Dezgheţarea dosarului găgăuz în sudul Republicii Moldova – cui prodest?
0
În regiunea de sud a Republicii Moldova are loc un scenariu de activizare a unui conflict geopolitic latent, cu consecinţe de neprevăzut pentru eforturile României de a ajuta statul de peste Prut să se integreze în Uniunea Europeană.
I. Geografie şi istorie
În sudul Republicii Moldova există o regiune de 1848 de kilometri pătraţi, locuită de 161.000 de persoane, care se numeşte oficial ”Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia”, în română, şi ”Gagauz-Yeri” în limba găgăuză. În componenţa ei intră trei oraşe şi 23 de comune. Ca teritoriu şi populaţie este mai mică decât cel mai mic şi mai puţin populat judeţ din România. În plus, o simplă privire pe hartă ne va arăta o entitate teritorială fragmentată în mai multe enclave, cu un corp central şi o serie de localităţi mai îndepărtate între care se interpun alte unităţi administrative. Acestea din urmă apar pe harta administrativă a Republicii Moldova ca nişte pete.
UTA Găgăuză este locuită în proporţie de peste 80% de etnici găgăuzi. Aceştia au ajuns pe teritoriul dintre Prut şi Nistru la începutul secolului XIX, refugiindu-se de pe actualul teritoriu al Bulgariei, pe atunci parte a Imperiului Otoman. Găgăuzii sunt de origine turcă, făcând parte împreună cu turcii şi azerii din grupul etnic oguz al familiei turanice. Limba găgăuză este reciproc inteligibilă cu cea turcă, însă păstrează arhaisme şi are masive împrumuturi din română şi în special din rusă, în special neologisme. Spre deosebire de turci, găgăuzii sunt creştini ortodocşi.
Provenienţa găgăuzilor face subiectul mai multor teorii. Este posibil ca strămoşii lor să se fi refugiat în Peninsula Balcanică după cucerirea Anatoliei de către mongoli, în anul 1256. Aici, în estul actualei Bulgarii, turcii anatolieni refugiaţi din faţa mongolilor s-au creştinat şi au trecut printr-un proces parţial de aculturaţie în mediul bulgar, preluând de la aceştia elemente de cultură materială, port popular, tradiţii şi cutume. Cu toate acestea, găgăuzii şi-au păstrat dialectul turcesc.
Deşi anumiţi reprezentanţi ai găgăuzilor au încercat să demonstreze prezenţa lor în interfluviul pruto-nistrean încă din timpuri ”străvechi”, este istoric dovedit că găgăuzii au fost colonizaţi de către autorităţile imperiale ruse în sudul Basarabiei, în perioada 1812-1846. După anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Rus, sudul acestui teritoriu se goleşte de cea mai mare parte a locuitorilor săi, care erau tătarii nohai. Ca aliaţi ai otomanilor, aceştia au fost nevoiţi să se retragă din teritoriile ocupate de ruşi. În consecinţă, întinderi mari de pământ rămăseseră pustii, ceea ce i-a permis Rusiei să demareze un proces de colonizare. Împreună cu găgăuzii, în sudul Basarabiei au emigrat şi mulţi bulgari. Aceste două populaţii erau atât de asemănătoare în privinţa culturii materiale, încât autorităţile imperiale i-au considerat, de la bun început, o singură etnie, trecându-i ca atare în înregistrările epocii.
Ca şi în alte cazuri tipice de populaţii colonizate care dezvoltau o puternică loialitate faţă de puterea care le-a oferit privilegii, şi găgăuzii au devenit credincioşi autorităţilor ruse. Însă acestea nu au avut nevoie de ei, în sens politic, decât mult mai târziu, pe fondul destrămării Uniunii Sovietice. La sfârşitul anilor ’80, concomitent cu mişcarea de eliberare naţională a românilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, apar organizaţii găgăuze care cer mai multe drepturi culturale şi lingvistice. După ce la Chişinău se trece la grafia latină iar limba română (numită moldovenească) este adoptată ca limbă oficială, în sud încep procese de revoltă împotriva deciziilor autorităţilor centrale, se cheamă la nesupunere civilă, iar la 12 noiembrie 1989, liderii organizaţiilor locale găgăuze convoacă un aşa-numit ”Congres al reprezentanţilor poporului găgăuz”, la care se proclamă Republica Sovietică Socialistă Autonomă Găgăuză în componenţa RSS Moldoveneşti. Ulterior, la Chişinău Frontul Popular din Moldova devine partid de guvernământ, iar noul guvern adoptă măsuri considerate ostile de către reprezentanţii găgăuzilor: trecerea la drapelul tricolor, reforme în educaţie, cultură, măsuri orientate spre apropierea de România. Aşa că la 19 august are loc un alt congres al tuturor aleşilor locali din aşa-numita ”republică”. Acest congres proclamă ieşirea din componenţa RSS Moldoveneşti dar rămânerea în componenţa URSS sub forma unei republici unionale separate de RSS Moldovenească. La 2 septembrie 1990 acelaşi pas este făcut şi la Tiraspol, punându-se bazele separatismului transnistrean.
Într-o perioadă foarte scurtă, autorităţile locale separatiste de la Comrat reuşesc să-şi formeze propriile trupe înarmate, îşi subordonează miliţia locală şi încep procesul propriu-zis de secesiune. Aceste acţiuni sunt contracarate de prim-ministrul de atunci al RSS Moldova, Mircea Druc, care dispune organizarea unor detaşamente de voluntari care se deplasează spre sud, însoţiţi de miliţie, pentru a restabili ordinea şi a preveni organizarea alegerilor pentru aşa-zisul ”Soviet Suprem” local. În momentul în care trupele Armatei Sovietice staţionate la Bolgrad au intervenit pentru ”evitarea vărsărilor de sânge”, Chişinăul a fost nevoit să accepte realitatea pierderii controlului asupra a două raioane şi a unor localităţi din alte câteva. În fapt, Armata Sovietică a asigurat păstrarea unui status-quo nefavorabil autorităţilor centrale, în care era tolerată o formaţiune statală ilegală. Alegerile ilegale au avut, totuşi, loc.
Aşa-numita ”Republică Găgăuză” a existat, de facto, până în decembrie 1994, când noua putere neo-comunistă (agrariană) de la Chişinău acceptă aproape toate condiţiile liderilor de la Comrat şi este proclamată actuala Unitate Teritorială Autonomă Găgăuzia. Denumirea găgăuză, ”Gagauz-yeri”, înseamnă nici mai mult, nici mai puţin, ”Pământul găgăuzilor”, sau, literalmente: ”Locul găgăuzilor”. Cu alte cuvinte, pe pământul basarabean există un alt pământ, loc, ţară, un tărâm separat, al găgăuzilor.
II. Consideraţii juridice şi politice
Separatismul găgăuzilor nu a fost înlăturat, deoarece compromisul la care s-a ajuns în decembrie 1994 a fost unul dezavantajos pentru Republica Moldova. În Constituţia Republicii Moldova se introduce articolul 111, care prevede că Găgăuzia este ”parte inalienabilă a Republicii Moldova”[1]. În acelaşi timp, statutul juridic special al Găgăuziei este reglementat printr-o lege organică adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 23 decembrie 1994 şi intrată în vigoare pe 14 ianuarie 1995. Din preambulul legii aflăm că ”purtător iniţial al statutului Găgăuziei este poporul găgăuz puţin numeros, care locuieşte compact pe teritoriul Republicii Moldova”.[2] De asemenea, legea este adoptată ”în scopul satisfacerii necesităţilor naţionale şi păstrării identităţii naţionale a găgăuzilor, dezvoltării lor plenare şi multilaterale, prosperării limbii şi culturii naţionale, asigurării sinestătorniciei politice şi economice”. Articolul 1, alineatul 4 al legii prevede că ”în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent, poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”.
Putem observa că preambulul legii discriminează pozitiv găgăuzii în detrimentul celor peste 30.000 de localnici de altă etnie decât cea găgăuză, acordându-le drepturi colective, politice. De asemenea, formaţiunea teritorială găgăuză primeşte dreptul de a se separa de Republica Moldova dacă aceasta îşi pierde independenţa.
