Diferenţă de fus orar: 2h45

Când am ajuns la Kathmandu, străzile erau pustii, fiindcă opoziţia maoistă tocmai declanşase o grevă generală de trei zile. După 24 de ore, văzând reacţiile suscitate pe Facebook şi Twitter, a anulat-o. Partidele de la putere au fost bucuroase şi au confirmat reluarea consultărilor pentru adoptarea unei Constituţii.

Acesta e marele subiect de dezbatere în Nepal, de aproape şapte ani încoace, după ce abolirea monarhiei a deschis calea adoptării unui nou Act fundamental. Cele patru forţe politice principale nu au reuşit să cadă de acord, deşi nepalezii au votat nu una, ci două adunări constituţionale!

Prima dintre ele, aleasă în 2008, a fost dominată de maoiştii din Partidul Comunist Unificat din Nepal. Aceştia erau autorii ofensivei lansate în 1996 împotriva monarhiei, care a dus la un război civil, lung de un deceniu, şi a făcut aproximativ 15 mii de victime. Între 2003 şi 2012, maoiştii au fost pe lista organizaţiilor teroriste alcătuită de departamentul de stat american, iar în aceeaşi perioadă UE le reproşa că folosesc copii în lupta de gherilă. În prima constituantă, maoiştii au avut cele mai multe mandate, dar nu şi majoritatea, ceea ce a condus la numeroase blocaje şi la crize guvernamentale prelungite. De pildă, la începutul lui 2011, au avut loc 16 tururi de scrutin în Parlament, pentru a desemna un premier, şi doar după intense negocieri s-a căzut de acord asupra unei persoane, care a fost votată din prima, dar a fost destituită după câteva săptămâni.

În a doua adunare, aleasă în 2013, există o majoritate confortabilă: e o alianţă alcătuită din Partidul Congresului şi Partidul Comunist din Nepal (Unificat Marxist Leninist). Primul, înrudit cu partidul omonim din India şi membru al Internaţionalei Socialiste, a dat premierul: Sushil Koirala e în politică din 1954, iar atunci când ne-a primit, la reşedinţa sa oficială, ne-a vorbit despre generaţia cu care s-a identificat în chip deplin, cea a cancelarilor german Helmut Schmidt şi austriac Bruno Kreisky sau a premierului Olof Palme. Koirala a stat trei ani în închisoare în India, pentru că în 1973 a deturnat un avion, şi se făleşte cu condiţia de om simplu, singura lui avere declarată fiind... trei telefoane mobile. Ceilalţi parteneri guvernamentali, marxist-leniniştii, cred în victoria la urne contra partidelor „burgheze”, refuzând, altfel spus, calea armelor. Nepalul e singura ţară din lume în care spaţiul politic e structurat de confruntarea dintre maoişti şi o alianţă a socialiştilor cu marxist-leniniştii.

A patra formaţiune importantă, din cele peste treizeci ce alcătuiesc adunarea, este Frontul Unit Democratic Madhesi, care mobilizează populaţia agricolă din sudul ţării, dar şi minorităţi, precum cea musulmană, sau daliţii, numele dat în Asia de Sud „intuşabililor” din casta inferioară. De altfel, Nepalul e un caz aparte, fiindcă aici găsim coexistând asemenea vechi rânduieli şi legi liberale referitoare la căsătoria dintre persoane de acelaşi sex sau la existenţa unui „al treilea gen”. Într-adevăr, pe formularul de intrare în ţară, ce trebuie completat la aeroport, veţi găsi, pe lângă multele feluri de turism care ar trebui bifate, dacă aţi venit pentru aşa ceva, şi solicitarea de a vă identifica într-una din categoriile „male”, „female” sau „other”. La ultimele alegeri, din cei peste 12 milioane de votanţi, 155 erau înscrişi ca „third-gender voters”. Un candidat din al treilea gen a contestat scrutinul, dar fără succes...

