Atunci şi acum. Două fotografii cu Bariera Vergului, la aproape 40 de ani distanţă
0
Între aceste două imagini au trecut 39 de ani, cinci preşedinţi ai României şi zece Campionate Mondiale de fotbal. Au fost tramvaie şi peroane, s-au ridicat pălării când răsunau tocuri pe caldarâm, au fost şi nopţi cu greieri, şi dimineţi viscolite, au căzut ziduri şi s-au înălţat altele.
Bariera Vergului, botezată de regimul roşu Piaţa Muncii şi aflată la intersecţia Şoselei Mihai Bravu cu Bulevardul Basarabia, Calea Călăraşilor şi Bulevardul Decebal, a fost mereu un reper al Bucureştilor. Situată în mahalaua Vergului, a fost atestată documentar în 1777, iar numele şi-l datorează, se pare, boierului Vergu Vartolomei, de la curtea lui Constantin Brâncoveanu. După 1990, Piaţa Muncii s-a scuturat de comunism şi a căpătat numele istoricului şi omului politic Eudoxiu Hurmuzachi.
Piaţa Muncii, în anul 1976, fotografie realizată de Dan Vartanian. Tot Piaţa Muncii, în martie 2015
Viaţa unui băiat de Bucureşti
Farmecul zonei şi istoriile cartierului nu puteau rămâne în afara copertelor. Aşa s-a născut, datorită filologului Gheorghe Parusi, o carte care n-ar trebui să lipsescă de pe noptiera niciunui iubitor de Capitală: “Bariera Vergului sau viaţa unui băiat de Bucureşti”. Autorul a lucrat, timp de 27 de ani, la Biblioteca Academiei, după ce, alţi ani, predase Limba şi literatura română în provincie. Bucureştiul natal i-a fost însă întotdeauna timbru pe suflet, în ciuda peregrinărilor, aşa că avea să se întoarcă mereu şi mereu în Capitală. “Asemănările cu ceea ce trăisem în Barieră m-au ajutat să mă simt în Biblioteca Academiei ca acasă”, scrie Parusi în volumul apărut în 2009 la editura “Compania”.
Foto dreapta: Biserica Sfinţii Constantin şi Elena, semeaţă după 73 de ani
Scriitorul foloseşte tehnici de bijutier, aşa că detaliile sunt nelipsite: “Peste drum de farmacie, pe partea cealaltă, era Biserica Parc Călăraşi, cu hramul Sfinţii Constantin şi Elena. Construcţia începuse în 1942, prin strădania doctorului Vasile Gomoiu, care conducea spitalul de copii din apropiere. Printre ctitori erau şi Elena şi Ion Antonescu. La începutul lui iunie 1946 s-a zvonit în tot cartierul că la una dintre ferestrele bisericii încă neterminate s-a arătat chipul Maicii Domnului. S-a strîns lumea ca la urs, să vadă minunea. Mă învârteam şi eu printre picioarele oamenilor care nu se hotărau la care dintre ferestre se vede chipul Preacuratei”.
Vatmanul din tramvaiul care îl călcase pe Labiş
Parusi evocă şi mijloacele de transport care legau mahalaua de restul urbei.“Pînă prin 1948, Bariera Vergului mai păstra ceva din atmosfera vechilor bariere, mai avea ceva de margine de oraş. Aici întorcea tramvaiul 19, care mergea până la Chibrit, dar şi 25, cu care ajungeai pînă la capătul Şoselei Panduri, nu departe de statuia Leul din Cotroceni; tot pe aici trecea tramvaiul 26, care făcea legătura între Vitan şi Gara de Nord”.
FOTPasiunea călătoriilor printre nervurile oraşului nu l-a părăsit pe autor. “Prin 1957, în tramvaiul 19 fiind – care trecea încă pe bulevardele Brătianu şi Magheru pentru a intra apoi pe Filantropia –, m-am nimerit în spatele vatmanului din tramvaiul care îl călcase pe Labiş – era încă marcat de tragedie”, povesteşte Parusi episodul care i s-a întipărit în minte.
Ateneul şi cinema Vergu
Pe locul farmaciei de odinioară, actorul britanic Ewan McGregor ne îndeamnă, de pe un panou, să ne gândim la pensii
“Vorbind de Calea Călăraşilor, ar fi trebuit sã încep chiar cu începutul, cu farmacia din capul străzii, care fãcea colţul cu Mihai Bravu”, îşi continuă Parusi istoriile. “Nu era mare lucru de capul ei, dar era singura din zonã, aşa că avea căutare. (…) Peste drum, pe colţ, se înălţa a o clădire cu etaj, la parterul ei era un magazin, care a devenit Alimentarã după 1948 ; lipit de Alimentară era cinema Vergului. «Ateneul şi cinema Vergu» puteai citi pe frontonul clădirii – prin nu ştiu ce minune a rămas acolo pînă în ziua de azi. Fusese ridicat, probabil, între cele două războaie mondiale, în cadrul programului de «luminare» a poporului iniţiat de Iorga. «Ateneul» era mic şi înghesuit : atît de mic, încît, dacă te aşezai pe la mijlocul sălii, aveai impresia că personajele de pe ecran dau să vină peste tine, iar dacă erau călare, îţi venea să te fereşti în lături”.
Regimul comunist a redenumit cinematograful, cum altfel?, “Munca”, în ton cu Piaţa Muncii şi, desigur, cu bulevardul Muncii.
Scânduri date cu petrosin
Parusi îmbracă în culori calde şi arterele din zonă: “Bariera era şi locul de întîlnire al celor două jumătăţi ale Şoselei Mihai Bravu, foarte deosebite între ele. Partea dinspre Obor era mai de Bucureşti, dacã pot să-i zic, cu case mai aşezate, câteva dintre ele având curţi mari, pline de pomi şi verdeaţă. Prăvălii întâlneai la tot pasul, mai numeroase pe măsură ce te apropiai de Obor. Cam în dreptul Chiristigiilor era Predoleanu, unde mergeam deseori cu mama pentru târguieli : găleţi, crătiţi, dar şi veselă, tacâmuri şi tot soiul de mărunţişuri pentru gospodărie. Duşumeaua era din scânduri lungi de brad, totdeauna date cu petrosin, aşa că îţi muta nasul încă de la intrare – de fapt, ne cam obişnuisem cu el, căci majoritatea prăvăliilor erau pe modelul ăsta”.
Liniile de tramvai fixate pe traverse nu mai sunt demult. Pasajul Muncii descongestionează traficul spre şi dinspre Dristor
Scriitorul nu uită nici bucata cealaltă a Şoselei Mihai Bravu, care duce acum spre Dristor: „În partea cealaltă a şoselei, liniile de tramvai nu mai erau îngropate în caladarâm, ci fixate deasupra, pe nişte traverse, ca liniile de cale ferată. Casele erau mai sărăcuţe şi parcă mai joase, iar dincolo de Vitan, Şoseaua Mihai Bravu se gîtuia, transformîndu-se într-o ulicioară prăpădită. Peste drum de Scăricică, pe locul unui stadion, s-a construit Institutul de Inframicrobiologie, iar Baba Novac, care se pierdea în cîmp dincolo de strada Stejarului, s-a schimbat la faţă”.
Amintirile lui Stelian Tănase
Şi scriitorul Stelian Tănase a copilărit în mahalaua Vergului, iar amintirile sale au fost puse, ca în ierbar, printre filele electronice ale blogului său. “Cartierul a apărut în prelungirea uzinelor Malaxa, adesea pe terenuri cumpărate de patron şi date lucrătorilor şi funcţionarilor să îşi ridice case în apropiere. Aici, odată, erau grădini de zarzavat. Drumul duce la Plătăreşti şi Olteniţa. Ţăranii – orăşenii de margine, mahalagiii, grădinarii bulgari ieşeau la Bariera Vergului cu legume, fructe lapte şi brînză”.
Dughenele cu meşteşugari
Pe beranger.org, blogul intitulat “Homo Ludditus Im Exil” menţionează, cu nostalgie, Bariera Vergului din timpul Epocii de Aur. “Îmi amintesc şi farmacia de peste drum, îmi amintesc şi rondul care găzduia un fel de Manneken Pis românesc, îmi amintesc de capătul tramvaiului 15, de mica poştă, de biblioteca publică (şi de cărţile împrumutate de-acolo pe când aveam 9 sau 10 ani), de dughenele de meşteşugari înşirate pe Calea Călăraşilor, de maşina 134 (care avea şi ea capătul la Barieră şi mă ducea frumos la Cinema Patria), şi de multe altele”, scrie autorul.
Aici a fost cu zeci de ani în urmă o statuie. Acum e staţie de tramvai
“După ce că m-am boşorogit şi melancolizat, astăzi am pierdut vremea cu 20 de postări pe Tumblr. Internetul e de vină. Şi trecerea timpului. Eu tot mai cred că anii ‘70 au fost relativ frumoşi, în pana mea”, încheie “Homo Ludditus Im Exil”.
Întâlnire cu John Barnes şi Norman Whiteside
Pentru mine, Bariera Vergului înseamnă şi alaltăieri, adică anii ’80, când fugeam din Oltenia natală, cu trenul de noapte, doar ca să-i văd live, pe Stadionul “23 August” (aflat la două staţii distanţă de Bariera Vergului, spre Diham), pe Jean Tigana, Alain Giresse, John Barnes, Gary Lineker, Norman Whiteside sau Pat Jennings. Bariera Vergului mai înseamnă şi ieri, când Bucureştiul mi-a devenit părinte adoptiv, spre finalul Epocii de Aur, în studenţie. Şi mai înseamnă şi azi, când locuiesc în cartierul vecin cu Bariera Vergului, Balta Albă – pentru mine, cea mai dragă zonă a oraşului.
O altă fotografie făcută în 1976 de Dan Vartanian. În stânga, la parter, faimoasa Alimentara. Pe fundal, spre dreapta, se observă statuia din rond
Şi eu îmi amintesc de alimentara de la parterul Ateneului Vergu, unde găseai, de prin ‘87-‘88, doar creveţi vietnamezi, ghiveci la borcan, pastă de dinţi “Cristal”, biscuiţi “Citro” (rotunzi, cu cremă de lămâie) – câteodată, stavrid congelat, la 13,50 lei kilogramul şi, tot câteodată şi tot congelat, merlucius, la 19 lei kilogramul.
Biscuiţii Citro, cu cremă de lămâie, un deliciu pentru copiii crescuţi în socialism. Sursa: amintirifrumoase.ro
Farmacia nu mi-o amintesc; a fost demolată prin 1986 parcă, fiindcă începuseră lucrările pentru Pasajul Muncii şi Magistrala Dristor 2 – Piaţa Victoriei. De altfel, din vara lui 1989 puteai ajunge la Bariera Vergului cu metroul. Staţia ar merita o denumire mai cumsecade decât “Piaţa Muncii”, zic, pentru că sună ca o limbă de lemn în şezutul anchilozat al socialismului. După 1989, bulevardul Muncii a devenit “Basarabia”, iar o altă staţie de metrou, nu departe, numită “Muncii” (câtă lipsă de creativitate la autorităţile comuniste!) s-a transformat în “Costin Georgian”, omagiu adus unui inginer care a lucrat mulţi ani la magistralele subterane. Poate Metrorex găseşte de cuviinţă să redenumească staţia “Piaţa Muncii”, firesc şi reparatoriu, drept “Bariera Vergului”.
Mai multe imagini pe alinpaicu.ro.
Se încarcă comentariile...