Statutul juridic al UTA Găgăuzia mai este reglementat şi prin ”Regulamentul Găgăguziei”, un fel de constituţie locală, care prevede acelaşi drept de secesiune în cazul ”schimbării statutului Republicii Moldova” la articolul 7.[3]
Problema este că obiectivele pentru care s-a înfiinţat autonomia găgăuză nu sunt atinse. În regiune se utilizează doar limba rusă în tot ceea ce ţine de afacerile publice, nu există şcoli cu predare integrală în limba găgăuză, în schimb limba rusă se află în aceeaşi poziţie dominantă în care se afla în perioada sovietică. Ceea ce legea organică privind Găgăuzia numeşte ”sinestătornicie” (inventând cuvinte noi în limba română) este, de fapt, un eufemism pentru ”independenţă”. Astfel, s-au creat premise destul de puternice, din punct de vedere legal, pentru ca găgăuzii să încerce să se separe de Republica Moldova.
Din 1995 până astăzi, lucrurile au rămas neschimbate în ceea ce priveşte statutul Găgăuziei. În general, Chişinăului nu i-a fost prea greu să-şi impună autoritatea în zonă, mai ales în timpul guvernării comuniste. Şi după schimbarea puterii, în 2009, a fost posibilă cooperarea între centru şi Comrat (capitala autonomiei), guvernatorul găgăuz Mihail Formuzal fiind apropiat de Partidul Democrat din Moldova.
Însă această situaţie s-a schimbat începând cu anul 2011, când unii activişti locali precum Ivan Burgudji (aflat anterior sub urmărire penală pentru fapte de terorism) încep să vorbească despre o mai mare autonomie locală şi chiar despre separarea de Republica Moldova. Guvernatorul Formuzal începe să facă declaraţii tot mai dure, având ca pretext studierea limbii române şi a istoriei românilor. În cele din urmă, în 2013 autorităţile locale interzic sintagmele ”limba română” şi ”istoria românilor” în şcolile din regiune. Formuzal mai face declaraţii legate de necesitatea egalării statutului Găgăuziei cu cel al Transnistriei în cazul rezolvării conflictului trasnistrean.
Tot în 2013, în vară, este făcută publică o altă ”iniţiativă populară” pentru proclamarea unei Republici Găgăuze. Iniţiativa este susţinută de acelaşi Burgudji, deputat în Adunarea Populară (legislativul local) şi fost reprezentant al Găgăuziei la Tiraspol, dar şi de lideri locali precum Gheorghe Ormanji, primarul oraşului Ceadâr-Lunga. Acesta a declarat: ”Până la summitul de la Vilnius trebuie abordată problema autodeterminării poporului găgăuz, pentru a crea o Republică Găgăuză normală (...) Găgăuzii nu vor avea nimic de pierdut. În prezent deseori auzim că mulţi doresc în Europa. Oamenii trebuie să decidă singuri, părerea mea este că majoritatea populaţiei doreşte să adere la Uniunea Vamală.”[4] Gheorghe Ormanji este unul dintre reprezetanţii locali ai Partidului Democrat, formaţiune care deţine astăzi şi majoritatea în cadrul Adunării Populare.
Aceste evenimente şi declaraţii din vara anului 2013 prefigurează evoluţiile de astăzi, la care ne vom referi în continuare.
III. Criza găgăuză – spre reactivarea unui conflict geopolitic
În modul în care s-a desfăşurat, la începutul anilor 90, conflictul din sudul Republicii Moldova a fost unul de tip geopolitic, nu etnic. Nu au existat situaţii reale de conflict local între etnicii găgăuzi şi cei români. A existat, în schimb, dispoziţia de a utiliza anumiţi lideri locali de opinie pentru crearea unui pol de presiune asupra Chişinăului care manifesta teindinţe pro-independenţă. Atunci când Mihail Gorbaciov a ameninţat autorităţile Republicii Moldova că, în cazul în care nu acceptă desfăşurarea referendumului din 17 martie 1991 de păstrare a URSS pe teritoriul Republicii Moldova, va mai avea încă două state pe propriul teritoriu, unul dintre ”statele” la care se referea era ”republica găgăuză”.
Evoluţiile din ultimele două luni mă fac să cred că se reactivează potenţialul de presiune geopolitică asupra Chişinăului pe care îl are autonomia găgăuză.
În primul rând, ca să înţelegem cu ce ne confruntăm trebuie să enumerăm principalele fapte care au avut loc.
La 15 noiembrie 2013, Adunarea Populară de la Comrat decide organizarea pe 2 februarie a unui referendum cu tema respingerii apropierii de Uniunea Europeană şi a aderării la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Ucraina. În câteva zile, deputaţii Adunării Populare au aprobat şi o iniţiativă legislativă care stabilea o cotă-parte de 5 deputaţi (din 101) pentru autonomia găgăuză în parlamentul de la Chişinău. Ei au mai decis că populaţia mai trebuie să răspundă şi la o întrebare privind oportunitatea ieşirii Găgăuziei din componenţa Republicii Moldova.
În perioada imediat următoare, oficiul local al Cancelariei de Stat din Chişinău a contestat, la Judecătoria din Comrat, legalitatea desfăşurării referendumului.
Probabil ca o măsură de răspuns, deputaţii din Adunarea Populară de la Comrat au adoptat o lege care modifică Regulamentul Găgăuziei, creând un Tribunal special, cu rol de curte constituţională locală
La 3 ianuarie 2014, Judecătoria Comrat declară referendumul ilegal. Conform legislaţiei Republicii Moldova, orice referendum local trebuie coordonat cu Comisia Electorală Centrală. În replică, demnitarii găgăuzi au anunţat că nu se vor supune deciziei, dar nici nu o vor contesta în instanţele superioare. La 9 ianuarie, Procuratura Generală anunţă demararea urmăririi penale în cazul tuturor deputaţilor Adunării Populare de la Comrat, pe faptul refuzului de a executa hotărârea judecătorească din 3 ianuarie.
În momentul în care deputaţii din Adunarea Populară s-au adresat poliţiei locale din Găgăuzia cu rugămintea de a-i asista în acţiunile de pregătire a referendumului, a intervenit şeful Inspectoratului General de Poliţie Ion Bodrug, care a declarat că poliţia va respecta hotărârea judecăţii şi nu va asigura securitatea organizatorilor referendumului. În acelaşi timp, Ministerul Afacerilor Interne pregăteşte un plan de acţiuni în regiunea găgăuză în perioada desfăşurării referendumului.[5]
Deputaţii Adunării Populare au răspuns măsurilor justiţiei prin convocarea unei şedinţe extraordinare a legislativului local pentru data de 17 ianuarie, şi a Congresului extraordinar al aleşilor de toate nivele ai poporului găgăuz. Reamintesc că asemenea congrese s-au mai convocat în 1989 şi 1990, iar în urma lor s-a înfiinţat pretinsa ”republică găgăuză”.
În urma convorbirilor cu autorităţile centrale, Congresul aleşilor poporului găgăuz a fost amânat, se pare, pentru data de 21 ianuarie (marţi), iar şedinţa Adunării Populare pentru 22 ianuarie, miercuri. La aceasta din urmă ar urma să participe, conform spuselor vicepreşedintelui AP Demian Caraseni (din partea PDM), şi prim-ministrul Iurie Leancă împreună cu preşedintele parlamentului Igor Corman. De asemenea, astăzi, luni, 20 ianuarie, la Comrat se va deplasa o delegaţie compusă din membri ai guvernului şi parlamentului de la Chişinău care urmează să discute probleme punctuale, sociale, economice, de infrastructură şi juridice.
Chiar dacă nu a avut loc Congresul la care urmau să participe peste 800 de persoane, pe 17 ianuarie s-a desfăşurat o şedinţă de urgenţă a Comitetului Executiv (guvernului local). În cadrul acesteia s-a adoptat o hotărâre cu privire la aprobarea pregătirilor pentru ”cele două referendumuri”.
