Cel mai mare misionar ortodox al românilor. O călătorie pastoral-misionară în China a cuviosului Anatolie Tihai

0
0

Cuviosul Anatolie Tihai (din botez Alexandru) s-a născut la 23 noiembrie (după alte surse – la 30 august) 1838 în satul românesc Tărăsăuți din județul Hotin, în familia Elisabetei și a lui Dumitru Tihai, administratorul moşiei din Noua Suliţă a familiei domnitoare Sturdza, ulterior paraecleziarh al catedralei din Bălți.

1. Sfântul Nicolae Kasatkin al Japoniei, 2. Cuviosul Anatolie Tihai, 3. Sfântul Mitrofan de Beijing
1. Sfântul Nicolae Kasatkin al Japoniei, 2. Cuviosul Anatolie Tihai, 3. Sfântul Mitrofan de Beijing

Analiză realizată de Vlad Cubreacov*

Copil fiind, Cuviosul Anatolie Tihai a urmat cursurile școlii primare din orașul Bălți. Ulterior a absolvit Seminarul Teologic din Chișinău, luându-şi licenţa în teologie, în anul 1871, la Academia Teologică din Kiev, înfiinţată de Sfântul Ierarh Petru Movilă.

A primit haina călugăriei în anul 1865 în mănăstirea Zografu din Sfântul Munte Athos, unde a vieţuit o vreme, deprinzând limbile greacă și bulgară, precum şi arta picturii bizantine.

Cuviosul român Anatolie Tihai, apostol al Ortodoxiei în Asia

Cuviosul român Anatolie Tihai
Cuviosul român Anatolie Tihai

Cuviosul Anatolie Tihan este primul român în istorie care a călcat pe pământul Japoniei (24 aprilie 1872, în sâmbăta din Săptămâna Luminată). Lui i s-au alăturat ulterior alți doi misionari ortodocși români originari din Basarabia, ambii dirijori, compozitori și liturgiști, absolvenți ai Seminarului Teologic din Chișinău și ai Conservatorului din Sankt Petersburg, aceștia fiind fratele său mai mic Iacob Tihai (sosit în 1874), întemeietorul primei familii româno-nipone în istorie, și diaconul Dimitrie Livovschi (sosit în 1880), fiul preotului din Japca, județul Orhei. Ei  s-au ocupat de adaptarea cântărilor bizantine la specificul limbii nipone și sunt autorii celei mai mari părți a partiturilor folosite până astăzi de Biserica Ortodoxă din Japonia.

A fost paroh al bisericii ortodoxe și superior al Centrului misionar  din Hakodate (1872-1878), profesor al Seminarului Teologic Ortodox din Japonia (Surugadai Kanda, Tokio), întemeietor al bisericii din Osaka (1878), conducător al Misiunii Ortodoxe Ruse în Japonia (1879-1881), profesor și director al Școlii de cateheți din Osaka (1882-1889).

A întreprins mai multe călătorii misionare în întreg cuprinsul Japoniei, lăsându-ne două Jurnale misionare, și o călătorie misionară în China (1888).

A fost apreciat de contemporanii săi ca un foarte bun predicator în limba niponă, acest călugăr îmbunătățit remarcându-se și ca un traducător de texte în limba țării sale de adopție.

Dincolo de a fi fost un iscusit predicator, un călugăr desăvârșit și om de o tenacitate, delicatețe și blândețe rară, poliglot cu deschidere față de alte culturi, Cuviosul Anatolie Tihai a fost și un publicist înzestrat cu talent scriitoricesc.

Călătorind spre Japonia sau aflându-se în această țară a apostolatului său, Cuviosul Anatolie a observat atent, cu ochiul unui om înduhovnicit, realitățile vii întâlnite, neezitând să-și aștearnă impresiile și gândurile pe hârtie pentru a trimite articole, corespondențe, cronici și Jurnale misionare unor publicații ale timpului sau unor prieteni de la Chișinău, Sankt Petersburg, Moscova, Kiev, Smolensk, Irkuțk sau București, fie pentru a cuprinde asemenea gânduri și impresii în corespondența cu multiplii săi prieteni din Rusia, Basarabia, România sau Muntele Athos sau cu rudele sale din Basarabia.

