Bisturiul falsei modestii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Joi, 7 februarie 1929, Nicolae Iorga foloseşte mandatul de deputat pentru a se răfui cu Tudor Arghezi de la tribuna Parlamentului. Atacul istoricului excepţional, politicianului mediocru şi scriitorului searbăd se remarcă prin virulenţa aserţiunii categorice: „Găsim o literatură anarhistă de demoralizare – literatura «Biletelor de Papagal» – care de multe ori duce chiar la premii naţionale“.

În astfel de situaţii, dacă ar fi fost vorba de altcineva, Arghezi nu s-ar fi uitat. Ar fi pus mâna pe toc ca pe un par şi l-ar fi cocârjat pe acuzator sub loviturile cuvintelor tari. Cu Nicolae Iorga e mai complicat. Tudor Arghezi are o îndatorire sufletească din trecutul de după Război, când Poetul a fost închis la Văcăreşti, sub acuzaţia de colaboraţionism. Poetul îi trimite o scrisoare prin care-i cere ajutorul. Iorga vine la închisoare să vadă despre ce-i vorba – ceea ce însemna enorm la vremea respectivă – şi, în câteva zile, condamnaţii erau liberi.

În debutul răspunsului la atacul lui Iorga, publicistul Arghezi istoriseşte întâmplarea pentru a justifica ezitarea de-a reacţiona violent. Eu însă cred că-i vorba de altceva: pamfletarul îşi ia măsuri de precauţie. La o adică, mustrat pentru c-a înjunghiat cu peniţa un binefăcător, ar avea argumentul precauţiei iniţiale.

Dar nu numai atât. Putem dibui şi o falsă şovăială. Întreg pamfletul arghezian, purtând titlul şi subtitlul „Serenissimo, Rugăciune pe brânci la domnul N. Iorga“, tipărit în „Bilete de papagal“, 11 februarie 1929, se înalţă pe structura falsei modestii.

Pentru a face şi mai puternică lovitura, Tudor Arghezi se preface c-o dă de jos în sus. De ce? Nicolae Iorga e faimos în contemporaneitate pentru părerea bună pe care o are despre el însuşi. Atacul lui Tudor Arghezi de aici pleacă. De la imaginea publică despre Nicolae Iorga a unui tip care se crede mare şi tare.

Efectele şiretlicului pus la treabă sunt excepţionale. De jos în sus bolovanul din praştie, trimis de David, îi provoacă răni adânci Goliatului. Dând curs subtitlului pamfletarul debutează astfel:

Mă apropii îngenuncheat şi sfios de picioarele Idolului Domniei Sale. Atâta lucru poate să-mi fie permis. Zece ani am dat târcoale ca să mă târăsc către cureaua încălţămintelor Sale. Îi atârnă şireturile şi n-aş voi să se împiedice în ele. Persoane corpolente au alunecat pe-o coajă de portocală, spărgându-şi bunătate de cap“.

Istorisirea întâmplării de după Război serveşte drept argument pentru şovăiala de până acum de a-i răspunde. Acum însă Nicolae Iorga a depăşit limitele:

În sfârşit, iată «Biletele de papagal» intercalate cu o intenţie strict calomnioasă într-un discurs al domnului Iorga la Cameră“.

Publicistul dezvăluie că asta l-a făcut să nu mai ezite şi să reacţioneze:

De astă dată sunt silit să iau atitudine – şi o iau. Oricât aş dori să-i plac, nu pot prinde cu gura scuipatul domnului Iorga, din aer, să-l beau şi să mulţumesc“.

Nicolae Iorga nu e la primul atac împotriva lui  Tudor Arghezi. Până acum a ţintit persoana, poetul, scriitorul. Pamfletarul n-a răspuns. Cum însă acum ţinta o reprezintă publicaţia „Bilete de papagal“, Arghezi nu mai poate răbda. Argumentele acestui scos din sărite ţin tot de articulaţiile pamfletului. Despre el, despre Tudor Arghezi, Nicolae Iorga poate spune vrute şi nevrute. Când vine vorba de „Bilete de papagal“, lucrurile se schimbă.

De ce? Răspunde Tudor Arghezi:

Micul ziar, care poate supăra fără odioasă calomnie, e creaţia mea integrală, e proprietatea mea nediscutată. Teritoriul meu îngust mi-l apăr împotriva latifundiarilor care vin din presa mare ca să mi-l spurce. L-am găsit pe Domnul Profesor, cu bretelele pe braţe, gata să mi-l îngraşe cu ingrediente ce nu-s pe gustul meu:

E un detaliu care vine destul de comic, în desen, venerabilei sale bărbi.

E-adevărat că ziarul meu mi l-am inventat şi făcut singur, fără partid, fără amici politici, fără sprijinul cultural şi estetic nici al guvernelor, nici al domnului Aristide Blank, ale căruia mari generozităţi unii conducători profetici şi antisemiţi ai neamului le-au cunoscut şi le-au dispreţuit, după întrebuinţare“.

O dată trecut Rubiconul, Tudor Arghezi se dezlănţuie. Folosind comedia falsei modestii pentru a-l denunţa pe Nicolae Iorga ca ţinând de odioasa tagmă a proprietarilor:

Autorul «Biletelor de Papagal» nu are, desigur, geniul incomensurabil şi unanim al domnului Iorga. N-a avut o tipografie nici la Bucureşti, nici la Văleni; prietenii nu i-au făcut cadou măcar un palat în Bucureşti, iar Societăţile, Băncile şi Partidele politice, variate, nu l-au subvenţionat nici cu zeci de milioane, nici cu sutele de mii, pentru purtarea strălucirilor luminii integrale peste ţări şi mări, ori de câte ori prezenţa lui Cocò ar fi devenit indezirabilă la el în ţară. Dimpotrivă, domnul Iorga e profesor universitar, academician, şef de partid politic, proprietarul unui mare ziar foarte important; a fost la Sorbona, la Roma, la Madrid, la Stockholm, deputat cultural al României. E mare orator. E mare autor dramatic, mare poet cu mare memorie, mare prozator, istoric uriaş, glorie universală şi a scris o mie şi unul de volume, fermecătoare ca o mie şi una de nopţi. Îi mai lipseşte ceva domnului Iorga, ca să se străduiască bietul Cocò să i-l dea? O statuie călare va avea, încă din viaţă – şi poate că şi un portofoliu de prim-ministru“.

„Rugăciune pe brânci la domnul N. Iorga“ e o capodoperă a pamfletului românesc. O capodoperă ivită din punerea la lucru, măiastră, a falsei modestii. Prin tot textul, Tudor Arghezi ne dovedeşte că pamfletele, pentru a fi capodopere, se construiesc. Cu migală.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite