Are dreptul Republica Moldova să se apere?

Până nu de mult, nimeni la Chișinău nu îndrăznea să pună această întrebare. Era un fel de tabu. „Neutralitatea” înscrisă în Constituție era o vacă sfântă, era pavăza noastră pe soare, vânt și zloată.

Neutralitatea a fost impusă de Rusia, la sfârșitul războiului de la Nistru, din 1992, iar conducerea de la Chișinău, în frunte cu Mircea Snegur, s-a plecat în fața învingătorului, după ce moldovenii plătiseră un greu tribut de sânge.

De atunci toată lumea se preface că Moldova e stat neutru, știind că are trupe rusești pe teritoriul său, staționate ilegal. Diferite guvernări de la Chișinău au cerut fără succes retragerea armatei ruse și evacuarea munițiilor de la Cobasna, care reprezintă un pericol major pentru securitatea întregii regiuni. Sute de mesaje și comunicate, rezoluții OSCE și ONU, solicitări din partea Statelor Unite și Uniunii Europene nu au clintit nicio cască rusească din Transnistria. Rușii pleacă numai dacă cineva, mai puternic și mai hotărât, într-o anumită conjunctură, îi forțează să-și facă bagajele.

Amenințări și supărări rusești

Războiul din Ucraina a schimbat datele problemei, dar a sporit și posibilitatea unei agresiuni rusești în Basarabia. În ultimul timp Rusia emite la fiecare 3-4 zile amenințări la adresa Republicii Moldova, pe care o învinuiește că asuprește minoritatea rusă din Transnistria. O aberație mai mare decât toate turnurile Kremlinului clădite unul peste altul.

Chișinăul a respins prompt acuzațiile: „Nu drepturile vorbitorilor de rusă sunt încălcate în Transnistria, ci drepturile și libertățile populației românofone din această regiune”.

Ca de obicei, Moscova caută pretexte pentru a turna gaz pe foc și dacă nu le găsește, le inventează. Generalii ruși, ministrul Lavrov, deputații din Duma de stat, demni urmași ai ultra-șovinului Jirinovski, ca să nu mai vorbim de isteria propagandei rusești – toți proferează amenințări și predicții neguroase la adresa Republicii Moldova.

Ce este „cauză” și „efect” în chestiunea transnistreană?

Moscova e supărată, mai nou, că guvernarea proeuropeană de la Chișinău nu vrea să discute cu regimul de la Tiraspol statutul regiunii. După ce Dodon, pe atunci în funcție, l-a gratulat pe Krasnoselski, șeful separatiștilor, cu titlul de „președinte al Transnistriei”, azi acesta din urmă e nervos că Maia Sandu nu-i răspunde la scrisori, refuză o întâlnire, refuză să-l legitimeze. Constrânși, pesemne, de mersul războiului, rușii vor o reglementare grabnică în Transnistria, una care să le ofere control asupra întregii Republici Moldova și niște atuuri împotriva Ucrainei.  

Există un fel de polemică teoretică sau o controversă „de logică” între Chișinău și Moscova despre ce este „cauză” și „efect” în chestiunea conflictului transnistrean. În timp ce autoritățile moldovene declară că armata rusă trebuie să plece, întrucât încalcă statutul de neutralitate al țării și face imposibilă orice discuție pe tema reglementării politice, Externele de la Moscova pretind că prezența armatei ruse în Transnistria este consecința nerezolvării conflictului, nu cauza lui, adică exact pe dos. Mai întâi federalizați-vă cu Transnistria și cu regiunea găgăuză, spune Moscova, apoi scoatem trupele sau… mai vedem. Cine e nebun la Chișinău să accepte așa ceva?

O „Elveție” în materie de securitate

E sigur că numai lupta aprigă a ucrainenilor și distanța geografică împiedică Moscova să-și materializeze amenințările. Kremlinul mai e deranjat și de faptul că guvernarea de la Chișinău a ieșit de sub vraja neutralității paralizante, că a înțeles, în sfârșit, luând exemplul altor state, foste sau încă neangajate, că neutralitatea nu anulează dreptul unei țări de a se apăra, de a-și întări forțele armate.

Politicienii antiromâni de la Chișinău aveau o teză: Moldova n-ar trebui să fie nici cu Estul, nici cu Vestul (de fapt să fie cu rușii, dar să nu se afle), să devină o placă turnantă, o „Elveție” la gurile Nistrului. Ei bine, teoria asta subversivă are și un grăunte de raționalitate: să încercăm să fim, păstrând proporțiile, o „Elveție” în materie de securitate, să ne creăm o armată capabilă să ne apere.

Evident, Moldova nu se poate măsura cu Rusia, sigura opțiune cu adevărat viabilă este aderarea la NATO, abandonarea unei „neutralități” de nimeni garantată. E vorba însă de un proces, nu de o decizie punctuală, și până i se vor derula toate etapele, avem nevoie de soluții. Unirea cu România ne-ar oferi o „scurtătură”, dar este capabil Chișinăul să și-o asume?... Războiul ne-a prins complet nepregătiți, cu instituțiile vraiște, cu o grămadă de agenți de influență ruși, cu mentalități anacronice: mare parte din populație a rămas ancorată în trecut, de unde „balaurul NATO” atentează la pacea și fericirea poporului sovietic.

Cum să aperi o asemenea „țară-șvaițer”? Sigur nu cu „sapa”, vorba președintei Maia Sandu. Moldova are nevoie de arme moderne cu care să descurajeze un atac rusesc. O antiaeriană puternică, de exemplu, ar preveni căderea „accidentală” a unor rachete rusești, trase la beție, de undeva din Crimeea sau din largul Mării Negre.

Pe urmă, nu aderi la NATO cu mâinile goale. Trebuie să contribui și tu la apărarea colectivă. Să arăți că poți și tu, că te pricepi, că meriți ca altcineva să-și pună pielea pentru tine. Să învățăm de la ucraineni, evident, fără să ne dorim să fim puși la încercare ca ei.

Regimurile rusofile și corupte, de la Voronin la Plahotniuc și Dodon, au slăbit cu bună știință armata națională, intenționau chiar s-o desființeze, supradimensionând aparatul polițienesc – pentru ei inamicul era în interior, nu în afară.

Un stat democratic nu are de ce să se teamă de cetățenii săi, chiar dacă le mai dă prilejuri de nemulțumire. În schimb, le va câștiga respectul, dacă va arăta că este gata să-i apere.

Vitalie Ciobanu - Deutsche Welle