La 16/28 iunie 1884, într-un moment de neînțelegere dintre Sfântul Nicolae Kasatkin și Cuviosul Anatolie Tihai, cel dintâi ne dă mărturia indiscutabilă a românității compatriotului nostru: ”Oare chiar toți slavii sunt așa? Însă el este român, nu este rus (Дневники святого Николая Японского в 5 т., Т. II, 1881-1893 гг. / Сост. К. Накамура. - СПб: Гиперион, 2004, с. 256. // Jurnalele Sfantului Nicolae al Japoniei in 5 volume, Tom II, 1881-1893 / Alcătuitor Kennosuke Nakamura, Sankt Petersburg, editura Hiperion, 2004, pag. 256).

Datorită vastelor și multiplelor sale preocupări extrabisericești, Cuviosul Anatolie Tihai este în secolul XIX cel mai important niponist și orientalist de origine română, care ne-a lăsat un șir întreg de studii etnografice despre japonezi și despre mai multe grupuri etnice minoritare din această țară scrise în baza observațiilor de la fața locului. Unul din articolele sale pe teme etnografice este intitulat ”Prin ce se deosebesc japonezii și chinezii între ei”. Opera lui merită publicată în limba română, într-un efort de restituire în beneficiul istoriografiei române, dar și al celei nipone.

Cuviosul Anatolie Tihai s-a remarcat și ca poliglot, cunoscând, pe lângă limba română maternă mai multe limbi străine: rusă, greacă, japoneză, bulgară, engleză și slavă bisericească, având totodată noțiuni de franceză, germană și chineză.

El este cel mai mare misionar ortodox de origine română din toate timpurile și din toate locurile. Episcopia de Bălți (fostă a Hotinului), sufragană a Mitropoliei Basarabiei (Patriarhia Română), în cuprinsul căreia s-a născut și s-a format Cuviosul Anatolie Tihai, a inițiat pregătirile pentru un dosar de canonizare a acestui misionar.

În ceea ce privește cercetarea Asiei orientale, arhimandritul  român Anatolie Tihai a avut un precursor celebru, de asemenea de origine română, anume teologul, savantul, călătorul și diplomatul Nicolae Milescu Spătarul, care, urmare a soliei încredințate de țarul Rusiei la curtea împăratului Chinei (1675-1678) ne-a lăsat mai multe studii erudite despre părțile Asiei de răsărit, cuprinzând informații prețioase despre Siberia, China, Mongolia, India, Japonia și Coreea.

Călătoria pastoral-misionară în China

Orașul Hankou (plan îndepărtat) pe o hartă chineză din anul 1876
Orașul Hankou (plan îndepărtat) pe o hartă chineză din anul 1876

Aflăm din surse ruseşti că arhimandritul român Anatolie Tihai a călătorit la începutul anului 1888 în China.

Consulul rus din Hankou (Hangkow), Pavel Dmitrevski, i-a scris episcopului Nicolae Kasatkin, la 23 noiembrie / 5 decembrie 1887, rugându-l să trimită un preot în China pentru săvârşirea celor sfinte şi asistarea religioasă a comunității ortodoxe din Hankou.

