A very good story. Rigoletto, 1920’s style

..e important să ne amintim că rigoler în franceză, familiar rigolo, ne îndeamnă la ironie, la multă ironie. Tucidide:  singura constantă a istoriei e comportamentul uman.

A fost prima oară în viaţa mea cînd, în drumul spre Operă,  taximetristul a închis din proprie iniţiativă radioul din care se auzea zbierînd o jună cantautoare, ca de obicei foarte frământată sufleteşte, şi mi-a spus, cu un aer confidenţial:  aaa, la Operă! Se dă ceva cu mafioţi în seara asta ! Mai mult, odată ajuns, am avut senzaţia că am greşit ”locaţia” şi am ajuns la stadion,  când la intrarea foarte aglomerată am văzut şi auzit, cu ochii şi urechile mele, un samsar,  destul de elegant,  unduindu-se agil prin mulţimea fremătătoare,  şuierînd printre dinţi,  aparte,  dar cu morgă sobru-expertă: un bilet,  doriţi un bilet, domnu’ ?

Uimirile mele nu s-au oprit aici. Pentru stare, dar şi pentru senzaţia că lucrurile se pot schimba, acest Rigoletto, ”cu mafioţi” a fost spectacolul pe care l-am aşteptat mai bine de 15 ani. Dar e puţin, dacă mă gândesc că alţii, mai puţin norocoşi decît mine, l-au aşteptat 60 de ani. Da, atât a trecut de la ultima montare autohtonă, cea a marelui Jean Rânzescu.  De aceea cred că acest Rigoletto şi noua sa faţă pot face ca sala Operei Naţionale Bucureşti  să redevină, cu fiecare nou spectacol, neîncăpătoare. Şi veselă, ca în seara premierei, o seară care m-a făcut să redevin parţial optimist, în ciuda poveştii triste de pe scenă, a very sad story , cum spune regizorul invitat să monteze spectacolul din acest februarie 2014. 

 Noul  Rigoletto poate însemna un prim act din procesul complicat şi costisitor al transformării prestigioasei  instituţii muzicale româneşti într-un reper liric european. Un vis îndrăzneţ la prima vedere, dar care poate deveni realitate, dacă mă gândesc că spectacolul regizat de australianul Stephen Barlow, unul dintre starurile regiei mondiale moderne, este anunţat ca primul dintr-o serie ce îşi propune atât o nouă şi necesară abordare, cât şi relansarea primei scene lirice româneşti. Un nou statement liric, a cărui continuare o aştept cu interes. Şi dacă vorbim despre planuri, efort şi muncă minuţioasă ca rezultantă a succesului, trebuie spus că reuşita acestei premiere se datorează şi unei excelente campanii de promovare din care multe instituţii culturale de la noi ar avea de învăţat. Ca un detaliu, pe lângă obişnuitele parteneriate media şi detaliile ce pleacă de la afiş şi caietul de sală - o ediţie specială a Chicago Times! - s-a turnat pe post de teaser inclusiv un excelent trailer care recreează atmosfera din Chicago-ul anilor 20, oraş al prohibiţiei, crimelor şi poveştilor de amor fără happy end. So awesome!

Foto: Opera Nationala Bucuresti

Ca orice geniu fără complexe, conştient de seva melodică a creaţiei sale şi de talentul de a crea personaje memorabile, Verdi  îi scrie libretistului său, Francesco Maria Piave, în 1850, imediat după prima lectură a dramei Regele se-amuză de Victor Hugo:  Subiectul e nobil, imens şi conţine un personaj care este una dintre cele mai extraordinare creaţii, cu care teatrul tuturor timpurilor şi toate ţările se poate lăuda.

