Cine împinge România înainte, în pofida clasei politice?

România are un talent rar, reușește în politica externă exact când pare cel mai puțin capabilă. În trei ani, în timp ce guvernele cădeau și miniștrii de Externe se roteau, țara a scăpat de MCV, a intrat în Schengen, a ajuns la un pas de OCDE și a obținut 16,68 miliarde de euro prin SAFE.

Anul 2026 împinge contrastul spre absurd. 169 de zile de guvern interimar, un contract de lobby la Washington de peste 500.000 de dolari pe lună și un președinte care își caută influența în editoriale din presa conservatoare americană. În tot acest timp, ministrul de Externe și președintele au fost unidirecționali, concentrați asupra relației cu SUA, în speranța unei întâlniri la Casa Albă care nici până acum nu s-a concretizat. Totuși, politica externă a mers mai departe.

Explicația e incomodă pentru toată lumea. România are o elită de stat care nu se confundă cu elita politică. România politică se schimbă la câteva luni. România strategică nu își permite acest lux.

Infrastructura nevăzută

Schengen n-a fost blocat de criterii tehnice, pe care le îndeplineam de ani buni, ci de o elită politică austriacă ce folosea migrația pentru câștig electoral. S-a deblocat când s-a găsit o formulă pe care Viena o putea accepta. Pentru asta trebuie să știi nu doar ce declară un guvern străin, ci și ce îl constrânge.

Aici se despart diplomația și intelligence-ul. Diplomații negociază ce se poate spune, serviciile caută ce partenerii preferă să ascundă. Deși nu vom ști niciodată cu adevărat, în mediile de intelligence se vorbește despre faptul că SIE și partenerii din Israel ar fi jucat un rol mai important la Viena decât guvernul de la București.

Tot aici trebuie remarcat și mesajul ambasadorului Israelului, Reuven Azar, care confirma cooperarea cu serviciile românești în dosarul eliberării unor ostatici Hamas.

Un stat care se bazează doar pe informațiile altora împrumută, odată cu ele, și interesele celor care i le dau. Pentru România, Marea Neagră, Ucraina, Moldova și Balcanii sunt locurile unde a ști ce alții nu știu devine monedă într-un schimb de informații care, în final, aduce influență. Nu trebuie să fii MI6 ca să contezi. Ajunge să fii greu de înlocuit într-o zonă disputată.

Topul spionilor europeni

Revista franceză L’Express a făcut un clasament al celor mai eficiente servicii de informații din Europa. Pentru asta, a consultat peste 100 de profesioniști, dintre care 60 au acceptat să participe. Printre ei, 18 actuali sau foști șefi de servicii secrete, ofițeri CIA și fostul director al Mossad, Yossi Cohen. Fiecare a nominalizat cinci servicii, acordând puncte în funcție de eficiență și fiabilitate, fără să poată vota pentru propria țară. A rezultat un clasament care spune mai puțin despre dimensiunea sau bugetele serviciilor și mai mult despre reputația lor.

În clasamentul L’Express, Serviciul de Informații Externe al României ocupă locul 11. Dincolo de clasamentul final, foarte interesante sunt voturile individuale: un fost șef de stație CIA în Europa și un fost director al informațiilor externe poloneze poziționează România pe locul 4 la nivel european, iar un consilier pe probleme de informații al unui șef de guvern european, pe locul 3.

Aceeași analiză conține și rezerve despre moștenirea sovietică a serviciilor românești. Totuși, nu vorbește despre influențarea sau penetrarea serviciilor noastre de către Rusia, așa cum o face în cazul serviciilor din Letonia, Bulgaria și Ungaria iar în cazul Slovaciei și Austriei, evaluatorii vorbesc despre influențe politice puternice asupra serviciilor.

De ce merge la Bruxelles și nu la Washington

În mai 2025, SUA au retras desemnarea României pentru Visa Waiver, iar în toamnă, Pentagonul a renunțat la brigada de rotație de la Kogălniceanu.

Diferența este că la Bruxelles au lucrat profesioniștii, iar la Washington, politicienii. Washingtonul de azi e un sistem personalizat, care răsplătește accesul direct la decident. Deși există canale relevante cu americanii, atât la nivelul armatei, cât și al serviciilor de informații, decidenții politici au căutat porți de acces în anturajul lui Trump, nu pe cale instituțională.

Contractul de lobby, întâlnirile cu ambasadoarea americană din Grecia, Kimberly Guilfoyle,  și elogiile adresate lui Trump de Nicușor Dan în Newsmax trebuie citite în această cheie. În loc să mizăm pe profesioniști, am mizat pe farmecul personal al președintelui și al ministrului de Externe, stropit din belșug cu bani de lobby.

Soldații și preoții unei națiuni

Am ajuns să confundăm statul cu oamenii care îl conduc temporar. Judecăm țara după miniștri, premieri și discursuri. Dar România este mai mult de atât. Fie că vorbim despre cei care merg zilnic la serviciu, își fac treaba și plătesc taxe, fie despre cei care își riscă viața în misiuni periculoase, mai aproape sau mai departe de casă.

În serialul franțuzesc Le Bureau des Légendes, în care este descrisă activitatea DGSE (serviciul de informații externe al Franței), unul dintre protagoniști se referă la spioni ca fiind soldații și preoții unei națiuni. Îi cunosc secretele, slăbiciunile și distanța dintre discurs și realitate și au obligația să tacă. Nu sunt sfinți, nu trebuie să stea deasupra legii și au nevoie de control democratic, cu atât mai mult cu o moștenire ca a noastră. Dar meseria lor are o regulă inversă politicii: în politică, succesul trebuie revendicat, în intelligence, trebuie ascuns.

România are o elită profesională care construiește în tăcere ceea ce politicienii revendică zgomotos și care repară, de prea multe ori, ceea ce aceiași politicieni strică. Problema este că această competență nu poate compensa la nesfârșit mediocritatea celor care conduc statul.