Răspunzându-i consulului rus la scurt timp, Sfântul ierarh Nicolae Kastkin scrie la 19 decembrie 1887: “Preamilostive Domn Pavel Andreevici, Rugămintea ruşilor din Hankou, exprimată în scrisoarea Dumneavoastră din 23 noiembrie (5 decembrie) este demnă de tot respectul, cu toate că aici, pentru toate treburile misiunii spirituale şi pentru slujirea celor sfinte pe lângă ambasadă suntem doar noi doi:  părintele arhimandrit Anatolie şi eu, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu ne va ajuta, ne vom strădui să satisfacem şi nevoile spirituale ale scumpilor noştri compatrioţi din Hankou: i-am propus părintelui arhimandrit Anatolie ca la 12/24 ianuarie viitor, dacă nu se vor întâmpla  piedici deosebite, să se îndrepte de aici către Hankou, pentru îndeplinirea trebiunţelor sufleteşti. Sfinţia sa nu are nevoie de nici un fel de răsplată pentru aceasta, în afară de cheltuiala pentru drum.

Deocamdată nu cunoaştem prea multe date despre această călătorie pastoral-misionară a Cuviosului Anatolie Tihai în China din ianuarie-februarie 1888, călătorie care, avem tot temeiul să credem, a fost una de succes.

Părintele Anatolie  putea călători din Japonia în China într-un singur mod: luând vaporul în portul Nagasaki spre Shanghai, în acea vreme cursă săptămânală, doar sâmbăta, iar de la Shanghai, probabil cu o ambarcațiune pe fluviul Yangzi Jiang (Yanțzî), până la Hankou. Calea întoarsă din China în Japonia se făcea tot cu vaporul, de la Shanghai la Nagasaki. Hankou era un oraș important din Imperiul Chinez, situat la confluența râului Han cu fluviul Yangzi Jiang (Yanțzî). Astăzi, împreună cu orașele Wuchang și Hanyang, cu care a fuzionat, este parte a orașului Wuhan, capitala provinciei Hubei.

Prezența europenilor în Hankou se făcea destul de simțită în a doua jumătate a secolului XIX, întrucât după al Doilea Război al Opiului (1856-1860) guvernul imperial chinez acceptase mai multe concesiuni străine. Concesiunile din oraș erau următoarele: britanică (55 ha), franceză (33 ha), rusă (13 ha), germană (43 ha) și japoneză (32 ha). Portul Hankou a fost unul din cele 10 porturi chineze suplimentare deschise navelor comerciale europene, acestea putând naviga liber pe fluviul Yanțzî. O altă urmare a celui de al Doilea Război al Opiului, pierdut de China, a fost acceptarea libertății de credință în China și dreptul puterilor câștigătoare (Regatul Marii Britanii și al Irlandei, al Doilea Imperiu Francez și Statele Unite ale Americii) de a deschide misiuni religioase și de a construi biserici în cuprinsul imperiului.

Clădirea bisericii din Hankou în care a slujit Cuviosul Anatolie Tihai s-a păstrat până în zilele noastre, în prezent nefiind dedicată cultului. Ea este situată pe adresa: 48, Póyáng Street, Wǔhàn City, Hànkǒu. Oficierea serviciilor religioase ortodoxe în această biserică, avându-l ca patron pe Sfântul Alexandru Nevski (în chineză – 阿列克桑德聂夫堂), a durat până în anul 1958.

Biserica ortodoxă Sfântul Alexandru Nevski din Hankou, în care a slujit Cuviosul Anatolie Tihai
Biserica ortodoxă Sfântul Alexandru Nevski din Hankou, în care a slujit Cuviosul Anatolie Tihai

Potrivit unor surse sigure din epocă, această biserică a fost construită, după un proiect al arhitectului V. F. Watson, pe banii comercianților ruși, între anii 1880-1882, pe un fost teren al concesiunii britanice cumpărat la licitație, în 1869, de către negustorul I. A. Ivanov, care în acea perioadă exercita provizoriu și funcția de consul al Imperiului rus. Alte surse, de astăzi, indică eronat faptul că biserica ar fi fost construită abia în anul 1893. Faptul că arhimandritul Anatolie Tihai a slujit anume în această biserică deja existentă se confirmă și prin publicarea în 1887, cu un an înaintea sosirii Cuviosului Anatolie la Hankou, a unui desen al bisericii în revista săptămânală ”Niva” (nr. 1 din 1887, pagina 21) din Sankt Petersburg. Desenul ilustrează o informație succintă despre biserica ortodoxă din Hankou, de altfel prima biserică ortodoxă ridicată în China epocii moderne.

Într-o altă însemnare a sa din Jurnal, Sfântul Nicolae Kasatkin mărturiseşte despre călătoria Cuviosului Anatolie Tihai în China: “Părintele arhimandrit Anatolie este încântat de aflarea sa la Hankou şi nu se mai satură să vorbească despre ea. Prin spusele lui mi-a făcut şi mie cunoştinţă cu viaţa de acolo, care ne copleşeşte cel mai mult prin însufleţirea comună şi prietenia tuturor alor noştri între ei, precum şi prin păstrarea cu sfinţenie de către toţi a credinţei şi nobleţei lor ortodoxe fireşti. Să dea Dumnezeu să fie aşa şi de acum încolo! 

Nu cunoaştem dacă părintele nostru Anatolie Tihai, în afară de oficierea celor sfinte pentru creştinii ortodocşi din Hankou, a săvârşit şi taina botezului pentru catehumeni chinezi, dar nu putem exclude acest fapt. Cercetările ulterioare ne vor da răspunsul la această întrebare.

Mulţumit de lucrarea misionară şi pastorală a Cuviosului nostru părinte Anatolie Tihai, consulul rus din Hankou a făcut şi alte demersuri către Sfântul Nicolae Kasatkin de a-l delega şi cu alte ocazii pe arhimandritul Anatolie în China. S-a păstrat până astăzi scrisoarea de răspuns a Sfântului Nicolae Kasatkin, din 31 martie 1889, scrisoare din care aflăm: “Mult stimate Pavel Andreevici, Primind scrisoarea Dumneavoastră am făcut deîndată tot ce se putea, şi anume: întrucât părintele Anatolie acum nu poate pleca, – sfinţia sa, ca duhovnic al ambasadei, ne trebuie acolo în timpul Săptămânii Patimilor, când trimisul şi ceilalţi postesc, ne trebuie cu atât mai mult şi la Slujba Învierii, – i-am scris să vină la voi singurului membru al misiunii în afară de mine şi de părintele Anatolie, părintelui Serghie Glebov, care se află acum la Osaka”.

Icoana Sfântului Mitrofan de Beijing
Icoana Sfântului Mitrofan de Beijing

Cuviosul Anatolie Tihai i-a cunoscut personal pe mai mulţi preoţi ortodocşi chinezi încă dinaintea călătoriei sale în China. Cu unii dintre ei a şi conslujit la Tokio, în iunie 1882, cu ocazia Consiliului (Sinodului, Soborului) ortodox a toată Japonia. În fotografia „de familie” făcută de participanţii la acel Sinod pannipon, în chiar primul rând în care se află şi Cuviosul Anatolie Tihai, îl vedem pe preotul chinez Mitrofan (Chang Yangji, în chineză - 弥特若梵·楊吉), de origine manciuriană, proaspăt hirotonit de către Sfântul Nicolae Kasatkin (la 20 iunie / 2 iulie întru diacon și la 29 iunie / 11 iulie întru preot). De asemenea, delegația ortodoxă chineză i-a cuprins pe dascălul Pavel Wang Wenheng, pe cumnatul său, dascălul Eumenius Li Yu, și pe cântărețul Petru Li Yongan.

Părintele Mitrofan Chang Yangji a murit ca martir la 11 iunie 1900, în timpul rebeliunii yihetuanilor sau a boxerilor din 10 şi 11 iunie 1900, când au fost martirizaţi peste 30 000 de creştini. Preotul martir Mitrofan Chang Yangji, cu care a conslujit Cuviosul nostru părinte Anatolie Tihai la Tokio, a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1902, împreună cu alți 221 de credincioși și preoți ortodocși chinezi.

