Doi soli americani la Bucureşti

Emisarul guvernului american, Victoria Nuland, a sosit la Bucureşti la un interval rezonabil de timp de la descinderea în ţara noastră a celuilalt trimis special al Washingtonului, dl. P. Gordon. Ştim că fiecare sol de acest gen îşi învaţă bine lecţia de acasă. Primul părea atât de bine informat, încât a ştiut numărul exact al votanţilor români care au comis fraude la nişte alegeri, de care nu am vrea să ne mai amintim.

Cifra ar fi fost de-a dreptul astronomică, dar din respect pentru diplomaţia americană încercăm s-o facem uitată.

Chiar dacă această cifră ar fi fost reală, ea nu ar fi trebuit să fie invocată, având în vedere în primul rând gradul de risc la care te supui cu privire la posibila eroare. În al doilea rând, în această situaţie se poate observa uşor că nu ai nicio legătură cu modul diplomatic de comportare a unui trimis special, dacă recurgi la cifre foarte greu de verificat, generatoare de anchete la limita legii, care au şi fost solicitate de către dl. Gordon. Iar acestea s-au realizat într-un mod chinuit, penibil, jalnic.

Procedând astfel, se observă de la o poştă că faci partizanat într-o ţară sfâşâiată de lupte intestine, indiferent de partea cui te postezi, dacă acuzi una din părţi. În loc să aduci medierea, pacea necesară într-o ţară care demonstrează pe zi ce trece că nu se mai poate guverna, trezeşti mai multă zâzanie între adversari. Demersul american de atunci a fost unul pripit, emoţional şi partizan.

Aşadar, tu vii de pe poziţia unui guvern care vrea să ştie că în acest colţ îndepărtat de Europă trebuie să domnească liniştea şi pacea, în interiorul, dar şi în exteriorul unor graniţe care se vor cât mai sigure, mai ales spre Est. Într-un asemenea context, când ai calitatea unui trimis special, vii şi spui indirect în mod surprinzător: ”Tu ai dreptate, tu nu ai, deci treci la colţ!”.

Rezultatul întervenţiei sale nu a fost unul fericit. Cele două tabere, puterea şi opoziţia, încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, la noi, doar la noi în acest grad, s-au încăierat şi mai mult după plecarea emisarului american. În paralel, treptat-treptat, imaginea Statelor Unite ale Americii a cunoscut un proces de deteriorare în România, mai ales pe fondul nefastelor amintiri despre Bechtel şi al demonstraţiilor legate de Chevron, dar şi al comportamentului fostului ambasador american, tot mai prezent, cu putere de influenţă, în politica internă de pe cheiul Dâmboviţei.

Pe de altă parte, statul de drept (original) din România, care, spre surprinderea tuturor, are două variante, una a puterii, alta a opoziţiei, a început să fie clătinat din temelii, lucrare observată cu uşurinţă inclusiv de peste ocean. La această lucrare a contribuit doar puterea, afirmă opoziţia, iar puterea afirmă invers.

Este cunoscut că, în principal, mărul discordiei  între beligeranţi îl constituie Justiţia, care trebuie să rămână independentă, susţine preşedintele. Tot domnia sa recunoaşte în acelaşi timp că deţine patru ”chei”, adică instituţii, cu privire la Justiţie, o comparaţie nefericită care te duce cu gândul că posesorul acelor instrumente încuie şi descuie orice uşă, după pofta inimii sale. Aşadar, ar reieşi că, dacă Justiţia e sub pălăria preşedintelui, e independentă, dar dacă ”cheile” ar trece în subordinea altora, nu ar mai fi.

În acest context, observând noile abordări ale Bucureştiului în privinţa Justiţiei, inclusiv faptul că numeroase dosare de corupţie stau uitate prin adânci şi prăfuite sertare, iar altele intră pe rol în funcţie de numele de pe copertă, dar şi că a intervenit intempestiv ziua poreclită ”marţea neagră” la Bucureşti, Washingtonul a hotărât să trimită un nou emisar la Bucureşti, dar de o altă factură: doamna Victoria Nuland, un diplomat cu experienţă, a cărei abordare a delicatelor subiecte a fost altfel instrumentată decât cea a predecesorului său. O vizită scurtă, efectuată însă în absenţa surprinzătoare, nejustificată a premierului român, care putea să dea un echilibru mai bun prestaţiei româneşti.

Atât cât s-a putut vedea, discuţiile mai importante fiind ”secretizate” (Oare de ce? Cine are de ascuns ceva şi ce anume?), noul trimis nu a acuzat pe nimeni de vreo neregulă, nu a folosit cifre, dar mai ales nu a luat partea niciuneia dintre tabere. Dar, fiecărei părţi i s-a atras atenţia că, în România, statul de drept este ameninţat, că trebuie acţionat pentru consolidarea lui.

A spus-o ferm, apăsat, lăsând să se înţeleagă că ştie bine ce se întâmplă în România. Faptul că SUA au nevoie de un partener strategic puternic, şi nu unul care se clatină pe picioare, a reieşit cu claritate din spusele sale.

A reuşit să convingă partenerii de dialog de îngrijorarea legitimă a SUA în legătură cu evoluţiile nefericite din România, fără să recurgă la expresii tipic româneşti ca ”pe buza prăpastiei”, auzită ulterior, sau altele de acest gen. Apelul la acţiune benefică pentru statul de drept a fost adresat atât puterii, cât şi opoziţiei, dar şi preşedintelui, care, într-un mod neverosimil, face parte din amândouă.

Am asistat la un mesaj echilibrat şi echidistant din partea Departamentului de Stat al SUA, transmis de un personaj cu un zâmbet profesional fermecător, cu replici spontane, savuroase, menite să-l pună în dificultate pe interlocutor, cu o ţinută impecabilă, atitudine verticală, sobră, dar nu plină de sine, care s-a mişcat peste tot cu naturaleţe, dar şi exactitate, lipsit de emoţii inutile – toate acestea fiind, printre altele, atributele unui diplomat de excepţie.

Rămâne de văzut doar un singur lucru: cât vor învăţa politicienii români din această lecţie diplomatică fără frontiere? Să sperăm că se va întâmpla în timpul vieţii noastre.