Dan Tomozei, autorul „Diplomaţia Panda“: „China promovează simbolistica prieteniei, respingând tema parteneriatului“

Lansarea cartii "Diplomatia Panda" de Dan Tomozei. Foto: Bogdan Danescu

Cultura care a creat „Marele zid” este din ce în ce mai prezentă economic şi cultural în întreaga lume. Iar deschiderea aceasta a făcut posibil pasul de la „Made in China“ la „Innovated in China“. Despre mentalităţi, oportunităţi şi blocaje în relaţia noastră cu China, aflaţi de la Dan Tomozei, autorul a trei volume despre aceasta ţară, jurnalist rezident in China.

Livia Lucan-Arjoca: „Diplomaţia Panda” este un volum care face parte dintr-un proiect mai amplu. Ce teme au fost abordate în volumele anterioare şi cui se adresează această nouă carte. Putem începe de la titlul acestei cărţi?                      

Dan Tomozei: Vă mulţumesc pentru şansa de a dialoga pe marginea preocupărilor şi proiectelor mele editoriale care au ca reper China contemporană, reală, aşa cum se vede din interior, detaşat de şabloanele şi ideile preconcepute promovate şi în mass-media româneşti, graţie curentelor de opinie occidentale. Această situaţie este întrucâtva explicabilă din perspectiva faptului că România, de mulţi ani, nu are un corespondent de presă acreditat în China, în spaţiul asiatic. De aici apar multe situaţii, haideţi să le spunem distorsionate, în contact cu realitatea chineză.

„Diplomaţia Panda” este un volum care însumează peste 200 de titluri în care sunt abordate relaţiile româno-chineze, româno-moldovene şi chinezo-moldovene aşa cum se văd din capitala Beijing. De asemenea, volumul abordează o serie de realităţi chineze trăite şi observate la sursă, căutând permanent să am în vedere modelul, unicitatea şi obişnuinţele statului şi societăţii chineze.

Este extrem de important de subliniat faptul că nu doar China, ci Asia în general, este un spaţiu care, dincolo de reperele economice de consum, prezintă valori, valenţe şi modele absolut diferite de ceea ce cunoaştem noi ca membri ai comunităţii euro-atlantice. Fac această subliniere pentru a înţelege de ce, preocupat să cuprind realitatea chineză în reperele ei concrete, obiective, nu veţi identifica tonuri critice, judecăţi de valoare sau prejudecăţi la adresa societăţii chineze. În acest cadru, a doua ediţie a volumului „Diplomaţia Panda” se adresează celor care sunt interesaţi de China aşa cum este şi se prezintă la început de secol XXI, o ţară despre care, la nivel mediatic-social occidental, se vorbeşte enorm, însă, de foarte multe ori, desprins de realitatea şi contextul chinezesc.

Titlul volumului trimite în principal la valoarea de simbol a usului Panda, mesager atât al campaniilor de protejare a speciilor rare, dar şi al unui tip de a face politică, total diferit de cel euro-atlantic, unde excepţionalismul misionar american este mai puţin relevant în faţa excepţionalismului chinez care este unul de tip cultural, istoric, tradiţional.

Aşa cum aţi spus, „Diplomaţia Panda” este o continuare a unui proiect demarat în 2012, când am editat un volum despre capitala Chinei de azi, în care se amestecă şi întrepătrund istoria de mii de ani şi noul, lumea modernă de tip occidental. Apoi, în 2013, a urmat un volum bilingv, română-chineză, dedicat relaţiilor diplomatice care unesc România, China şi Republica Moldova, iar anul trecut a apărut prima ediţie a „Diplomaţia Panda”.

Care sunt punctele nevralgice în relaţia România – China, abordate în “DiplomaţiaPanda”?