Icoana Sfinților Martiri chinezi
Icoana Sfinților Martiri chinezi

De precizat că istoria Ortodoxiei în China își are începuturile în timpul dinastiei Tsin, la mijlocul secolului XVII, mai exact în anul 1649, când mai mulți cazaci și comercianți ruși se stabilesc la Beijing. În anii 1684-1685, acestora li s-au alăturat între 45 și 50 de cazaci ruși care au intrat în serviciul împăratului chinez, precum și alți 33 de cazaci ruși din fortul Albazin-pe-Amur luați în prizonierat de către armata chineză. Pentru păstorirea lor spirituală, în anul 1712, a fost luată decizia de a înființa o Misiune ortodoxă rusă la Beijing. Cu timpul, urmașii cazacilor ruși s-au sinizat complet, pierzându-și trăsăturile europene, râmânând în schimb fideli Ortodoxiei. Populația chineză le-a atribuit numele de albazinieni, prin care se înțelege subgrupul etnic chinez de religie creștină ortodoxă.

Bibliografie:

1. Gheorghe P. Samurianu, Cronica bisericească. Biserica ortodoxă din Japonia, revista ”Biserica Ortodoxă Română”, anul al XI-lea, nr. 11, februarie 1888, București.

2. Дневники святого Николая Японского / Составители: К. Накамура, Е. Накамура, Р. Ясуи, М. Наганава – Хоккайдо: Издательство Хоккайдского университета, 1994. – 770 с., în limba rusă // Jurnalele sfântului Nicolae al Japoniei / Alcătuitori: K. Nakamura, E. Nakamura, R. Yasui, M. Naganawa – Hokkaido, editura Universității Hokkaido, 1994. – 770 de pagini.

3. И[еромонах] Анатолий [Тихай], Японцы и китайцы в их отличии друг от друга, журнал Миссионер, № 21 за 1874 год, în limba rusă // I[eromonahul] Anatolie [Tihai],  Prin ce se deosebesc japonezii și chinezii înde ei, revista Missioner (Misionarul), nr. 21 din 1874, Moscova.

4. Н. Г. Спафарий, Ѻписанiе первыѧ части вселенныѧ именуемой Азiи, в ней же состоитъ Китайское государство съ прочими его городы и провинцïи. – Казань, 1910, în limba slavonă // Nicolae Spătarul, fiul lui Gavriil, Descrierea primei părți a Lumii care se numește Asia și în care se află Statul chinez cu toate orașele și provinciile sale. – Kazan, 1910.

5. Православный храм в г. Ханькоу (Китай), ”Нива”, еженедельный журнал, № 1 за 1887 год, Санкт Петербург, în limba rusă // Biserica ortodoxă din orașul Hankou (China), ”Niva”, revistă săptămânală,  nr. 1 din 1887, Sankt Petersburg.

Cuviosul Anatolie Tihai:

