25 de ani de parteneriat strategic. Scurt istoric al relaţiilor bilaterale româno-americane

O privire de ansamblu a istoriei relaţiilor diplomatice dintre cele două state ne arată că evenimentul celebrării celor 25 de ani de parteneriat strategic cu SUA reprezintă încununarea unei vechi şi îndelungate relaţii de prietenie şi colaborare.

Un prim contact diplomatic demn de menţionat are loc după realizarea Unirii Principatelor din anul 1859. Alexandru Ioan Cuza primeşte vizita lui Henry Romertze, numit consul general al SUA la Galaţi. Având origini româneşti, acesta va promova ideea încheierii unui tratat comercial şi de asistenţă mutuală cu Principatele Unite. În cadrul vizitei, domnitorul român se declară un admirator al constituţiei americane, model de democraţie la acel moment. Diplomatul american va fi plăcut impresionat de cunoştinţele principelui român despre istoria statului american şi particularităţile sistemului politic inaugurat după 1776. Încheierea unui tratat bilateral va eşua din cauza opoziţiei Imperiului Otoman.

Dorinţa celor două naţiuni de oficializare a colaborării se va concretiza după victoria românilor din Războiul de Independenţă. Diplomatul american Eugene Schuyler este artizanul încheierii primelor tratate bilaterale din anul 1881, tratate însoţite de acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate în cadrul comerţului cu SUA. Anterior era recunoscută independenţa de stat a României, iar la Washington era primit diplomatul român Sergiu Voinescu. Colonel în Armata Română, va desfăşura o activitate de documentare la celebra academie militară West Point. 

Eugene Schuyler a fost numit consul general în Regatul României, Serbia şi Grecia în iunie 1880. Pe 14 decembrie, în acelaşi an, prezintă la Bucureşti scrisorile de acreditare domnitorului Carol I. Om de cultură şi apărător al drepturilor popoarelor din Balcani asuprite de Imperiul Otoman, are o misiune diplomatică de succes în regiune. Este recompensat în 1885 de Academia Română cu titlul de membru de onoare. 

Următorul moment de referinţă din istoria relaţiilor diplomatice bilaterale îl reprezintă emigraţia română în America de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Pentru românii din Transilvania, aflaţi sub stăpânire străină, Lumea Nouă a reprezentat o oportunitate de a începe o nouă viaţă, liberă de constrângeri politice şi privaţiuni economice. Conform unui recensământ din anul 1920, diaspora românească din America de Nord se ridica la 100 000 de persoane.

îSfârşitul primului război mondial aduce cele două state pe poziţii de forţă. Aflate în tabăra câştigoatoare, America devine principala putere mondială, iar România îşi desăvârşeşte vechiul proiect de unitate naţională. Recunoaşterea Marii Unirii a fost rezultatul interacţiunilor diplomatice influenţate în mod decisiv de către SUA. Un prim pas, ce merită consemnat, va fi acţiunea de lobby pe lângă guvernul american dusă de Constantin Angelescu, primul ambasador român la Washington. Rezultatul este unul favorabil: în data de 6 noiembrie 1918 guvernul american emite un comunicat prin care anunţă că ˶simpatizează adânc cu spiritul de unitate şi cu aspiraţiile românilor de pretutindeni şi nu va neglija să-şi întrebuinţeze la timpul potrivit influenţa sa ca justele drepturi politice şi teritoriale ale neamului românesc să fie obţinute şi asigurate faţă de orice năvălire străină”. Acest sprijin se va manifesta în cadrul Conferinţei de pace de la Paris.

Am menţionat principalele momente ale perioadei de cristalizare a relaţiilor româno-americane cu scopul de a arăta că legăturile dintre cele două naţiuni au gravitat în jurul unor idealuri comune, încă de la începuturile lor. Ambele state ˶au luptat pentru câştigarea independenţei, suveranităţii şi recunoaşterii pe scena istorieiʺ, afirmă istoricul român Alexandru Cristian. Prin urmare, se poate vorbi de o incontestabilă tradiţie a relaţiilor româno-americane, reiterată la sfârşitul secolului XX prin încheierea parteneriatului strategic aniversat astăzi. 

Într-un articol din 12 iulie 1997 din Washington Post autorul remarca modul entuziast în care a fost primit preşedintele american de către românii strânşi în Piaţa Universităţii din Bucureşti: ˶Nemulţumirea românilor faţă de faptul că Bill Clinton i-a ţinut departe de primul val de expansiune a NATO spre est nu a fost suficient de puternică pentru a depăşi înclinaţia lor naturală de a oferi un bun venit călduros unui preşedinte american aflat în vizită”. Prin îndemnul ˶Stay the courseʺ, românii erau asiguraţi că se află pe drumul ce bun în demersul lor de a fi din nou de partea corectă a istoriei. 

Începutul secolului XXI aduce oficializarea parteneriatului strategic prin adoptarea unui Declaraţii Comune care stabileşte o vastă cooperare pe mai multe domenii de interes, de la cel militar la educaţie, ştiinţă şi tehnologie. 

Mediul de securitate regional şi global s-a schimbat drastic faţă de 1997 când se lansa Parteneriatul Strategic.

Realitatea geopolitică nu mai e nici cea din 2011 când se adopta la Washington Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI, nici cea din 2012 când s-a instituit Dialogul Strategic Bilateral, cu Grupurile sale de Lucru.

Invazia Georgiei în 2008 şi anexarea Crimeei în 2014 au impactat dramatic contextul securitar regional. Acest context nu mai e nici cel din 2019 când se formaliza cooperarea bilaterală prin Memorandum-urile de Înţelegere încheiate pentru domeniile Parteneriatului (apărare, securitate energetică, comerţ şi investiţii, buna guvernare şi lupta împotriva corupţiei, securitatea reţelelor 5G, sectorul nuclear civil), nici mai ales cel dinainte de războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei.

Ceea ce este în mod eronat numit „flancul estic” al NATO a devenit în mod incontestabil partea frontală a Alianţei Nord-Atlantice, aflată faţă în faţă cu statul care a invadat teritoriul unui stat suveran vecin cu România şi alte state membre ale Alianţei.

În acest context relevanţa României creşte considerabil. Din acest motiv, există toate atu-urile pentru transformarea acestuia într-un tratat bilateral încă şi mai trainic şi angajant, care să se desfăşoare în aceleaşi condiţii de respect reciproc şi comuniune de idealuri ce s-au manifestat încă de la debutul istoric al relaţiilor diplomatice dintre România şi S.U.A.