Nu văd deloc de ce fanii puriştii ai operei, duşmanii declaraţi ai Regietheather sau pur şi simplu doar ignoranţii îndârjiţi ar fi atât de lezaţi de transpunerea acţiunii din sala palatului ducal din Mantova într-o cârciumă funcţionând ilegal, mascată de frontispiciul unei agenţii de pompe funebre din oraşul sindicatului crimei naţionale: Chicago, capitala mafiei gangsterilor anilor 20. Mai ales că acest tip de montări neconvenţionale au o oarecare vechime în teatrele lirice europene şi americane: doar în ceea ce-l priveşte pe Rigoletto putem numără zeci de montări moderne în care acţiunea se petrece în cu totul alte spaţii istorico-temporale. Suntem totuşi în secolul 21, pentru numele lui Dumnezeu! Ceva trebuie să se întâmple, nu de dragul schimbării, ci pentru publicul saturat de vechi şi de anost, dornic de provocări şi de nou. Şi mai ales că opera cu un libret demn de Shakespeare, după cum credea chiar Verdi, şi-a trăit, încă din chinurile facerii, propriile transpuneri şi limitări provocate de cenzură. Acţiunea este mutată din epoca libertinului Francisc I în plin Risorgimento, regele însuşi devine Ducele de Mantova, iar titlul operei, La Maledizione – Blestemul -   împrumută numele personajului principal, Rigoletto, şi el schimbat, din Triboulet. Şi e important să ne amintim că rigoler în franceză, familiar rigolo, ne îndeamnă la ironie, la multă ironie.

Rigoletto, bufonul tragic,  ascunde sub cocoaşă-i diformă şi masca ironiei zeflemitoare o intensă dramă pasională,  centrată pe dragoste paternă, trădare şi răzbunare:  Fa ch’io rida, buffone!  Iar montarea lui Stepen Barlow, un greu în panoplia regizorilor contemporani de operă, are din plin tocmai această ironie, a la rigolo:  Rigoletto îşi bate joc de Ceprano maimuţărindu-se la microfonul barului ilegal, Ducele, care devine The Duke, îşi cîntă durerea la pierderea Gildei – Ella mi fu rapita - ţinând tandru o bîtă de baseball în braţe, Sparafucile, patron de bordel, negociază asasinatul sub un panou publicitar ce oferă asigurări de viaţă, chiar şi scena în care Rigoletto cîntă cu pantalonii în vine Cortigiani , glumă de prost gust a anturajului Ducelui, din care nu de mult el făcea parte, în calitate de maestru de ceremonii.  Şi caricaturizarea Ducelui e un semn al aceleeaşi ironii tutelare, de la pălărie, trabuc şi costumul de marinar, pînă la ipostaza în care acesta e pus să-şi cânte celebrissima La donna e mobile, fără să mai vorbim de finalul cu totul original.

Aşa că fizionomia celor doi interpreţi succesivi ai Ducelui nu face subiectul comentariilor – spectacolul a avut două distribuţii pentru rolurile principale. Mai ales că sunt mai mult ca sigur că şi castingul a fost făcut în ideea aceleeaşi caricaturizări, lucru pe care mulţi l-au scăpat din vedere,  ocupaţi să măsoare din ochi înălţimea Ducelui sau gradul de strălucire al scalpului.

Desigur că nu te poţi opri în a te întreba ce-a avut Stephen Barlow cu Ducele, acest tînăr stăpîn,  frumos şi bogat care iubeşte pur şi simplu dragostea, fie că o cinta amuzat contesei Ceprano ori înaripat inocentei Gilda sau libertin, Maddalenei. Între noi fie vorba, n-ai cum să nu-l placi, măcar puţin pe Ducele de Mantova, chiar dacă e ras în cap şi poartă un halat de baie, pentru pasiunea-i înflăcărată, pentru că pînă la urmă, el iubeşte Iubirea şi e îndrăgostit de Dragoste. Şi totuşi, chiar dacă nu sunt total de acord cu Stephen Barlow în ceea ce-l priveşte pe Ducele gangster, chiar dacă în cheia ironiei, exemplele continua, ele nu devin cinice, pentru că regizorul ştie să se oprească la timp. Acesta e marele merit al lui Stephen Barlow, arta dozajului, pe care ştie s-o folosească aşa cum trebuie. 

