Sever Voinescu

Avocat, editorialist

Se spune despre arta lui Murray Perahia că este atît de specială încît, la el, întîi auzi muzica şi abia apoi auzi pianul. Elegant ca un lord autentic, un pic detaşat de mediul imediat pentru a fi complet dedicat muzicii, subtil şi deloc spectaculos, sensibil şi excelentissim ca pianist, Murray Perahia închide cu un zîmbet fin un mister în privinţa succesului.

Aseară tîrziu, la Ateneu, am revenit la fundamente. N-am avut ecleraje solistice orbitoare şi nici respiraţii tăiate, n-am avut explozii de entuziasm şi nici cutremurări mai mult sau mai puţin metafizice – am avut muzică foarte serios făcută. Şi am avut Bach. Mă întreb dacă nu cumva abia aseară am avut totul.

Aseară, la sala Palatului, Horia Andreescu ne-a condus în luxurianţa sonoră a arhipelagului simfonic numit Mahler: simfonia a II-a ”Învierea”, cu Orchestra Naţională Rusă, corul Filarmonicii ”George Enescu”, Anita Hartig (soprană) şi Bernarda Fink (mezzosoprană).

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd merg spre un concert al Orchestrei Naţionale Ruse, dirijată de Pletnev, în care se cîntă Prokofiev, Ceaikovski şi Glazunov, iar din Prokofiev avem concertul 2 pentru vioară cu Repin, parcă grăbesc pasul spre alergare ca să-l ţin în acord cu bătăile inimii. Îmi spun: dacă nici acesta nu este lux muzical, atunci luxul muzical nu există.

Modifică Setările