„Prin ce se deosebesc japonezii și chinezii înde ei

Originea chinezească a japonezilor este contestată nu doar de scriitorii străini, ci chiar şi de japonezi. Nici în istoria acestui popor, nici în limba lui, nici în firea lui nu pot fi găsite urme ale unei asemenea strânse înrudiri. Faptul devine evident de la bun început: este de ajuns să-i măsori pe japonez şi pe chinez din privire şi să bagi seamă la trăsăturile şi însuşirile unuia şi ale celuilalt.  Dintre toate neamurile asiatico-mongole, japonezii trebuie consideraţi, pe bună dreptate, ca fiind în cea mai mare măsură înrudiţi cu coreenii, atât după aspectul lor exterior, cât şi după unele trăsături sufleteşti şi, cum se spune, şi după limbă. Pe când între limbile japoneză şi chineză nu există nicio asemănare de ordin fonetic sau gramatical. Este însă adevărat că odată cu preluarea de către japonezi a scrisului de la chinezi, în limba celor dintâi au pătruns o mulţime de cuvinte chinezeşti, dar asta, desigur, nu demonstrează nimic, exact cum, pornind de la împrumutarea de către limba rusă a multor cuvinte romanice, nu putem susţine că limba rusă ar aparţine familiei lingvistice romanice. La înfăţişare japonezii sunt de statură mică, au o pilozitate abundentă, ca şi europenii. Chinezii însă sunt de statură ceva mai înaltă, iar cât despre pilozitate aceasta poate fi observată doar în gâţa lungă lăsată pe spate, pe când la barbă şi mustaţă sunt cam spâni. Dacă este ceva care să trădeze tipul mongol al japonezilor, aceasta este tăietura oblică, destul de des întâlnită, a ochilor. După însuşirile lor morale japonezii se deosebesc şi mai mult de chinezi.  Aceştia (chinezii) au un dar extraordinar al speculaţiei, au un simţ pragmatic dus până la superlativ în ceea ce priveşte negustoria şi sunt ageri în îndeplinirea oricărei cerinţe legate de necesităţile vieţii, remarcându-se prin arta culinară, de aceea servitorii chinezi sunt cei mai vioi şi mai sârguitori. În schimb, dincolo de domeniul acesta strict pragmatic, veţi fi absolut străin şi de neînţeles pentru un chinez cu toate valorile şi exigenţele dumneavoastră morale. Alte necesităţi, superioare, chiar şi în privinţa unor lucruri simple în înţelegerea noastră cum ar fi tendinţa de promovare a propriului neam pe o treaptă mai înaltă, de ieşire din închistare şi de atingere a nivelului la care au ajuns străinii – precum preluarea din străinătate a realizărilor din domeniul tehnic, cunoaşterea organizării statale şi sociale de pe alte meleaguri civilizate etc. – chinezul nu le înţelege, după cum nu înţelege în genere nimic din ceea ce nu-i pare a avea vreun avantaj material direct şi evident. Desigur, spunând asta, nu ne referim la oamenii de stat chinezi, ci la celelalte pături sociale. Chinezul acceptă din străinătate mijloacele perfecționate din domeniul căilor de comunicaţie şi cel tehnic şi se serveşte de ele doar în măsura în care acestea i se aduc de-a gata. Probabil că va trebui să mai treacă mult timp până locuitorii „Cerescului Imperiu” se vor convinge de faptul că pentru propriul lor folos, pentru autoperfecţionarea lor, trebuie ca ei înşişi să însuşească acestea, să-şi creeze toate acestea la ei acasă, unde să lucreze independent. Cu totul altceva observăm la japonezi. Au trecut abia 14 ani din momentul semnării tratatelor comerciale dintre Japonia şi statele europene (avem în vedere tratatul din anul 1858) şi în prezent guvernul nipon dispune de o flotă proprie, construită, e drept, sub îndrumarea inginerilor francezi, dar care astăzi este condusă exclusiv de comandanţi japonezi, care constituie amiralitatea. Guvernul dispune de un doc în care japonezii înşişi construiesc nave comerciale şi militare. Japonezii au căi ferate, telegraf, conduse exclusiv de japonezi, ei au comunicaţii poştale, toate refăcute recent după model european. Viaţa socială şi cea privată se refac, de asemenea, depăşind deprinderile lor care nu se potrivesc cu cele de peste hotare. În aceste cazuri imitaţia ajunge uneori la ridicol, dar cui nu i s-a întâmplat aşa ceva când a luat cunoştinţă şi a împrumutat ceea ce este străin? Întotdeauna însă o imitare reuşită îl prezintă, bineînţeles, dintr-o latură mai bună pe cel care imită decât pe cel care este indiferent faţă de tot şi de toate, cum este în cazul chinezilor.