În regia lui,  Ducele, un fel de Al Capone despotic , şi gaşca sa ilaro-macabră sunt ghidaţi cu inteligenţă în partitura verdiană, fără a respecta ad literam indicaţiile compozitorului, după cum însuşi regizorul o recunoaşte, acordându-i o libertate bine potenţată personajului principal, Rigoletto, un jolly joker tragic ritmind alert şi unitar desfăşurarea acţiunii pe parcursul celor trei acte. Personajele au avut, pentru mine, în plus  trimiteri aluziv- ironice la universul cinematografic recent, producţii mai noi decât binecunoscutul The Godfather, de la Boardwalk Empire cu Steve Buscemi, un gangster pe post de ”duce” în chiar Atlantic City-ul prohibiţiei anilor 20 şi răvăşitorul The Sopranos cu regretatul James Gandolfini pînă la mai recentul Mad Men  - de a cărui planturoasă Cristina Hendricks mi-a amintit Maddalena din prima distribuţie. 

Foto: Opera Nationala Bucuresti

Şi scenografia lui Yannis Thavoris susţine această unitate, cu superbe şi minuţios plasate detalii temporale de efect – biroul Ducelui e o bijuterie în materie de amenajări interioare,  1920’s style. Ajutată mult de lighting design-ul lui Warren Letton  - minunată scena a ariei Caro nome cu Gilda profilată într-o atmosferă nocturnă de superbă visare, profilată jumătate pe cerul înstelat şi plin de promisiuni, jumătate pe zidul întunecat de cărămidă al casei lui Rigoletto.  Noutăţile absolute pentru opera bucureşteană vin din folosirea compartimentată a scenei, în sugerarea etajelor clădirilor înalte din oraşul american, compartimentare care ajută deopotrivă vocile în spaţializarea sonoră,  dar şi din utilizarea turnantei  care dă cursivitate filmică derulării acţiunii. Chiar dacă destul de mică, avantajul major al  scenei turnante este şi ea determinantă nu doar în plan regizoral, ci şi în plan acustic, aducând vocile în faţă, mai aproape de public. Pe scurt, slavă Domnului că există turnantă!

 Echipa e completată de coregrafia sumară dar de mare effect a Victoriei Newlyn – excelentă rezolvare a atmosferei de show de la începutul actului I, o petrecere cabaret,  plasată în prima noapte a noului an 1929!  

Conducerea muzicală a spectacolului a fost asigurată de Cristian Sandu. Prezenţa dirijorului clujean încântă de fiecare dată publicul bucureştean şi la fiecare apariţie a sa în Capitală mă gândesc cît de multă nevoie are orchestra Operei de aici de un dirijor permanent; sub bagheta lui, instrumentiştii capătă consistenţă şi forţă unitară, se pliază atent şi însufleţit pe ţesătură de acompaniament realizând un ansamblu cu foarte bune momente. Au existat şi câteva decalaje, atent rezolvate de tânărul dirijor dar şi minunate momente precum acompaniamentul rafinat din aria Gildei, Caro nome,  din seara premierei cu cea de-a doua distribuţie.

Vocal, spectacolul nu a fost unul perfect, dacă perfecţiunea e un must, în  sensul de cerinţă intrinsecă a celor care intră în sală aşteptându-se la un al doilea Pavarotti pe post de Duce. Cele două distribuţii au fost construite exclusiv pe solişti invitaţi distribuiţi în rolurile principale. În seara primei distribuţii, surprinzătorul Lucian Petrean în rolul titular, un Rigoletto excelent, poate cel mai bun din România zilelor noastre, o voce amplă şi generoasă cu un joc scenic impresionant, cu observaţia că pe alocuri nu-şi-a adaptat volumul ieşit din comun la spaţiul oferit de sala Operei din Bucureşti, al cărei public l-a răsplătit însă, pe bună dreptate, cu aplauze entuziaste. Rolul feminin a fost interpretat de americanca de origine armeană Shoushik Barsoumian. Frumoasă, ca toate armencele, Shoushik a fost o Gildă delicată şi expresivă, cu tehnică bună şi frazare nuanţată, dar cu voce mică, marcată de teamă - simţită în sală - în registrul supra-acut. Robert Nagy, un ”the duke”  gangsteresc  cu oarecare decalaje, nu atât de deranjante totuşi pe cât acutele sugrumate în registrul impus de tuşele caricaturale ale regizorului. Impresionant a fost şi basul Horia Sandu în Sparafucile, cu o excelentă prestaţie vocală, în registrul cerut, cavernos şi întunecat, chiar înspăimântător. Sârboaica Eva Mrvos ei da, ea m-a făcut să mă gândesc la personajul întruchipat de Joan Harris în Mad Men, Maddalena fiind aici elementul care confirmă caricaturizarea Ducelui de către regizor, nu atât prin prestaţie vocală, cât mai ales prin  jocul actoricesc perfect.

