată de fostul lider libian Muammar al Gaddafi. De unde ura ei pentru Colonel.

Nu e însă mai puţin adevărat că şi imaginea autocreată de Ştefan Andrei, în conformitate cu care el era preocupat de soluţionarea unor probleme ale comerţului exterior în chiar acele zile şi ore de foc, că era singurul care muncea în acele momente de cumpănă, pare cel puţin deplasată. Ca şi planurile de reformare a comunismului şi a partidului cu Nicu Ceauşescu drept lider şi cu Ştefan Andrei drept prim-ministru. Indiciu pertinent că nici un comunist relativ lucid asemenea Ştefan Andrei nu a înţeles că vremea socialismului şi a reformelor trecuse. Că a venit vremea schimbării radicale. Că România a ratat această schimbare e însă altă poveste.