Alina Mungiu-Pippidi: Aplaudaţi doctorii şi personalul sanitar!

Nu sunt acasă, dar o să ies la mine în grădină în Berlinul autoizolat duminică, la ora 22, în semn de solidaritate cu medicii români şi personalul medical. În mai multe ţări din Europa oamenii au ieşit pe balcoane şi i-au aplaudat pe cei care dau zilnic piept cu virusul de care noi toţi ceilalţi ne ascundem prin case, deşi în unele cazuri autorităţile au neglijat să îi protejeze corespunzător cu echipament de protecţie.

Şi care după douăsprezece ore sau mai mult merg acasă fără să fie siguri că nu duc virusul la familia lor.

În România populistă a ultimilor ani a fost invers: doctorii au ajuns ţintele mâniei populare instigate de o presă tabloidă şi de politicieni fără scrupule. S-a creat iluzia că o ţară ca a noastră -sau orice ţară- poate plăti oricît pentru fiecare pacient şi am văzut oameni strigînd violent pe stradă că medicii sunt criminali că au luat decizii cost-eficienţă care trebuiau luate în situaţia excepţională de la Colectiv (dacă merită sau nu să trimiţi în străinătate un mare ars, cu perspective de supravieţuire mici şi costuri enorme), în vreme ce niciodată nu s-au strîns destui oameni să protesteze că avem cel mai mic buget pentru sănătate din Europa, pentru că asta contează, capacitatea totală, iată cum resursele totale nu ajung azi nici la ţări mai bogate.

Zilele astea, cînd în toată Europa medicii sunt chemaţi înapoi de la pensie şi din concedii, poate pricepe toată lumea de ce a trebuit ridicat salariul la medici de către PSD: că altfel plecau toţi, e deficit de doctori în Europa şi au unde se duce. Cîţi ani durează să creezi un bun specialist de terapie intensivă?

Medicii din România nu plecau însă doar din cauza salariului, ci şi pentru că e greu să operezi într-un climat politizat, unde domneşte proasta organizare sanitară şi unde mulţi pacienţi nu respectă nici cele mai elementare reguli de igienă, mai nou nici de politeţe. Cu toate astea, sistemul e frecvent prezentat ca avînd defecţiuni ce ţin mai ales de cauze interne, nu externe, ca şi cum ai putea avea un spital mai bun decît societatea în care este. În loc de o organizare mai bună, s-a produs o birocratizare excesivă, clădită pe ideea că orice doctor e un infractor care fură asigurările medicale. Pentru devalizarea asigurărilor se dau de fapt ordonanţe de urgenţă cu binecuvîntare prezidenţială, acolo e problema, dar fireşte că la noi preşedinţii dau socoteală numai după ce li se termină mandatul şi nu-i mai numesc ei pe procurori.

Antreprenori politici ca Emanuel Ungureanu sau Vlad Voiculescu, care au pornit prin a fi bine intenţionaţi, cred, fac adesea mai mult rău decît bine. Cine nu înţelege cum funcţionează medicina crede că răul vine de la feudalismul ei.

Feudalismul medical există peste tot: profesorii de la Charité, marele spital german, sau de la Pasteur, sunt feudali cu totul comparabil cu foştii mei profesori din România (şi la fel trataţi de rezidenţi), directorul de la Robert Koch Institute e la fel de feudal ca şi dr. Streinu-Cercel, ce să mai spun de profesorii de la Harvard Medical School pe care am avut ocazia să îi observ. Medicina, mai ales cea de intervenţie, e ierarhică, funcţionează cu maeştri şi discipoli, iar dacă oamenii vor să dea cadouri să fie operaţi de feudal şi nu de vasal este că lumea ştie că sistemul e, în general, pe merit. Nu plăteşti în plus ca să te opereze un impostor.

Asta nu înseamnă că la orice sistem unde ierarhia e necesară nu există frecvent abuz, nepotism, corupţie, monopolizare, dar nu pot fi rezolvate de oameni care nu înţeleg sistemul şi rezolvarea poate deveni mai rea decît problema. Oprescu era corupt, dar la PSD se agita mereu pentru bugetul Sănătăţii. Cunosc medici traseişti prin mai multe partide ca să facă rost de bani să repare spitale şi să primească echipamentele de care au nevoie şi pe care comunitatea îi înţelege perfect, lumea ştie de ce sunt acolo – sunt nişte reprezentanţi.

O ţară devine anormală cînd Parchetul, cea mai puţin transparentă instituţie din România, care nu e capabilă să publice pe internet data cînd deschide un dosar şi o minimă referinţă pe cînd îşi propune să îl rezolve (sau spune că nu are internet cînd nu vrea să facă ceva) ajunge să creadă că face reforma sistemului medical în aplauzele publicului. Am văzut parchetul în spitale în anii optzeci, cînd nu era permis să intervii în urgenţă să ajuţi paciente cu hemoragii grave pînă nu veneau ei să le smulgă mărturisirea cine le-a făcut avortul. Nu vreau să mai văd aşa ceva. Profesorii mei de atunci mi-au dat exemplu de curaj. Studenţii la medicină şi medicii de azi au destul activism să creeze singuri un sistem de autoreglementare mai bun pentru problemele de etică din sistemul medical- cum am încercat noi, studenţii din 1989-1990. Comunităţile locale nu au decît să îşi construiască acea fundamentală instituţie a societăţii civile europene, consiliul de administraţie al spitalului pe care îl vezi în tablourile olandeze din secolul al şaptesprezecelea, format din stîlpii comunităţii. Politizarea şi criminalizarea distrug un sistem pe care avem nevoie să-l păstrăm puternic şi autonom pentru situaţii ca cea de azi, cînd toţi depindeţi de altruismul unor oameni pe care îi consideraţi cumva obligaţi să îşi rişte viaţa pentru voi. Dar nu sunt.

Datoria are nişte limite, iar dincolo de acele limite numai recunoştinţa o mai poate întinde.

Să fim recunoscători.

Îi puteţi trimite comentariile dvs. autorului pe România Curată