A doua seară a adus o nouă distribuţie principală, clujeanul Martin  Fülöp în Rigoletto, un foarte bun Rigoletto dar cu  probleme în actul I, după care, experienţa şi-a spus cuvântul, agilitatea şi flexibilitatea sa vocală fiind evidente. Gilda a fost, de această dată, italianca Romina Casucci, o voce frumoasă, amplă şi convingătoare, cu rateuri însă în supra acut. Ducele a fost australianul Paul Tabone, mai aproape actoriceşte de rolul de capo di tutti capi, al cărui joc inteligent suprapus pe atuu-rile personajului au atenuat problemele de respiraţie şi intonaţie, aducându-i la final aplauze la scenă deschisă. Petre Burcă a fost convingător în Sparafucile, cu un vibrato însă destul de pronunţat, iar Maddalena a fost de această dată încântătoarea rusoaică Polina Garaeva, o mai veche cunoştiinţă a melomanilor bucureşteni; oceni  haraşo, Polina!

Note foarte bune pentru rolurile secundare; calitatea sonoră şi actoricească a acestor roluri mici a avut darul de a întări impresia generală de lucru bine făcut, contribuind, fără îndoială, la reuşita spectacolului:  de la impresionantul bas Marius Boloş - Monterone, convingătorul tenor Andrei Lazăr – Borsa, foarte promiţătorul bariton Daniel Pop – Marullo, excelentul  bas ieşean Octavian Dumitriu  - Contele Ceprano şi simpatica Elena Dincă - Contesa, fără a o uita pe Claudia Caia, în original tratatul rol al Pajului. De remarcat şi coeziunea admirabilă a ansamblului coral masculin. Zitti, zitti, moviamo a vendetta  e doar un exemplu pentru că prestaţia ”gangului” care îl însoţeşte pe Duce e una excelentă de la început pînă la sfârşit; Bravi, aşadar, corului pregătit de Stelian Olariu şi de Daniel Jinga!  

În concluzie. Rigoletto e o operă fabuloasă, iar premiera din acest început de 2014 la Opera Naţională din Bucureşti, una excelentă! Viziunea lui Barlow are meritul, ca toate marile montări, să ne arate universalitatea textului, construit pe rezultanta unor sentimente. O bună prietenă, specialistă în lumea antică şi mare iubitoare de operă, entuziastă şi ea după premieră, mi-a reamintit de spusele lui  Tucidide:  singura constantă a istoriei e comportamentul uman. Iar ce va urma, aici la Opera Naţională Bucureşti, e aşteptat de pe acum, cu mult interes!

PS: Pe cind scriam finalul acestui articol, pe crawlurile televiziunilor de ştiri şi pe fluxul agenţiilor de presă venea vestea tristă a morţii lui Nicolae Herlea. Mă gândesc cu şi mai mare tristeţe că nu ştiu ca vreuna dintre televiziunile -  de ştiri sau nu -  din România să mai fi amintit ceva despre acest interpret legendar, poate unul dintre cei mai mari baritoni ai tuturor timpurilor,  din 2012, de când Mariana Nicolesco îi acorda la Festivalul Hariclea Darclée de la Brăila un premiu pentru întreaga carieră, un moment imortalizat de Televiziunea Română. Adio, Maestro !