Crimă și răsplată. Acolo unde cântă racii

Cred că este primul film (roman) despre o lume în care Dumnezeu a murit și în care nu mai există nici măcar amintirea acestei morți, ca să-l parafrazez pe Nietzsche. Un film care înfățișează în cele mai fine detalii posibilitatea unei omeniri complet eliberate de vina de a ucide și de frica de a muri, de păcatul interzis de porunca a șasea a Decalogului, a unei lumi salvate prin frumusețea... crimei, a morții.

Acolo unde cântă racii (2022, regia Olivia Newman, cu Daisy Edgar-Jones, Garret Dillahunt)

Nu cred să mai fi văzut vreun film în care NATURA (cu „legile” ei, cu „morala”, cu „cosmetica” ei, cu splendoarea terifiantă a supremației principiului feminin, a matriarhatului) să reușească să-l elimine, fără rest, pe DUMNEZEU (cu „poruncile” lui, cu „etica”, cu „estetica” lui, cu violența grotescă a dominației masculine, a patriarhatului).

Geniul regizorului este acela că te face – bărbat sau femeie – să fii, fără să-ți dai seama, de partea criminalei, să te bucuri, la finalul filmului, că cineva (Kya) a ucis pe altcineva (Chase), să simți entuziasmul delirant, orfic, cathartic al uciderii, al eliberării de sub una din cele mai presante, în egală măsură ipocrite și civilizatoare interdicții, să fii convins că întreaga natură justifică moartea și conspiră la săvârșirea omorului sau, cel puțin, a unui anumit tip de omor. Cred că puțini spectatori (sau cititori) realizează că satisfacția aproape fizică de la finalul filmului vine tocmai din aceea că filmul reușește să-i elibereze, cel puțin pentru o vreme, de teroarea exercitată de moarte și de gândul de a ucide. Filmul produce în spectator, fără ca acesta să realizeze, o imensă satisfacție de tip dionisiac, una care, în mod normal, ar trebui ca a doua zi, după ce te trezești din beția orgiastică, să te facă să te simți extrem de vinovat și de rușinat.

Nu știu însă câți reușesc să se trezească din vraja exercitată de film. Eu recunosc că, mai întâi, nu am putut dormi toată noaptea, filmul continua să mă urmărească. Deși am ieșit încântat din sala de cinema, m-am zvârcolit toată noaptea, ceva din adâncul supraeului se revolta, nu mă lăsa să adorm, eram bântuit de un gând ascuns, nelămurit ca de un coșmar, pe care în zorii zilei, încă tulbure, am reușit să-l articulez: filmul mă făcuse să fiu cu totul de partea criminalei, practic, filmul mă făcuse să ucid, simbolic, eu însumi. Mă făcuseră să mă bucur de inocența omorului – aparența feciorelnică a criminalei, frumusețea peisajelor și a modului ei de a trăi, dar și apologia explicită pe care Kya o face omorului și morții, introdusă foarte subtil în două momente cheie ale filmului. Îți dai seama de aceasta rederulând filmul: după ce Kya este declarată nevinovată de uciderea lui Chase, aceasta urmează, alături de primul ei iubit, Tate, o viață fericită, în mijlocul naturii, studiind insectele, păsările și viețuitoarele acvatice din „mlaștina” unde locuise de mic copil și pe care nu vrusese să o părăsească deși toți membrii familiei își luaseră, rând pe rând, tălpășița. Ei bine, filmul și cartea s-ar fi putut opri așa: cu un happy-end, moartea lui Chase fiind lăsată în coadă de pește, nelămurită, cititorul și spectatorul găsind motive să o expedieze cu una din explicațiile avocatului Kyei drept un nefericit accident.

Dar nu, sfârșitul este altul, o răsturnare de situație cu totul neașteptată: după moartea Kyei, Tate, bărbatul ei, cel care a rămas cu ea după achitare, venind în cele din urmă, după o primă tentativă de evadare, și trăind „în cuibul” ei, în mlaștină, renunțând la ambițiile lui personale, descoperă, într-un fel de insectar grafic portretul lui Chase alături de dovada incontestabilă a faptului că ea este cea care l-a ucis: un șnur cu o scoică pe care ea i-l dăruise și pe care Chase nu-l scotea niciodată de la gât. Aici se produce climaxul: spectatorul abia se abține să nu scoată un chiot de bucurie, vechiul happy-end este cu totul pus în umbră de acest cu adevărat, deplin happy-end, ca și cum simpla moarte a lui Chase nu era de ajuns, ca și cum comportamentul violent față de Kya nu era suficient să fie „sancționat” de hazard, de propria lui violență, de alte forțe ale naturii. Nu, dintre toate „forțele naturii” – cea care ne satisface în cel mai înalt grad, cea pe care o simțim cea mai îndreptățită este forța Fetei mlaștinii (sugestiv eponim al lui Kya!), răzbunarea ei – care nu este propriu zis răzbunare „morală” ci, așa cum spune ea într-un alt context, comportament natural într-o lume unde totul este o luptă pe viață și pe moarte, unde ucizi sau ești ucis, unde ești pradă sau prădător. Bucuria acestui climax (asemănător celui pe care trebuie să-l fi avut spectatorii de lupte cu gladiatori) ne face să nu vedem privirea înlăcrimată a lui Tate care pare să aibă o revelație: și el a fost, ca și Chase, un licurici atras de „lumina” emisă de Kya, semnal cu două semnificații, de împerechere și deopotrivă de devorare. Tate realizează că a fost, ca și Chase, o insectă prinsă în insectarul naturalistei ingenue, al femelei devoratoare, al „Fetei mlaștinei” care urmează legile crude, de dincolo de bine și de rău, ale adaptării și supraviețuirii, ale primarității vieții unde principiul feminin este dominator. (În mod particular, după ce a văzut că, în lumea oamenilor, bărbatul are dreptul la „ultimul pumn”, din lumea naturii, o spune ea însăși, învață cum să „păcălească” – cu o luminiță inocentă și deosebit de atrăgătoare – masculul în scopul împerecherii și / sau al devorării.)

Filmul înfățișează două lumi: societatea patriarhală, sexistă și machistă, violentă și belicoasă a anilor 50 și, alternativa, o posibilă lume a „naturii”, prin definiție feminină – care, deși este plină de o agresivitate și cruzime specifică, aceasta este prezentată drept „bună” și frumoasă, ca tot ce ține de ordinea naturii. Tatăl Kyei, atins, în urma participării la război, de o melancolie posttraumatică și de o profundă neîncredere în oameni se retrage împreună cu familia în „mlaștină”, încercând să se salveze de ceea ce simte că constituie răul fundamental al „orașului”, al societății. Numai că nu poți fugi de ceea ce este deja în tine: el continuă comportamentul violent față de copii, față de soția lui care, cu excepția Kya, aleg să-l părăsească; în cele din urmă, el însuși se reîntoarce în „lume” lăsând-o pe Kya de una singură în mlaștină. Fata mlaștinii – cum este denumită în scurt timp – de locuitorii orașului încearcă să se adapteze – atât la lumea naturii, cât și la lumea oamenilor. Cu oamenii se adaptează învățând de la „natură” – guvernată de cu totul alte legi – unde „totul este permis” atunci când miza este supraviețuirea, unde, integrată în ciclurile naturii și ale vieții, moartea este frumoasă și dezirabilă. Kya știe prea bine că porunca „să nu ucizi” nu are nici o valoare în natură și știe la fel de bine că este expresia celei mai mari ipocrizii a societății patriarhale, unde interdicția operează numai cu privire la cei mai slabi, cei puternici rezervându-și dintotdeauna monopolul omuciderii. De aceea ea rămâne perfect inocentă până la final, până la propria ei moarte, în ciuda crimei comise, ba chiar datorită ei. Mutatis mutandis, să ni-l imaginăm pe Raskolnikov urmându-și până la final planul său: acela de a depăși prejudecățile societății și de a ucide cu sânge rece pentru scopurile îndreptățite de natură. Este ceea ce reușește să facă Kya în filmul „Acolo unde cântă racii”, al cărui subtitlu ar fi putut fi: Crimă și răsplată.

P.S.

Filmul aduce în discuție o foarte stringentă problemă: din care parte a naturii se poate învăța egalitarismul mult visat în relația dintre bărbat și femeie? Natura e un termen larg, cu exemple contradictorii. De la insecte? Aici femela domină masculul până la a se hrăni cu el. La mamifere, cu câteva excepții - hienele, bonobo, elefanții, balenele- masculul conduce, domină, subjugă. Peștii? Aici avem destule frumoase exemplare care cooperează, își cresc puietul împreună, fac 'case' și locuiesc împreună până la moarte, avem sublimul caluț de mare care, tată fiind clocește icrele depuse de mamă s.a.m.d.

Dar modelul absolut rămâne, cum altfel?, - oamenii au remarcat-o dintotdeauna - , cel al păsărilor. Nu există un simbol mai potrivit pentru iubirea desăvârșită, aceea a cooperării, egalității, fidelității, devotamentului reciproc, monogamiei decât lumea păsărilor, porumbeii, pinguinii, gâștele, lebedele, ciorile șamd.

Nu trebuie să inventam nimic. Trebuie să privim spre cer sau pe luciul apei și să vrem să fim, într-o iubire, așa cum au vrut oamenii dintotdeauna, precum porumbelul și porumbița sau, așa cum doresc Kya și Tate în film, precum gâștele de zăpadă.

Atâta doar că Kya aspirând să fie gâscă de zăpadă își dă seama că, până una alta, e mult mai realist, pentru a cuceri și rămâne cu un bărbat (exemplar masculin al unei specii de mamifere 'patriarhale'), să aplice ce a învățat de la insecte...