Din perspectivă jurnalistică, aşa cum se cunoaşte deja în anumite medii de contact bilateral, am subliniat, în ultimii ai, o serie de ... să le spunem deficienţe de comunicare pe relaţia România – China. Subliniez perspectiva jurnalistică pentru că fac o diferenţiere necesară între lumea diplomatică şi cea „laică” în care includ şi mass-media. Totuşi, reperele şi cântărirea evenimentelor în acest domeniu pot fi stabilite, realizate, prin comparaţie fie cu trecutul, fie cu evoluţia unor parteneri similari României.

Aşa cum observ lucrurile de la Beijing, una dintre problemele principale ale României în Relaţia cu China vizează comunicarea şi adaptarea la realitatea chineză. Am grupat comunicarea şi adaptarea pentru că acestea se află într-o vitală interdependenţă. Mă văd nevoit să subliniez din nou faptul că spaţiul chinez, asiatic în general, este unul care revendică abordări şi atitudini speciale, în multe situaţii total diferite de ceea ce cunoaştem că se întâmplă în plan european sau american.

În procesul de accedere la poziţia de lider mondial, China se transformă nu doar la nivel economic şi social, ci şi la nivel politic, diplomatic şi de comunicare. Imaginaţi că multe misiuni diplomatice acreditate în China, în multe situaţii, sunt în incapacitate de a răspunde simultan toturor invitaţiilor primite din partea chineză de a participa la diverse acţiuni sau evenimente. În această situaţie se află şi România iar realitatea nu ţine doar de handicapul numeric al celor trimişi în misiune. Chestiuni legate de procedurile interne ale MAE generează situaţii pe care, din poziţia de observator, am tentaţia de a le cataloga fie inadmisibile, fie intenţionat prost gândite pe relaţia cu un stat partener, aici vorbind de China.

Comunicarea, realismul, capacitatea de acţiune strâns corelate cu decizia şi asumarea de la Bucureşti şi gradul de implicare la modul vizibil la Beijing sunt o parte dintre aspectele pe care le-aş considera nevralgice. Însă, repet, aceasta din poziţia unui observator al evenimentelor de nivel diplomatic derulate în China şi în care sunt implicate ţări partenere din cadrul Uniunii Europene, ţări din Europa Centrală şi de Est, pentru a viza o chestiune de similaritate. Dar, privind întreaga istorie a relaţiilor bilaterale româno-chineze, fie că vorbim de secolul XIX, fie că vorbim de secolul XX, inconsecvenţa, discontinuitatea şi o precară aplicabilitate nu sunt noutăţi în această relaţie. România a alternat succesiv perioadele faste si mai puţin faste, ca formă constantă de manifestare.

Ai afirmat în diverse medii că noul lider mondial, China, nu va acţiona aşa cum ne-a obişnuit SUA. La ce te-ai referit mai exact?

Vizez în primul rând modul de abordare. Dacă Statele Unite vorbesc despre parteneri, China promovează simbolistica prieteniei, respingând tema parteneriatului. Putem traduce de aici o chestiune de nuanţă, în care prietenii se doresc mai sinceri decât partenerii pe care îi poţi trata diferenţiat şi temporar, în funcţie de necesităţi.

Apoi, aşa cum am arătat anterior, excepţionalismului american, unul de propagandă a binelui şi libertăţilor inclusive, i se opune de mai mulţi ani excepţionalismul chinez, unul în care propaganda este axată pe tema „win-win”, a construcţiilor şi beneficiilor comune, şi vă dau ca exemplu proiectele: Băncii Asiatice de Investiţii în Infrastructură (BAII), „O centură, Un drum” cu noile Drumuri ale Mătăsii în secolul XXI pe uscat şi pe mare.

Aş sublinia, de asemenea, o diferenţiere de abordare SUA vs. China, în condiţiile în care primii vin să impună reguli la nivelul fiecărui palier al partenerului, în timp ce China prezintă o abordare în care individualitatea şi neimplicarea în afacerile interne se află la baza piramidei relaţionale.

Acum, dacă toate acestea ţin de diplomaţie, de negociere, de oportunitate şi oportunism, dar mai ales dacă avem în vedere că nimeni nu doreşte să ajungă lider fără să vizeze şi preluarea puterii şi controlului, înţelegem că avem în faţă doar două variante, metode, ale aceluiaş scop.

Cred că „disputa” dintre actualul lider SUA şi challengerul China se va duce mai puţin pe tărâmul confruntărilor militare, aşa cum observ că se promovează cu o anumită obsesie în presa occidentală, motivaţiile fiind unele uşor de înţeles. Este posibil ca disputa să se mute la masa negocierilor dure dar paşnice, poate în instituţiile de reprezentare mondială, unde, în mod democratic, prin vot, deciziile majorităţilor să ducă spre o altă configuraţie planetară, în care multipolaritatea să se manifeste cu totul diferit de ceea ce cunoaştem până acum. BAII, OCS şi BRICS sunt doar câteva exemple în care China are între „prieteni” Rusia, India, Brazilia, ţări în curs de dezvoltare dar care însumate constituie o forţă pe care nici chiar SUA sau UE nu le mai pot trata cu superioritate şi dezinteres.

Cum stăm, din punctul tău de vedere, la capitolul reprezentare oficială în China? Care sunt acţiunile vizibile şi eficiente întreprinse de România de când eşti rezident în China?

Am subliniat deja o parte din aspectele care, din punctul meu de vedere, afectează o bună funcţionare a relaţiei România-China, în ambele direcţii. În parte,  observ şi activitatea susţinută de cei aflaţi în misiune în Ambasada R.P. Chineze din Bucureşti. Înţeleg de asemenea şi diferenţele de resurse umane şi materiale. Totuşi, nu pot să nu constat că trenăm o serie de proiecte, că întârzie să apară rezultatele vizibile, atât la nivel de reprezentare, cât mai ales la nivel economic.

România este stat membru NATO şi UE, organizaţii în şi prin intermediul cărora se exprimă raportat la deciziile interne ale grupurilor. Totuşi, în multe dintre situaţii şi poziţii, România afişează atitudinea unei ţări care este tot mai puţin dependentă de propria voinţă politică şi economică. Dacă vreţi, exprimarea României este una în care bâlbele, rateurile şi inconsecvenţa sunt mult prea prezente şi mă voi explica, prin câteva exemple. Aş sublinia, înainte, faptul că deciziile sunt la Bucureşti, nicidecum în cadrul reprezentanţelor diplomatice din Beijing, Shanghai sau Hong Kong. Abordările care privesc redeschiderea cursei aeriene directe Bucureşti - Beijing, deschiderea Centrului Cultural Român la Beijing, deschiderea unui birou de promovare turistică, a unor filiale de organizaţiile economice, sunt doar o parte din teme care rămân de ani de zile în suspensie, în ciuda faptului că, în unele dintre situaţii, au fost deja realizate investiţii pe sute de mii de dolari. Din această perspectivă, reprezentarea României nu este pe măsura prieteniei tradiţionale româno-chineze, care anul trecut a marcat 65 de ani, prietenie care continuă să respire aproape exclusiv în dimensiunea memoriei comune, nicidecum a construcţiilor comune prezente.

Prin urmare, reprezentarea oficială a statului român, dincolo de ambasadă şi consulate, este asigurată de instituţii şi proiecte comune derulate, nu doar anunţate, promovate şi nerealizate, aşa cum s-a întâmplat, din păcate. Vizitele reciproce la nivel de stat, în care protocolul şi atenţia sporite sunt fireşti, nu asigură decât baza unei relaţii funcţionale, eficiente şi rodnice a cooperării cu China. Dincolo de ele, eforturile şi realul interes ar trebui să fie altele, pe dimensiuni şi paliere adaptate vremurilor şi partenerului. De foarte multe ori sunt tentat să afirm că palierul economic românesc nu înţelege prea bine nici dimensiunea, nici posibilităţile pe care le oferă spaţiul economic-comercial chinez.

Pe de altă parte, cea mai bună reprezentare a României în China, deşi ar putea părea ireal, o asigură chinezii vorbitori de limba română care nu sunt puţini. Cu o memorie comună de câteva zeci de ani, generaţiile de românologi chinezi, de la nivelul universitar şi al aparatului administrativ central, menţin excepţională comunicarea pe paliercultural, având de partea cealaltă românii sinologi, de asemenea, valori incontestabile, recunoscute la nivel mondial, în domeniul cultural şi diplomatic. Din păcate, la Bucureşti se ţine tot mai puţin cont de experienţa, expertiza şi bagajul relaţional al acestor personalităţi.

Campania electorală de la finalul anului trecut a devoalat o insuficientă stare de realism pe tărâmul politicii şi relaţiilor economice externe. Doar aşa pot fi explicate derapajele la adresa Chinei, Rusiei, a spaţiului economic asiatic, doar din considerente politicianist electorale. România continuă să se comporte superficial pe relaţia externă, similar politicilor interne, fiind lipsită de pragmatism şi obiective proprii clare.

Ce semnificaţie poate avea deschiderea Centrului Cultural Român în China şi cum crezi că ar putea să evolueze relaţia culturală România - China?

În mod evident, activarea Centrului Cultural Român la Beijing ar putea contribui la o împrospătare a relaţiilor, dar aceasta numai dacă la Bucureşti se înţelege foarte bine realitatea chineză contemporană. Sunt chestiuni de oportunitate, nicidecum de oportunism, chestiuni care oricât se încearcă să fie mascate  este imposibil să „traducă” realitatea. Reprezentarea României, oriunde în lume, trebuie să ţină de realism, de conştiiţă, de respect pentru valorile naţionale şi de un dram de bun simţ, valenţe pe care le găsim extrem de puţin afirmate şi promovate.

Ce rol au institutele Confucius din România? Care sunt rezultatele concrete ale activităţilor culturale din aceste institute la nivel micro, dar şi macro, interstatal?

Întrebarea dumneavoastră mă pune în situaţia de a comunica pe o zonă care nu ne aparţine, motiv pentru care veţi înţelege că trebuie să fiu succint şi reţinut. Totuşi, la fel ca orice birou cultural de reprezentare naţională, Institutele Confucius din România au ca principal scop promovarea culturii, istoriei şi tradiţiilor chineze, una dintre principalele activităţi fiind aceea de predare a limbii chineze. Dacă vorbim de rezultate concrete, putem evidenţia faptul că în 2007 a fost deschis primul Institut Confucius la Sibiu, iar astăzi, în România, există peste zece Institute şi Clase Confucius care au sprijinit sute de tineri români să primească burse de studiu în întraga Chină.

Lucrezi la Radio China Internaţional. Să facem un exerciţiu de concizie şi să transmitem în doar trei fraze care sunt provocările pe care le presupune să lucrezi într-un colos mass-media de talia acestei instituţii de presă?

Adaptarea la un alt tip şi mecanism de presă, care presupune cu totul şi cu totul alte valori şi principii decât cele pe care le cunoaştem noi în România, în Europa. Cei lipsiţi de contactul cu realităţile chineze s-ar grăbi să spună că este cenzură. Eu spun că în China, fie la Beijing, Shanghai, Xi’an sau Nanjing, nu eşti la Bucureşti, Amsterdam sau Londra. Şi atunci, aspecte care ţin de stat, de responsabilitate, de ordine, de decenţă şi respect faţă de instituţii, nu devin subiecte de presă sau de dezbatere în orice condiţii. Asta nu înseamnă că în China nu se discută tranşant despre corupţia la nivel înalt, despre aspectele negative ale societăţii, despre prostituţie, consumul de droguri, bogăţie sau sărăcie extreme. Însă, primează decenţa şi autocontrolul generat de faptul că atunci când faci un lucru, fie şi un articol de presă, ai şi responsabilităţi pentru care poţi să plăteşti.

Probabil că în China nu sunt prea mulţi romani. Cei pe care i-ai întâlnit, sau despre care ai realizat materiale la radio China Internaţional, cu ce se ocupă?

Cred că doar autorităţile chineze deţin cifra reală cu privire la românii aflaţi în vastul teritoriu al R.P. Chineze. Fluctuaţia de studenţi este cea mai mare, estimările neoficiale ducând numărul de români spre 500. Puţin, foarte puţin în comparaţie chiar şi cu state vecine României. Totuşi, este de explicat această cifră câtă vreme România nu are nicio afacere care să genereze reacţii vizibile în China. Dincolo de studenţi, am întâlnit mulţi arhitecţi, ingineri în domeniul nuclear şi al construcţiilor de mari dimensiuni, profesori, însă foarte-foarte puţini oameni de afaceri.

Există vreun moment în care ai fost mândru că eşti român în China? Daca nu, atunci accept şi un moment în care ţi-a fost ruşine că eşti român în China.

Nu doar unul. Dincolo de fapul că nu am nicio reţinere să afişez faptul că sunt român, multe dintre obiectele sau hainele mele având inscripţionat numele sau drapelul României, în China faptul că eşti român constituie, încă, un „paşaport în alb” pe relaţia cu localnicii. Dată fiind pronunţia, chinezii vorbesc despre „Luómǎníyà” ca despre o ţară prietenă, care alături de alte ţări a ajutat China în perioada 1949 - 1989. Chinezii nu uită şi promovează memoria colectivă a evenimentelor, bune sau mai puţin bune. De partea cealaltă, România a beneficiat în numeroase rânduri de sprijinul politic şi material al Chinei, în momente dificile ale istoriei recente.

Când ai şansa de a urmări, în uriaşa Chină, Orchestra Naţională Radio, artişti de talie mondială cum sunt Mariana Nicolesco, Angela Gheorghiu, Clara Cernat, Gabriel Croitoru, Tiberiu Soare, Corul Naţional de Cameră Madrigal, pentru a da numai câteva exemple, veţi înţelege că a fi român este o onoare şi o chestiune de responsabilitate, oriunde în lume.

Ce este autentic la „Made in China”?

În primul rând efortul şi filozofia pentru muncă. Vă voi spune că statul chinez promovează acum o nouă folozofie, plecând de la „Made in China”, ajungând  la „Innovated in China”. Pe înţeles chinez, asta înseamnă că a doua variantă nu reprezintă doar copierea, multiplicarea unui produs ci şi realizarea unui produs cu plus valoare, unde contribuţia chineză este una evidentă. Ţine de orgoliul Chinei de mare putere mondială să se afirme, conştientă de eticheta pe care o poartă cu privire la faptul că poate copia absolut orice. Chiar şi aşa, vorbim despre muncă, despre un efort uriaş de adaptare, dar, înainte de orice, vorbim despre capacitatea Chinei şi a chinezilor de a se adapta la realităţile unei lumi aflate într-o rapidă şi profundă schimbare.

Imaginaţi-vă că societatea chineză, cu cele peste 1,38 de miliarde de oameni, ar înregistra sincope de ordin social sau economic aşa cum se produc frecvent în ţările est-europene. Rezultatele ar fi unele greu de contorizat. Iată de ce, societatea chineză de astăzi, prin prezenţa reală şi de facto a statului în administrarea şi menţinerea controlului, pe un fond de acerbă concurenţă economică, este una dintre cele mai valoroase produse „Made in China”.

Prin comparaţie cu România, liderii chinezi, după 1990, nu au declarat propria industrie o grămadă de fiare vechi, nu au promovat o privatizare la comandă, iar rezultatele se văd: China este numărul doi mondial, deşi este o ţară în curs de dezvoltare. Este o problemă de lideri şi de înţelegere cuprinzătoare a realităţilor prezente cu aplicabilitate în viitor.