Este vorba despre cele două moţiuni supuse votului popular. Potrivit hotărârii Comitetului Executiv, unul dintre referendumuri urmează să fie consultativ (cel cu privire la aderarea la Uniunea Vamală), iar altul e legislativ (cu privire la adoptarea unui proiect de lege care ar permite locuitorilor din Găgăuzia să-şi exercite dreptul la autodeterminare externă în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent.)[6]
Trezeşte nedumerire necesitatea celui de-al doilea referendum. Atât legea organică a Republicii Moldova privind funcţionarea autonomiei găgăuze cât şi Regulamentul Găgăuziei stipulează că unitatea teritorială autonomă are drept de autodeterminare externă în cazul schimbării statutului Republicii Moldova de stat independent. Şi, cel puţin acum, nu este cazul. Republica Moldova nu şi-a schimbat statutul, e în continuare, formal, un stat independent. Atunci care este rostul adoptării unei legi care să prevadă ceea ce deja prevăd două alte acte normative? Nu cumva, de fapt, întrebarea pusă la referendum se va referi nu la adoptarea unei legi, ci la activarea articolului 7 din Regulamentul Găgăuziei şi 1, alineat 4, al legii organice de reglementare a funcţionării Găgăuziei? În cazul în care se va întâmpla asta, e clar că autorităţile locale din autonomia găgăuză subînţeleg prin ”schimbarea statutului Republicii Moldova” semnarea acordului de asociere cu Uniunea Europeană. Formularea ambiguă din lege şi regulament (ce înseamnă, exact, ”schimbarea statutului ...”?) le permite să interpreteze după cum vor ei condiţia obligatorie pentru ieşirea din componenţa Republicii Moldova.
În momentul în care scriu aceste rânduri, până la referendum mai rămân două săptămâni. Interesul autorităţilor de la Chişinău este ca referendumul să nu aibă loc, de aceea ele vor încerca să negocieze şi să ofere ceva liderilor de la Comrat în schimbul abandonării ideii.
În acelaşi timp, la începutul acestui an ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Farit Muhametşin, a declarat că Găgăuzia va reprezenta zonă de interes deosebit pentru Rusia, în anul 2014. Dacă ambasadorul a încercat să facă o aluzie, aceasta este mai mult decât clară. În 2014 Găgăuzia va fi utilizată de către Rusia pentru a bloca aspiraţiile Chişinăului de a semna tratatul de asociere cu Uniunea Europeană.
Ceea ce în cazul Ucrainei a fost zona de est şi industria de acolo, legată organic de piaţa rusă, în cazul Republicii Moldova este această regiune din sud. Transnistria şi-a pierdut potenţialul de a mai servi ca mijloc de disuadare, deoarece statutul ei este oarecum clar: este o regiune separatistă, o formaţiune statală nerecunoscută. Însă dacă Găgăuzia, regiune autonomă aflată în componenţa Republicii Moldova, ar putea fi întoarsă definitiv împotriva Chişinăului, ruşii ar putea deschide un al doilea front de presiune, mult mai eficient.
Dacă guvernanţii de la Chişinău nu vor reuşi să-şi convingă ”colegii” (după cum i-au numit Corman şi Leancă pe cei cărora justiţia moldovenească le-a intentat dosare penale) să renunţe la desfăşurarea referendumului şi doar vor asista impasibili la desfăşurarea acestuia, atunci ei se vor descalifica enorm în faţa propriului electorat. Nu declari un referendum de acest gen ”neconstituţional” pentru ca mai apoi să stai şi să nu faci nimic. În perspectiva alegerilor din toamnă, pasivitatea Chişinăului va creşte şansele unui vot de protest împotriva partidelor din Coaliţia Pro-Europeană, prin refuzul electoratului necomunist de a veni la vot. Aşa cum situaţia este deja îngrijorătoare (ultimele sondaje dau câştig de cauză comuniştilor la alegeri), o asemenea situaţie nu poate fi tolerată.
Mai sunt câteva lucruri îngrijorătoare. La un miting de alaltăieri, din Comrat, deputatul Igor Dodon a îndemnat deputaţii Adunării Populare să nu se supună ”şefilor de la Chişinău”, practic, chemând la nesupunere civilă. Notabil este faptul că, pe lângă Partidul Socialiştilor al lui Dodon, şi comuniştii din PCRM-ul condus de Voronin susţin pe toate căile, atât la nivel central cât şi, mai ales, la nivel local, intenţiile conducerii autonomiei găgăuze. Iniţiativa convocării ”congresului aleşilor poporului găgăuz” aparţine deputaţilor Adunării Populare din partea PCRM. La acelaşi miting a luat cuvântul un consilier raional din Basarabeasca. Acesta a anunţat decizia Consiliului Raional Basarabeasca de a se alătura referendumului din Găgăuzia. Anterior, pe 11 ianuarie, conducerea raionului Taraclia, populat în mare parte de etnici bulgari, luase o decizie similară. Nu este clar dacă în urma vizitei lui Iurie Leancă la Taraclia, cei de acolo au renunţat la intenţiile lor de a se alătura referendumului.
Ieri, la un miting din Ciadâr-Lunga în susţinerea referendumului, în mulţime s-au putut observa drapele ruseşti. În imagini pot fi văzute mai multe sute de persoane, ceea ce, ţinând cont de mărimea oraşelor găgăuze şi activismul politic din zonă, înseamnă foarte mult.[7]
De fapt, Rusia are de câştigat în urma acestei situaţii, în orice scenariu care are loc după referendum.
Dacă autorităţile Republicii Moldova nu încearcă să blocheze desfăşurarea referendumului, atunci, după cum am mai spus, ele se vor afla într-o situaţie foarte penibilă în faţa alegătorilor şi creşte riscul pierderii alegerilor parlamentare din acest an. Dacă se va încerca împiedicarea referendumului cu ajutorul forţelor ministerului de interne, nu este exclus ca autorităţile locale pro-ruse să nu cedeze tentaţiei de a organiza provocări care să fie aruncate în cârca guvernului moldovean. În acest caz, vom fi, din nou, la un pas de declanşarea unui conflict armat, la fel ca în 1990.
Doar că, de această dată, Rusia nu mai poate miza pe trupele sovietice de la Bolgrad. În schimb, ar putea miza pe trupele ruseşti şi ”transnistrene” (ruseşti) din Transnistria.
Aşa că unica variantă acceptabilă pentru autorităţile de la Chişinău este anularea referendumului.
Altfel, s-ar putea să asistăm la prăbuşirea Parteneriatului Estic în 2014, sub loviturile unei Rusii care-şi activizează toate instrumentele de presiune pe care le are la dispoziţie împotriva Ucrainei, Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei şi Republicii Moldova.
Ruşii au recâştigat Ucraina şi Armenia în 2013, şi au reuşit să îndepărteze şi Azerbaidjanul de UE.
Three down, two to go.
Nu pot spune cum va arăta ofensiva rusă împotriva Georgiei, în 2014. Sau dacă ea va avea loc în curând.
Ştiu însă că în aceste momente are loc o ofensivă rusă în Republica Moldova. Abia acum se vor simţi adevăratele presiuni ruseşti, şi tot ce-a fost până acum ni se va părea un joc de copii.
În aceste condiţii, este absolut de neînţeles pasivitatea presei şi societăţii civile de la Chişinău vizavi de tema evenimentelor din sudul Republicii Moldova. Am aflat mai multe despre cele întâmplate în Găgăuzia din presa rusă.
Este, la fel, de neînţeles, întârzierea conducerii Partidului Democrat din Moldova, membru al Coaliţiei Pro-Europene, de a-şi calma subordonaţii pe linie de partid care constituie acum majoritatea în Adunarea Populară din Comrat. Avem o situaţie ridicolă: membrii unui partid de guvernământ se ridică împotriva cursului geostrategic anunţat de conducerea propriului partid. Sper că e vorba, din partea conducerii PDM, doar de o întârziere. Nu de o incapacitate. Şi nu de o nedorinţă.
Un lucru este clar: dacă aceste presiuni vor avea ca finalitate o reacţie similară cu cea de la Kiev, din partea autorităţilor moldovene, atunci ”Euro-Maidanului” i se va alătura ”Euro-PMAN”.
[2] e-democracy.md/
[3] e-democracy.md/
[5] moldinfo.ru/
[6] inprofunzime.md/
[7] inprofunzime.md/
Se încarcă comentariile...
