18 secunde
0Ce poți face în 18 secunde? Dacă ești David Popovici, aproape că străbați distanța de 50 m, despicând magic apa (puțin peste 22 de secunde i-au fost necesare în vară, ca să obțină titlul european de juniori în această probă).
Dar dacă ești un om obișnuit, cele 18 secunde îți ajung doar să faci câțiva pași ori să rostești două fraze. Ei bine, potrivit studiilor citate într-un podcast de conf. univ. Ovidiu Popa-Velea, profesor de Psihologie medicală la UMF „Carol Davila” din București, numai 18 secunde îi sunt alocate în medie unui pacient, să-și spună păsul la doctor! Este, așadar, aproape imposibil ca un suferind, marcat de temeri, durere și jenă, să reușească în acest interval infim să comunice medicului ce-l chinuie și ce-l frământă.
Întâlnirea dintre omul în halat alb și pacient pornește, prin urmare, cu piedici de la bun început. Timpul scurt rezervat consultațiilor – da, și la privat, ai parte de numai 15 minute, în care trebuie completate și fișe, eventual și rețete sau trimiteri – presiunea lungului șir de bolnavi care așteaptă la ușă, oboseala medicului care poate consultă în mai multe spitale/clinici, toate acestea îngreunează dialogul autentic, binevoitor, din cabinet. Iar peste toate acestea, există, desigur, și doctori insensibili, indiferenți, reci, cum sunt și pacienți nervoși, dificili sau agresivi. Cu asemenea date, comunicarea devine practic imposibilă.
Și totuși, fără comunicare, fără conexiune umană, tratamentul prescris e posibil să nu aibă efectele scontate. Bolnavul repezit sau consultat arogant pleacă neîncrezător, iar asta, explica același conf. univ. Popa-Velea, poate avea urmări și asupra percepției simptomelor sale. Dacă dai peste un medic atent, îndatoritor, o parte a disconfortului resimțit dispare, argumenta specialistul, care își învață studenții că a fi empatic este cumva și o asigurare de malpraxis: omul care vede că doctorului îi pasă de el și de suferința lui va accepta și un semieșec al intervenției, convins că medicul a făcut tot ce a putut. Pe când un pacient tratat cu superioritate și glacial se va întoarce rapid împotriva celui care „nu și-a dat interesul” să-l vindece.
Poate și de aceea ministrul Sănătății a reluat, la deschiderea anului universitar, apelul către urmașii lui Hipocrat, fie ei consacrați sau doar începători, să dea dovadă de mai multă omenie, să nu uite de interacțiunea cu pacientul, să-l privească prietenos: „Oamenii au nevoie de empatie, au nevoie de sprijinul dumneavoastră, au nevoie să vă împărtăşească durerile lor, problemele lor şi să ştiţi că dacă veţi fi empatici, veţi fi apropiaţi de pacienţi, lucrul ăsta s-ar putea să contribuie la vindecarea lor în proporţie la fel de mare ca şi soluţia terapeutică pe care le-o administraţi”. Asta după ce, în august, același ministru remarcase că „încrederea în sistemul public, în general, şi sistemul de sănătate, în particular, este afectată datorită faptului că ne tratăm de multe ori pacienţii într-un mod distant, când ei au nevoie de foarte multă atenţie, de foarte multă empatie, foarte multă grijă”. Ca dovadă și recentul sondaj Avangarde, unde încrederea românilor în spitale abia atinge 15%!
Din păcate, apelurile și bunele intenții se lovesc de realitățile din sistem. Dincolo de problemele deja menționate, există lipsa de pregătire a cadrelor medicale pentru comunicarea cu pacienții și/sau aparținătorii lor. Medicii, asistentele, infirmierele sunt tot oameni și nu toți au propensiune spre ascultarea semenilor cu competență și încurajare. Da, medicina ar trebui făcută, la modul ideal, numai de cei cu vocație, generoși, capabili de înțelegere și compasiune, numai că în realitate, lucrurile stau altfel. Sunt și profesioniști convinși că nu trebuie să se încarce cu suferințele celor care le cer ajutorul, așa că afișează permanent o mină rece, sunt și alții care simt nevoia să-și domine pacienții de la înălțimea diplomelor pe care le au, imaginându-se mici dumnezei, sunt și purtători de halate care se lasă îmblânziți cu plăți informale, cum sunt și doctori cu suflet mare, care fac miracole atât cu priceperea, cât și cu sensibilitatea lor. Până la urmă, ca suferind, speri că vei întâlni unul din categoria din urmă.
Însă nu e obligatoriu ca situația să rămână neschimbată, pe termen lung. Deja vedem cadre medicale care solicită cursuri de comunicare cu pacienții, iar unii manageri de spitale (de pildă, la Institutul „Matei Balş") au apelat la specialiștii UMF pentru instruirea personalului în acest scop. Așa că există șansa ca numărul celor dispuși să-și asculte pacienții și cu inima, nu doar cu urechile și stetoscopul să crească. Dar mai trebuie să fie sprijiniți s-o facă, ușurându-li-se misiunea prin alcătuirea de echipe pluridisciplinare, în loc de a lăsa un singur om să gestioneze un caz complex, prin degrevarea de sarcini birocratice și poate chiar prin asigurarea unui program mai puțin aglomerat, ceea ce ține și de opțiunea lor. Cheia, scrie Adam Kay în savuroasa carte „O să vă cam usture”, despre propria experiență ca medic, este să-i spui pacientului/aparținătorului exact cât trebuie, să-i dai informații suficiente, să nu se simtă copleșit, și să-i livrezi totul la un nivel de înțelegere potrivit. „Mai presus de orice, asta înseamnă să fii profesionist și amabil”, rezumă fostul dr. Kay.
Se încarcă comentariile...
