Educaţie: cresc salariile, e suficient?

Vine toamna şi începem să ne agităm cu toţii pe tema super emoţională a educaţiei. Majoritatea dintre noi avem copii, avem nepoţi sau suntem angajaţi, colaboratori, furnizori în sistemul de educaţie în România.

Un angajator uriaş

Peste 230.000 de români, cei mai mulţi ca şi categorie de ocupaţie, lucrează în învăţământ ca profesori în şcoli generale şi în licee. Acestora li se adaugă angajaţi din alte sectoare ale sistemului de educaţie, cum ar fi inclusiv cei din învăţământul superior.

O firmă, potrivit încadrării prin definiţie, la un număr de peste 250 de angajaţi este considerată o firmă mare. La peste 1.000 de angajaţi, cu un proces de producţie inclus, vorbim despre o firmă complicată care impune minim 3 angajaţi în serviciul de resurse umane. Realitatea spune astfel că în fiecare judeţ, fiecare inspectorat şcolar gestionează viaţa profesională, cariera, dezvoltarea personală a câtorva mii de cadre didactice. Şi acest proces ar trebui individualizat căci, asemeni fiecărui copil care este unic, fiecare profesor are nevoi diferite de dezvoltare, inclusiv pe cele asociate materiilor diferite precum şi dezvoltărilor / modificărilor tehnologice.

Dar oare este posibil?

Problema resurselor umane din educaţie revine în spaţiul public. Devine o chestiune de interes strategic. Este important să rostim în spaţiul public cât mai multe dintre realităţile care pot să conteze. Elementele de politică publică din educaţie trebuie corelate: un curriculum setat pe baza unor principii şi valori comune, corelat cu o reformă a resurselor umane (asistată de modificarea salarizării) ar încuraja autonomia şi dezvoltarea dascălilor. Iar aceştia ar urma să fie evaluaţi în raport cu un set de obiective (are sau nu elevul competenţele agreate), ceea ce înseamnă că gradul lor de raportare la o structură centrală va fi tot mai mic.

Rolul cheie al profesorului

În această perioadă se află în dezbatere un document pe care mulţi dintre cei din sistem îl aşteaptă, respectiv „Repere pentru proiectarea şi actualizarea Curriculumului Naţional”. Am participat din partea Federaţiei „Coaliţia pentru Educaţie” la discuţiile de săptămâna trecută şi am solicitat includerea de descriptori şi pentru Profesorul care poate contribui la atingerea profilelor de absolvent, aşa cum sunt ele definite la finalul fiecărui ciclu de învăţământ. Paradigma pe care ne-a fost cel mai greu să o confruntăm a fost faptul că un astfel de document este şi despre profesor, nu numai despre elevi, despre ceea ce ar trebui să se întâmple cu ei în şcoală.

Am insistat că se poate menţine „centrarea pe elev” ca principiu funcţional doar dacă documentul final va fi cât mai puţin prescriptiv. Deşi toţi am vrea un set de valori şi principii (celebrul “cadru de referinţă”), dacă nu suntem în stare să avem un consens pe “pictura mare, de ansamblu” este de dorit să stabilim măcar acele limite decente de la care să nu derapăm fundamental. Încă pot revedea scena în care Horia Oniţă, de la Consiliul Naţional al Elevilor, a condus discuţia de la importanţa CDŞ (Curriculum la decizia şcolii), la necesitatea CDE (Curriculum la decizia elevului).

O parte din recomandările organizaţiilor neguvernamentale prezente, toate implicate consistent în educaţie, au fost considerate ca fiind valide, dar neadecvate cadrului discuţiei despre curriculum. Aceasta, pentru că observaţiile respective se refereau la “marea problemă din sistem este calitatea cadrelor didactice”, care ţine de un alt capitol, e drept, până la urmă, cel mai important. Am mai auzit această explicaţie, nu-i aşa?

