Devenim, oare, mai paşnici? (II) Despre agresivitate şi dorinţa de război

Prizonieri ucraineni FOTO Reuters

Braumoeller a publicat în august 2013 un studiu desfăşurat drept replică la cartea lui Pinker. „Dispare oare războiul?” („Is War Disappearing?”) întreabă autorul chiar în titlul studiului său şi argumentează că, în ciuda aşteptărilor pacifiste, în lume se înregistrează o creştere a gătinţei spre conflicte militare, nu o scădere (este propus termenul „warlikeness”, „gătinţă/dorinţă de război”).

Într-un interviu explicativ pe marginea studiului său, Braumoeller susţine că nu este corect să ne ghidăm după incidenţa războaielor cu adevărat mari (cum au fost cele două mondiale), în aprecierea situaţiei conflictuale în lume. Războaiele mari sunt un fenomen rar, ele se produc doar o dată – de două ori pe secol, şi dacă au trecut vreo 60-70 de ani de la ultimele războaie mari, acesta nu e un indiciu că s-a făcut paşnică lumea, deoarece continuă să se producă numeroase războaie mici, iar alte câteva războaie mari ar putea să se declanşeze într-un viitor nedeterminat. Ar trebui probabil să treacă vreo 150 de ani fără vreun război de proporţii, ca să avem certitudinea că omenirea s-a pacificat cu adevărat, declară Braumoeller.

Potrivit lui, faptul că în prezent se produc mai puţine războaie de talie globală nu se datorează naturii umane mai paşnice, ci instrumentelor internaţionale de menţinere a păcii. Multe ţări pur şi simplu se tem să se implice în conflicte din cauza pericolului de a provoca o ripostă cu arme nucleare (însă frica nu este o bază durabilă pentru pace). În al doilea rând, multe state nu-şi permit economic un război pe măsura standardelor militare contemporane. Iar atunci când vorbim despre scăderea procentuală a numărului victimelor violenţei, trebuie să luăm în calcul trendul demografic spectaculos din ultimul secol; statistic, astăzi mortalitatea de pe urma violenţelor rămâne în urma natalităţii generale pe glob.

Braumoeller susţine deci că un indicator mai obiectiv ar fi nu numărul procentual al victimelor de război, ci numărul conflictelor care s-au produs în ultimele secole şi decenii. El a analizat cifrele din baza de date a conflictelor militare internaţionale – Correlates of War, şi a constatat că de la sfârşitul secolului XVIII până în 2012 numărul conflictelor, cu excepţia anumitor fluctuaţii, a rămas constant. Ba chiar conflictele s-au multiplicat după 1914, din cauza destrămării imperiilor şi a luptelor pentru independenţă a diferitelor populaţii (după cum am remarcat şi în pasajele de mai sus).

Deci, potrivit lui Braumoeller, nu există un trend general al pacificării statelor în relaţiile reciproce, predispoziţia pentru conflicte militare e aceeaşi ca şi acum câteva secole, doar că deocamdată lipsesc resursele sau circumstanţele prielnice pentru războaie de anvergură. Şi dacă asemenea circumstanţe apar, dacă o schimbare climaterică sau vreun lider autoritar va stimula apariţia conflictelor, se vor dovedi oamenii a fi suficient de paşnici pentru a nu răspunde în mod violent provocărilor? Braumoeller ne aminteşte că în perioada Crizei Cubaneze, din 1962, numai graţie deciziei unui ofiţer superior de pe o submarină sovietică, Vasili Arkhipov, nu a fost declanşată o conflagraţie nucleară atotnimicitoare; atunci, contextul politic şi psihologic internaţional era deloc paşnic şi numai voinţa unui om a oprit dezastrul.

Şi astăzi, ca şi în anii 1960, unele conflicte potenţiale sunt ţinute în frâu doar din cauza fricii de a declanşa un război nuclear şi datorită voinţei unor oameni conştiincioşi. Dar putem oare vorbi despre o majoritate pacifistă şi neconflictuală în cele mai multe regiuni ale lumii? Pentru moment, probabilitatea declanşării unei conflagraţii mondiale este mai mică decât în secolele trecute, însă, noi, cu toţii, înţelegem că pagubele provocate de un război global ar putea fi inestimabil mai mari; milioane de oameni pot fi spulberaţi în doar câteva minute.

O lume fragilă - asemănările cu anul 1914

Probabil una din cele mai consistente critici în adresa măsurătorilor lui Pinker a venit din partea lui Nassim Nicholas Taleb, un renumit statistician şi eseist (autorul bestsellerului „Lebăda Neagră”). Taleb se arată contrariat de modul amatoricesc în care Pinker interpretează datele statistice şi îl acuză pe acesta din urmă că utilizează cifrele prea simplist, adaptându-le convingerilor sale. Potrivit lui Taleb, perioada de „pace îndelungată” este o iluzie statistică, iar lumea este mai „fragilă” decât ne închipuim.

Despre cât de amăgitoare poate fi actuala pace în lume ne vorbeşte şi Ian Morris, istoric şi arheolog la Stanford University. El face o paralelă istorică foarte relevantă. După înfrângerea lui Napoleon, în 1815, şi până la prima deflagraţie mondială din 1914, Marea Britanie a deţinut întâietatea militară şi financiară în lume. Puţine conflicte puteau avea loc fără consimţământul acesteia şi lumea s-a aflat într-o relativă perioadă de pace în plan internaţional – aşa-numita Pax Britannica. Când puterea imperială a Marii Britanii a slăbit, lumea s-a dezlănţuit în numeroase războaie locale şi continentale. Ulterior, în timpul Războiului Rece dintre URSS şi SUA, dar mai ales după 1989, partea leului în deţinerea influenţei asupra proceselor internaţionale i-a revenit Statelor Unite ale Americii. În ultimele, SUA a impus un fel de Pax Americana în plan global, dar pentru mult timp oare? Ce se va întâmpla când regiunile lumii vor obţine iarăşi „libertatea” de a se război conform propriilor interese? Se va repeta istoria anului 1914?

Paralele cu anul 1914 au făcut şi alţi cercetători. Secolul XX începuse pe fundalul unui optimism nemărginit privind puterea raţiunii şi progresului. La situaţia anului 1912, Europa avea în spate patru decenii de pace; războiul greco-turc din 1897 durase doar 30 de zile; frecvenţa războaielor civile scăzuse cu 50%; liderii europeni aveau convingerea deplină că orice dispută poate fi soluţionată pe calea amiabilă a dialogului. În ciuda acelei conjuncturi favorabile, prima deflagraţie mondială nu a întârziat să apară chiar în interiorul continentului european. Acel exemplu vorbeşte despre cât de rapid factorii de natură externă, culturali, politici sau sociali, pot induce o stare de animozitate între naţiuni.

Istoricul Margaret MacMillan, de la University of Cambridge, avertizează la rândul ei că realitatea de astăzi aminteşte de atmosfera politică dinainte de prima conflagraţie mondială, numai că diferă focarul geopolitic. Atunci o scânteie (un asasinat) a explodat Balcanii, în prezent un act terorist deosebit de provocator sau un alt incident grav poate provoca o „explozie” în Orientul Mijlociu. Există şi alte asemănări cu 1914; ca şi atunci, astăzi se redeşteaptă forţele naţionaliste, se înregistrează un transfer de putere de la un pol politic la altul (de la SUA la China). Şi, la fel ca şi atunci, omenirea îşi închipuie că progresul civilizaţiei şi pacea au pus pentru totdeauna capăt războaielor de anvergură; 

„ne legănăm într-o falsă iluzie a siguranţei”.

Ceea ce s-a întâmplat în primăvara anului 2014 în Ucraina s-a potrivit ca o mănuşă pe predicţiile privind fragilitatea păcii în plan global. Omuciderile de pe Euromaidan, luptele armate şi vărsările de sânge din estul Ucrainei, preluarea Crimeei de către Rusia, criza diplomatică acută pe axa Moscova-UE-Washington, toate aceste evenimente neaşteptat de dramatice şi intense în amplitudinea lor au îngrozit atât de mult Europa, dar şi lumea întreagă, încât până şi cei mai optimişti pacifişti au început să analizeze la modul serios probabilitatea declanşării unei conflagraţii continentale de anvergură. Să adăugăm aici şi conflictul armat israeliano-palestinian, haosul din Siria, redeşteptarea animozităţilor armeano-azere (din Nagorno Karabakh), tensiunile din estul asiatic şi tabloul va căpăta nuanţe îngrijorătoare.

În acea perioadă, numeroase voci, tot felul de experţi, politologi şi lideri politici, au descoperit subit că pacea şi stabilitatea sunt precare ca niciodată, iar termenul de „al Treilea Război Mondial” era rostit aproape la fel de des ca în timpul crizei cubaneze din 1962. „Da, s-ar putea întâmpla din nou” („Yes, It Could Happen Again”), afirma titlul unui articol din revista „Atlantic”, semnat de editorialistul Roger Cohen. El, ca şi alţi analişti, face paralele cu anul 1914 şi constată pe bună dreptată, chiar la începutul articolului său, că „pesimismul este o prismă utilă pentru a privi relaţiile dintre state”; iar în contextul evenimentelor sângeroase care au început să se producă în mod neaşteptat pe glob „idealismul este irelevant”.

Cert este că începând cu 2014 gradul înalt de insecuritate în lume a devenit vizibil. A devenit vizibilă şi forfota militară a marilor puteri şi a sateliţilor lor. Discret, în surdină sau făţiş, diverse guverne anunţă că se pregătesc pentru un eventual război. Şeful statului major general al armatei ruse, Valery Gerasimov, declarase încă la începutul anului 2013 că Rusia ia în considerare declanşarea unui război de anvergură şi trebuie să fie gata să-i facă faţă. Iar jurnalistul şi expertul militar rus Pavel Felgenhauer a afirmat tranşant că un război global s-ar putea începe către anul 2025, posibil sub forma unei serii de conflicte armate care vor izbunci în diferite regiuni. Lumea va începe să se lupte pentru resurse, la modul serios. E adevărat că ar trebui să se adeverească mai multe ipoteze şi să se alinieze mai multe circumstanţe pentru ca o conflagraţia mondială să se producă, dar, cum s-a exprimat specialistul francez în geopolitică, Pierre Verluise: 

„după două Războaie Mondiale, nu este nevoie să fii un geniu să ştii că într-o zi va fi un Al Treilea Război Mondial”.

Între timp, agenţia informaţională Bloomberg a publicat un raport cu o denumire cât se poate de sugestivă: „Un Ghid Pesimist prin Lume în 2015” (”A Pessimist's Guide to the World in 2015”), în care prezintă o listă a celor mai proaste scenarii care se pot realiza în diferite regiuni ale lumii în 2015. Evident că în domeniul geopoliticii lucrurile devin din ce în ce mai puţin predictibile, mai ales după insidiosul an 2014. Unele scenarii se înfăptuiesc, altele nu, dar contează altceva – contează schimbarea de optică şi de atitudine. De acum înainte, lumea iarăşi este privită în culori pesimiste, Occidentul iarăşi a început să trăiască cu frica declanşării unui război, iar turbulenţele sociale şi conflictele etno-rasiale nu mai contenesc în unele ţări africane şi asiatice. În pragul când se părea că a devenit mai paşnică, lumea a luat-o din nou razna.    

Apărarea lui Pinker 

În lumina acestor consideraţiuni despre nesiguranţa convieţuirii paşnice naţionale şi internaţionale, încă înainte de conflictele armate din 2014, Steven Pinker a fost nevoit să răspundă la următoare întrebare-aluzie: „Aţi auzit vreodată istoria despre curcanul care, în ajunul Zilei Recunoştinţei, a remarcat că este norocos să trăiască o extraordinară perioadă de pace de tocmai 364 de zile între curcani şi fermieri?” Ironia întrebării este evidentă, odată ce, înţelegem deja, chiar a doua zi „pacea” s-a încheiat şi curcanul a fost sacrificat. Lui Pinker i s-a amintit şi despre cazul jurnalistului şi politicianului englez Norman Angell, care a declarat în 1909 că era războaielor s-a încheiat, ele sunt parte a muzeului istoriei, fiindcă nu sunt convenabile din punct de vedere economic; nu mai mult decât peste cinci ani de la aceste „prognoze” neinspirate a început cel dintâi Război Mondial.

Într-un articol dedicat răspunsurilor la criticile în adresa sa, răspunzând la aceste întrebări, Pinker a făcut următoarele precizări: „

Eu nu am prezis că războaie de anvergură nu se vor mai produce vreodată în viitor, doar am observat că ele nu s-au produs în trecutul recent, fenomen ce trebuie explicat. (…) În ceea ce priveşte probabilitatea ca violenţa să sporească în viitor, desigur că se poate întâmpla aşa ceva. Argumentul meu nu e că ascensiunea violenţei în viitor este imposibilă, ci că s-a produs o diminuare a violenţei în trecut”.

Într-un alt articol, publicat în 2013, Pinker face anumite precizări şi privind evoluţia naturii umane; el recunoaşte că oamenii sunt echipaţi cu un set de predispoziţii înnăscute spre ură, răzbunare, dominare şi violenţă, care nu pot fi şterse din geneticul nostru pe parcursul a câteva generaţii paşnice doar. Dar pe lângă predispoziţia spre violenţă, omul posedă şi înclinaţii native spre empatie, altruism, cooperare şi afecţiune; avem şi suficientă raţiune care să ne permită să evaluăm cauzele şi consecinţele acţiunilor noastre. Manifestarea unor sau altor predispoziţii este într-o măsură considerabilă facultativă, adică depinde de condiţiile de trai ale indivizilor. Într-un mediu de exploatare, dominare, răzbunare, impregnate de o ideologie fundamentalistă, indivizii se vor manifesta violent; într-un mediu protejat, stabil şi asigurat, oamenii nu vor avea motive şi contexte încurajatoare pentru agresiune.

Acum, accentuează Pinker, dacă reacţiile noastre native sunt senzitive la circumstanţe, este important să avem grijă să creăm şi să menţinem condiţii de viaţă care duc la manifestarea empatiei şi a cooperării şi să le evităm pe cele care duc la apariţia răspunsului violent. Pinker utilizează următoarea analogie: noi ne naştem cu o frică înnăscută faţă de şerpi, dar această reacţie de frică poate să nu se manifeste niciodată, dacă nu vom vedea un şarpe. Cam aşa e şi cu stimulii care declanşează agresivitatea: în lipsa lor, vor fi mai puţine acte de agresiune. Iar ceea ce ne poate ajuta în modelarea unui mediu de viaţă stabil, non-conflictual şi paşnic, este raţiunea, puterea gândirii, care va găsi în cele din urmă soluţii pentru eradicarea violenţei din societatea umană şi a războaielor dintre societăţi.

În faţa tuturor acestor specificări de rigoare, nu avem ce să-i reproşăm lui Pinker. Tezele şi aspiraţiile lui sunt perfect pertinente şi logice. Graţie raţiunii noastre, noi, într-adevăr, putem construi societăţi durabile şi prospere, putem asigura comportamentul paşnic al unui număr imens de indivizi, pe un termen îndelungat şi pe un teritoriu vast. Marea noastră problemă însă e că noi nu putem asigura păşnicia tuturor indivizilor, a tuturor societăţilor, şi cel mai important, nu putem controla evoluţia condiţiilor de viaţă pe întreg globul pământesc.

Or, e suficient ca într-o societate să existe o masă critică de oameni exagerat de agresivi, e suficient să apară un singur lider războinic deosebit de carismatic, e suficient ca unele dintre ţările vecine să se manifeste militarist, e suficient, în cele din urmă, să se schimbe brusc condiţiile climaterice, că toată construcţia pacifistă, pe care noi pe cale raţională şi cu grijă am înălţat-o vreme de decenii, să se risipească precum un castel de nisip. În natura noastră umană, furia este mai puternică decât empatia, şi până şi astăzi în istoria lumii, la nivel global, există mai mult amar decât dulceaţă.   

„Lumea nu se destramă”

Însă, în ciuda acestor riscuri evidente, Pinker, după cum vom vedea, se simte obligat să îşi menţină poziţia odată asumată. Într-un articol mai recent din revista Slate, Steven Pinker cu un oarecare sarcasm ne sugerează că nu ar trebui să atragem prea multă atenţie asupra titlurilor de ştiri cu privire la violenţa şi războaiele de pe glob: „Ştirile sunt despre lucrurile care se întâmplă, nu despre lucrurile care nu se întâmplă. Noi niciodată nu vedem un reporter spunând în faţa camerei de filmat: „Iată-ne aici, într-o ţară în care niciun război nu are loc”, sau un oraş care nu a fost bombardat, sau o şcoală în care nu s-a împuşcat. Atât timp cât violenţa nu a dispărut din lume, vor exista întotdeauna suficiente incidente pentru a umple ştirile de seară”, afirmă Pinker. „Lumea nu se destramă”, afirmă el, şi, din nou, vine cu o suită de date statistice despre declinul violenţei în diverse societăţi.

Bineînţeles, lumea nu se va destrăma. Niciodată aşa ceva nu i s-a întâmplat. Nici chiar în cele mai întunecate vremuri. Dar violenţa în toată amploarea ei totuşi nu a dispărut şi nici nu are cum să dispară. Premisele pentru o lume violentă sunt mai grăitoare şi mai convingătoare decât statisticile de moment. Şi e mai înţelept să fim îngrijoraţi cu privire la turbulenţele din prezent şi din viitor, decât să ne legănăm în iluzii. Lumea demult n-a fost în pragul unor provocări climatice şi a unor cutremure economice şi geopolitce atât de năpraznice ca acum. Suntem o specie furioasă şi agresivă şi, din păcate, aceste trăsături ale firii noastre ar putea învinge „îngerii mai buni” ai naturii noastre.

În februarie 2015, răspunzând la întrebarea ce trăsătură umană şi-ar dori să schimbe şi ce trăsătură ar trebui cultivată, ilustrul astrofizician britanic Stephen Hawking a punctat: „Eşecul uman pe care mi-aş dori să îl corectez este agresivitatea”. „Probabil că a reprezentat un avantaj în perioada oamenilor cavernelor pentru a avea mai multă mâncare, mai mult teritoriu sau un partener, însă acum ameninţă să ne distrugă pe toţi”, a precizat fizicianul. Dorinţa lui este ca agresivitatea să fie înlocuită de empatie, care să creeze o stare de pace şi iubire la scara întregului glob; deşi este sceptic în realizarea acestui vis. În schimb, propune altul: poate doar prin colonizarea altor spaţii, a altor planete, omenirea va reuşi să evite dispariţia prin distrugere totală pe Pământ şi-şi va deschide noi perspective; colonizarea altor spaţii reprezintă salvarea omenirii, consideră Hawkins. Frumoasă viziune, la care ar trebui totuşi de adăugat că oamenii nu vor lăsa agresivitatea pe Pământ, ci o vor lua cu ei, în spaţiu…

Fragment din cartea „Homo aggressivus. De ce nu se opresc războaiele şi violenţa”.