Nu e singura particularitate nepaleză care sare în ochi: 30 la sută dintre deputaţi sunt femei, într-o ţară cu 83% populaţie rurală şi în care femeile din casta inferioară sunt frecvent acuzate de vrăjitorie. Pe de altă parte, deşi pedeapsa cu moartea a fost abolită, o raritate în Asia, republica e greu de construit. Aşa cum spuneam, dezbaterea constituţională durează cam din vremea în care, la Bucureşti, se publica raportul Stanomir, cu aceeaşi ambiţie reformistă. Şi dacă e să găsim asemănări între cele două ţări, nu putem ignora, pe lângă durata neobişnuită a dezbaterii constituţionale, şi faptul că între 2,5 şi 3,5 milioane de nepalezi lucrează în străinătate, cam tot atâţia cât se estimează a fi şi conaţionalii noştri plecaţi să muncească în afara ţării. Iar dacă unii dintre aceşti români sunt sau se simt discriminaţi în UK, Franţa sau Italia, nepalezii duc o viaţă mult mai grea în Qatar, din pricina aşa-numitului sistem „kafala”, care face ca sponsorul ce le oferă un job să le confişte paşaportul, până la finele unor contracte de multe ori oneroase.

Revenind la Constituţia nepaleză, să spunem că e greu să nu te plictiseşti urmărind succesiunea, parcă nesfârşită, a unor formule standardizate, folosite pentru exact aceleaşi teme, dar şi seria de termene-limită încălcate: ultima dată avansată pentru adoptarea mult-aşteptatului text este 28 mai, adică ziua republicii, după ce se vorbise despre 14 aprilie, iar mai înainte – despre 12 februarie, 22 ianuarie... Tensiunea e mare, aşa că s-a ajuns ca, în Parlament, disputa de idei să lase, uneori, locul unor adevărate bătăi între deputaţi, care-şi aruncă-n cap scaune sau microfoane, pentru ca alteori să recurgă la mult mai paşnice amânări sau ameninţări cu părăsirea dialogului, ori la formarea de comitete şi comiţii cu nume pompoase (precum Comitetul Politico-Constituţional pentru Dialog şi Consens), la înţelegeri provizorii şi chestionare cu întrebări delicate, urmate de „bandh”, adică greve generale şi blocarea străzilor, care cer apoi noi întâlniri formale şi informale, invitaţii scrise de a renunţa la boicot şi tot aşa... Scuza pentru amânările repetate e aceea că Nepalul a avut deja şase Constituţii, aşa că, de data asta, ar trebui să fie una durabilă.

Pe fond, controversele majore privesc patru probleme. Cea mai dificilă e alegerea formei de federalism, întrebările fiind următoarele: câte entităţi să fie create şi ce profil să aibă ele? ce nume să le fie date şi ce frontiere să le separe? Maoiştii şi madhesi au vrut iniţial 10-14 state, majoritatea organizate pe baze etnice, dar ar accepta acum şi 6-7, în vreme ce Partidul Congresului şi marxist-leniniştii vor 5-6 state şi mai multă centralizare, respingând folosirea etnicităţii drept criteriu de structurare a entităţilor. Celelalte subiecte de dispută sunt: forma de guvernare – maoiştii au optat pentru regim prezidenţial, în vreme ce Partidul Congresului preferă unul parlamentar; regimul juridic – cu sau fără Curte Constituţională, pe lângă Curtea Supremă? – şi, în fine, sistemul electoral, câtă vreme maoiştii propun o formulă pur proporţională (RP), iar adversarii lor preferă sistemul clasic britanic abreviat FPTP, adică majoritar într-un tur. În anii din urmă, s-a folosit un mod mixt de scrutin: 240 de mandate au fost distribuite în sistem first-past-the-post, 335 – în regim RP, iar 26 de deputaţi au fost numiţi de cabinet. În total, ţara are, pentru cei 12 milioane de votanţi ai săi, 601 de parlamentari, adică mai mulţi decât India, care are 700 de milioane de alegători...

O particularitate a sistemului electoral e aceea că partidele au dreptul de a aloca mandatele câştigate în sistemul reprezentării proporţionale, într-o ordine care poate fi diferită de cea stabilită la înregistrarea candidaturilor. În plus, un candidat poate concura în două circumscripţii diferite, cum se întâmpla şi la noi în perioada interbelică. Numărul de partide e foarte mare: astfel, în 2013, erau 139 înregistrate, de două ori mai multe decât la alegerile precedente. Au prezentat candidaturi 122 dintre ele, dar au mai fost şi 1.115 independenţi. Informaţiile despre alegeri s-au difuzat în nu mai puţin de 24 de limbi! Asta n-a împiedicat, însă, plângerile, fiindcă diversitatea lingvistică e mult mai mare: în Nepal se vorbesc 123 de limbi şi dialecte, nepaleza fiind folosită de doar circa 44% din totalul populaţiei. În schimb, diaspora nu are nicio posibilitate de a vota. Aici stăm mult mai bine, nu?

N-avem, în schimb, un partid care să vrea restaurarea monarhiei: nepalezii au în Parlament o asemenea formaţiune, numită Rastriya Prajatantra Party – Nepal (RPP-N). Nu are foarte mulţi suporteri, fiindcă regimul regal – vechi de peste două secole – a creat multe dezamăgiri, în ultimii săi ani. Astfel, în 2001, prinţul moştenitor Dipendra şi-a asasinat tatăl, regele Birendra, apoi s-a sinucis. Puterea a fost preluată de Gyanendra, care va dizolva cabinetul şi parlamentul, patru ani mai târziu. În decembrie 2007, Parlamentul a abolit monarhia, iar peste câteva luni era ales primul preşedinte, Ram Baran Yadav, de origine madhesi, dar membru al Partidului Congresului. El ar fi trebuit să aibă un mandat de 2 ani, dar acesta i-a fost reînnoit periodic, până în ziua de azi, fiindcă textul Constituţiei provizorii prevede că primul preşedinte ales rămâne în funcţie până la adoptarea uneia definitive.

Dar, la urma urmei, ce caută europenii în Nepal? Adevărul e că Uniunea nu are o misiune diplomatică de prea mulţi ani, iar statele-membre au puţine ambasade permanente la Kathmandu. Ţara e „strivită” între doi coloşi, India şi China, ţări cu două sisteme economice, dar şi cu două regimuri politice foarte diferite. India, cu care Nepalul are frontiera deschisă, e cea care a mediat încheierea războiului civil în 2006 şi are un interes major aici: dovadă stă şi faptul că primul mesaj de politică externă al premierului Modi a privit Nepalul, care are 80 la sută din populaţie alcătuită din hinduşi. Beijingul nu e mai puţin interesat, dar atenţia sa se îndreaptă în altă parte: chinezii au convins autorităţile de la Kathmandu să blocheze demonstraţiile tibetanilor şi să infiltreze cu agenţi comunităţile de refugiaţi. Human Rights Watch publică regulat date despre arestările arbitrare ale tibetanilor aflaţi în drum spre India. Numărul celor care reuşesc să treacă frontiera atent supravegheată şi care plătesc uneori până la 2500 de dolari şerpaşilor, e tot mai mic. Am întâlnit câţiva, într-un centru de refugiaţi, şi am fost impresionat, în primul rând, de fervoarea lor religioasă. Oficial, Nepalul a respins categoric acuzaţiile referitoare la persecutarea tibetanilor. Chinezii vor ca schimburile să se dezvolte foarte mult, plănuind, de pildă, ca până la anul să existe 60 de zboruri pe săptămână între Kathmandu şi diverse oraşe din China. Nepalezii ar vrea, de fapt, să tragă profit din relaţii bune cu ambii vecini. UE încurajează o asemenea politică, fiindcă ea produce stabilitate, „valoare” cu o cotă foarte înaltă pe bătrânul continent. Iată de ce europenii alocă aproximativ 50 de milioane de euro pe an pentru politici de dezvoltare, în special în zona rurală şi în educaţie. Nu e deloc mult pentru această ţară care, atunci când a vrut să se distingă de restul lumii, a decis să aibă un fus orar decalat faţă de cel al Indiei cu 15 minute. Într-adevăr, când la Bucureşti e 12 fix, la Kathmandu ceasurile arată 2h45. Calculul astronomic o permite. Cel politic e mult mai relativ şi produce, de aceea, infinit mai multe daune. Blocajul constituţional o vădeşte mai bine decât orice altceva.