Întrebări fără răspuns

Din seria de realităţi care merită menţionate, susţinute de diverse studii şi experţi, şi care ar trebui abordate în cadrul politicii de resurse umane a sistemului educaţional:

- directorii de şcoli nu sunt formaţi ca manageri/manageri de resurse umane, cu consecinţe nefaste asupra motivaţiei şi dezvoltării profesionale a cadrelor didactice;

- creşterea salariului, necorelată cu performanţa, nu conduce la satisfacţia angajaţilor decât pe termen scurt;

- această creştere presupune un cost din partea statului. Presupune, însă şi o creştere de performanţă a sistemului? De exemplu, în cazul în care cresc salariile cu 20%, se diminuează ponderea analfabetismului funcţional al adolescenţilor (de aprox. 40%) cu 20%?

Sistemul – ne referim aici la minister ca angajator (cel mai mare angajator din România!) şi sindicate ca reprezentanţi ai angajaţilor – nu este pregătit să vină cu o politică de resurse umane fundamentată. Explicaţia de suprafaţă se referă la faptul că salariile sunt cu adevărat foarte jos şi orice reformă ar întâmpina o rezistenţă majoră în sistem.

Ce susţinem

Coaliţia pentru Educaţie încurajează o reformă a salarizării cadrelor didactice care să permită dezvoltarea de mecanisme concurenţiale, bazate pe competenţă, de la formularea de programe didactice, modul de organizare a programului şcolar, designul de orar, validarea de competenţe dobândite în context extraşcolar până la monitorizare şi evaluare de către structuri independente. De asemenea, susţinem, obligatoriu, asumarea unei „foi de parcurs” a reformei resurselor umane, detaliată pentru fiecare dintre dimensiunile asociate obţinerii de “calitate şi performanţă” din partea resurselor umane din sistem. Ne referim aici la:

-  partea de acces (absolvirea unui program de formare cu puternic conţinut practic),

-  primii ani în sistem (formare continuă, mentorat, consiliere),

-  dezvoltarea şi susţinerea de metode de evaluare a performanţei,

-  procedurile de promovare şi sistemele de management.

Viziunea Coaliţiei este să creăm, împreună, „o şcoală unde fiecare – fie elev, fie profesor - vrea şi poate să-şi împlinească potenţialul”. Într-o astfel de şcoală, “profesorii sunt competenţi, motivaţi, autonomi, respectaţi şi încurajaţi să înveţe”. Vom şti că lucrurile se vor fi schimbat în sistem atunci când cariera de profesor va deveni una dintre primele trei opţiuni de carieră pentru cei mai buni 20% absolvenţi ai fiecărei facultăţi.

Cât ne costă şi pentru ce?

Referitor la tema specifică, analizând cifrele publicate pe anii 2013 şi 2014 (PIB şi HG de stabilirea a costurilor standard per elev/preşcolar) constatăm că o majorare de 45% a cheltuielilor cu salariile, sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale înseamnă 0.5% din PIB.  Dacă ne-am fi asumat, ca parte din procesul de reformă a resurselor umane din educaţie, modificarea sistemului de salarizare cu suportul a 0,5% din PIB, în anii trecuţi am fi ajuns la alocarea pentru educaţie a 3,3% (2013), respectiv 3,6% (2014) din PIB.

Drumuri nu avem, economie nici atât, cu agricultura depindem de vreme…

Dar este posibil ca cea mai importantă reformă strategică a societăţii româneşti, ce ţine de cea mai importantă resursă - oamenii din educaţie -, să coste mai puţin decât ne vine să credem. Riscul este ca măsura creşterii salariilor să fie implementată doar cu caracter reparatoriu, în căutare de sprijin şi voturi, fără legătură cu performanţa, fără să fie parte dintr-o strategie cu obiective bine definite.

Noi, la nivelul Coaliţiei pentru Educaţie, cerem să aflăm care este viziunea Guvernului şi a sindicatelor, pe care vor să o atingă dincolo de majorarea salariilor. 

Coaliţia pentru Educaţie este o federaţie lansată în iunie 2015 de ONG-uri din domeniu, care îşi propune să coaguleze energii şi resurse pentru a împlini o viziune curajoasă despre învăţare în România. Scopul Coaliţiei este să contribuie la crearea şcolii în care fiecare vrea şi poate să îşi împlinească potenţialul. Procesul de formare a Coaliţiei este susţinut de Fondul ONG. Mai multe informaţii puteţi găsi pe site-ul: www.coalitiaedu.ro