Ceea ce este important aici este că aceste tendinţe şi încercări de autotransformare şi de însuşire nu vin prin ordin de sus, ci din propriul instinct naţional dăruit cu capacitatea de preluare. Dă-le japonezilor un exemplu şi ei deja se vor trudi să-l imite. Am fost de curând martorii unui caz frapant care caracterizează exact Japonia şi China. Cele două ţări au fost invitate, alături de alte popoare din Orient, să-şi prezinte producţiile la expoziţia internaţională de la Viena. Japonezii au adunat imediat şi cu destul de multă tragere de inimă cele mai bune producţii ale lor, expediindu-le cu o corvetă austriacă delegată special în acest scop. Pe când chinezii nu puteau fi nicidecum convinşi să facă acelaşi lucru. Astfel, anchilozarea chinezilor este de poveste şi în Orient. Japonezilor însă nu li se poate reproşa aşa ceva, ci, mai degrabă, ei se fac vinovaţi pentru graba lor prea mare de a îmbrăţişa, adesea fără discernământ, orice este străin. În condiţiile unei receptivităţii ieşite din comun şi ale lipsei capacităţii de a analiza critic toate lucrurile noi care te inundă, această calitate, bună în fond, poate ajunge a fi cauza preluării de către japonezi, din civilizaţia noastră, şi a multor lucruri absolut inutile. Acesta este însă un rău inevitabil nu doar pentru japonezi.

Nu am putea, de altfel, spune că între japonezi şi chinezi nu ar exista mule lucruri comune pe plan religios şi pe cel al tradiţiilor şi, în general, în tot ceea ce primii au preluat de la cei din urmă odată cu scrierea. Pe lângă asta, nici învecinarea nu putea să nu aibă influenţă asupra unui popor atât de receptiv. Japonezii nu au avut alţi învăţători, de aceea ei le mulţumesc chinezilor pentru ceea ce au învăţat de la aceştia. Ca urmare a relaţiilor destul de vechi dintre cei doi vecini aceştia întreţin şi acum legături destul de prieteneşti soldate, după cum aflăm din ziare, cu recent anunţatul tratat dintre ei, tratat care, prin unul din paragrafele sale, aminteşte o alianţă militară de apărare. Aceasta este mai degrabă dovada faptului că pe plan politic japonezii au o mai mare încredere în China decât în ţările occidentale. Evident, asemenea tangenţe nu vorbesc în favoarea provenienţei chineze a japonezilor, constituind mai degrabă o urmare a condiţiilor istorice rezultate dintr-o vecinătate geografică. În pofita acestor semne absolut negative însă, chestiunea originii poporului japonez nu va fi tranşată, probabil, foarte curând. Istoria Japoniei nu este alcătuită nici pe departe, mai mult chiar – ea nu le este cunoscută europenilor nici măcar în felul în care o au japonezii înşişi. O mulţime de studii privind toate laturile vieţii acestui popor aşteaptă să fie elaborate de oamenii de ştiinţă europeni, care vor trebui, vreodată, să aducă lumină asupra negurii ei. Unele trăsături încă destul de puţin scoase în evidenţă şi nestudiate par a arăta o cu mult mai strânsă înrudire a japonezilor cu  coreenii, cu locuitorii insulelor Kurile şi cei ai unor insule din bazinul Oceanului Pacific. O cunoaştere temeinică a limbii japoneze, mai cu seamă în formele ei vechi şi, altminteri, curăţate de elementele chinezeşti, i-ar putea oferi unui filolog cheia poate cea mai potrivită pentru limpezirea chestiunii pe care am prezentat-o aici.

I[eromonahul] Anatolie [Tihai]”

Publicat în numărul 21, din 1874, al revistei „Missioner” (Misionarul) de la Moscova. 

Traducere din rusă – Vlad Cubreacov

*Vlad Cubreacov este fost reprezentant al Mitropoliei Basarabiei (structură a BOR din R. Moldova) la CEDO și cercetător asociat al Laboratorului de sociologia și geopolitica religiilor (LSGR) din cadrul ISPRI.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite