De ce nu are România o cercetare de top ca afară. Daniel David: „Universităţile spun că vor să promoveze în ranking-uri, dar nu iau în calcul criteriile de acolo“
0Noul prorector pe cercetare al UBB, psihologul Daniel David, e decis să aducă universitatea pe un drum început demult de cele mai bune instituţii de învăţământ superior din lume. Cum? Printr-o regândire practică a rolului cercetării într-o universitate, o flexibilizare a carierei cadrelor didactice, dar şi prin idei deja puse în practică de universităţile de top, world-class.
„Acum, de multe ori obţinerea profesurii (n. r. a statutului de profesor) nu este motivată academic, ci se reduce la bani şi la calcule administrative, ceea ce adesea nu generează profesuri de impact în domeniu la nivel naţional şi internaţional şi astfel nu ajută universitatea în ţinta sa de a fi o universitate competitivă de tip world-class“, afirmă Daniel David, prorector pe cercetare la UBB. Psiholog apreciat în ţară şi străinătate, acesta vrea să schimbe lucrurile pe partea de cercetare şi excelenţă.
Strategia sa are în vedere reorganizarea cercetării – în aşa fel încât cercetătorul să nu mai fie privit drept o anexă a cadrului didactic, regândirea statutului cadrului didactic – fiecare profesor să aleagă o carieră în predare sau cercetare, iar aceasta să fie una flexibilă, stabilirea aceluiaşi set de criterii academice pentru acelaşi domeniu şi înfiinţarea unui institut de studii avansate. Toate, după modelul universităţilor de elită.
Daniel David a acordat, în calitate de prorector, un interviu pentru „Adevărul“ în care explică de ce România nu are o cercetare cum au universităţile de top şi de ce UBB şi alte universităţi din ţară nu apar măcar în primele 100 de poziţii în rankinguri (topuri internaţionale).
Aţi acceptat să fiţi parte a echipei UBB ca prorector responsabil cu cercetarea, competitivitatea-excelenţa şi publicaţiile ştiinţifice. În 2012 i-aţi fost contracandidat actualului rector. Ce anume a însemnat acum „provocare greu de refuzat“ (cum scriaţi pe blog) din partea rectorului?
Simplu şi direct spus, acum rectorul UBB - acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop - a inclus în programul său de candidatură din 2016 lucruri care privesc regândirea UBB ca o universitate de tip world-class (n. r. universitate de top), lucruri pentru care am militat de când m-am întors în ţară şi pe care le-am implementat la nivelul departamentului/institutului din care fac parte, şi m-a invitat să le iniţiem împreună la nivel de UBB.
Spun probabil în premieră că discuţii despre participarea mea în echipa rectoratului am avut cu actualul rector UBB încă de la primul său mandat, din 2012. Atunci nu am intrat însă în echipă, deoarece programul cu care a câştiat la acel moment era unul de tranziţie - de la un mod de a conduce UBB la un alt mod -, nu unul de construcţie, şi am avut şansa să mi se propună implicarea într-un program internaţional major de construcţie la Albert Ellis Institute/AEI din New York, SUA, ca director de cercetare - AEI are 25 de centre afiliate în toată lumea, iar activitatea de cercetare trebuia regândită pentru o mai bună coordonare.
Dacă este să-mi reduc activitatea de cercetare pentru cea de conducere sunt dispus să o fac doar în contextul în care îmi pot asuma un leadership transformaţional, iar asta mi s-a propus la AEI în 2012 şi la UBB în 2016.
Acum există un program de construcţie a UBB ca universitate de tip world-class, în care mi s-a spus că partea de cercetare/competitivitate/excelenţă va avea rolul central (aşa cum este şi normal pentru o universitate de tip world-class). Aşadar, am acceptat cu încredere invitaţia, după ce am văzut (şi cu referire la cercetare-competitivitate-excelenţă), chiar discutat forma finală a programului de candidatură. Am simţit că rectorul UBB este decis să modernizeze UBB pe linia world-class şi de aici «provocarea greu de refuzat». Dacă în ţară, pentru mulţi o poziţie de prorector este o oportunitate de a câştiga influenţă academică şi publică, pentru mine este doar o oportunitate de a face pentru UBB ceea ce am făcut pentru departamentul/institutul (http://www.psychotherapy.ro) din ţară - este primul Departament de psihologie ca performanţă academică în ţară şi singurul Institut de psihologie din ţară de interes european - şi pentru Albert Ellis Institute în SUA.
Sunt un om care lucrez în echipă şi cu cei pe care îi reprezint. Aşadar, toate proiectele majore care trebuie iniţiate prin prorectoratul de cercetare/competitivitate/excelenţă se vor definitiva şi implementa împreună cu ceilalţi colegi din echipa rectoratului, în colaborare strânsă cu Senatul UBB şi prin consultarea constantă a comunităţii UBB. Numai astfel au şansă, nu doar să fie implementate, dar şi să fie implementate în cea mai bună variantă.
Reformarea cercetării la UBB aţi propus-o printr-un program sintetizat în 4 idei. Prima idee se referă la crearea unui institut de studii avansate. Care va fi scopul acestui institut? Va funcţiona ca şi restul institutelor de cercetare din cadrul universităţii?
Acest Institut de ştiinţă şi tehnologie trebuie să fie un atractor pentru cercetarea de excelenţă din UBB, pentru oamenii competitivi din diaspora românească şi pentru cercetători şi profesori de top din străinătate. Institutul poate concentra excelenţa, dându-i astfel o forţă mai mare. Institutul trebuie să fie un model de bune practici academice, organizat după principiul universităţilor de tip world-class, incluzând chiar departamente transversale. Institutul nu impune nimănui din afara sa nimic, nu afectează intenţionat - decât eventual ca model de urmat - structurile din afara sa şi este deschis pentru oricine îndeplineşte la un moment dat criteriile sale.
Aşadar, acesta este un institut de studii avansate – în care cercetarea fundamentează toate celelalte activităţi academice, cum ar fi cele de predare şi de servicii inovative către comunitate -, nu unul doar de cercetare sau focalizat pe programele clasice de licenţă. Într-o analiză a Băncii Mondiale (The challenge of establishing world-class universities), autorul Jamil Salmi arată că acesta poate să fie un mecanism iniţial de transformare a unei universităţi cu potenţial, într-o universitate de tip world-class, prin strategia non-intruzivă – Institutul este un atractor doar pentru cei care doresc - , negenerând teamă de schimbare sau rezistenţe majore.
A doua idee presupune organizarea unor traiectorii diferite şi flexibile de carieră universitară. Concret, la ce v-aţi gândit?
Mă refer la faptul că fiecare profesor al UBB trebuie să-şi poată alege traiectoria de carieră în UBB, iar această alegere să nu fie definitivă, ci flexibilă, dându-ne posibilitatea să ne mutăm în cursul carierei de pe o traiectorie pe alta. Spre exemplu, unii colegi sunt foarte talentaţi în actul de predare. Aşadar norma lor academică poate să fie focalizată pe acest lucru. Alţii sunt foarte talentaţi în cercetare. Aşadar, norma lor academică poate exprima major acest lucru.
Acum toţi sunt trataţi la fel, după modelul patului lui Procust, ceea ce generează frustrare, sentimentul nevalorizării muncii pe care o facem şi utilizarea neraţională a talentului şi competenţelor personalului UBB.
Ar trebui regândit statutul profesorului universitar? Cum? Şi de ce credeţi că e nevoie de o schimbare?
Cred că ar trebui gândite profesuri de tip graduate, focalizate pe cercetare (inclusiv statutul de research professor) şi profesuri de tip undergraduate, focalizate pe predare, fiecare cu indicatori academici specifici. Apoi, profesura ar trebui asociată cu un program academic specific - de cercetare şi/sau educaţional -, în care profesorul să fie măcar unul din leaderii naţionali, dacă nu unul din contributorii activi la nivel internaţional. Acum, de multe ori obţinerea profesurii nu este motivată academic, ci se reduce la bani - ca exemplu: salariul profesorului este mare - şi la calcule administrative - atingerea criteriilor minimale CNATDCU - , ceea ce adesea nu generează profesuri de impact în domeniu la nivel naţional şi internaţional şi astfel nu ajută universitatea în ţinta sa de a fi o universitate competitivă de tip world-class. Acest lucru trebuie însă gândit şi înţeles înţelept, deoarece salariile celorlalte cadre didactice sunt foarte mici şi astfel presiunea pe profesuri este justificată social.
Aţi mai spus că vreţi să stabiliţi un set de criterii academice relativ stabile şi predictibile deoarece „acum există criterii diferite şi chiar contradictorii pentru acelaşi domeniu, în funcţie de moment şi obiectiv, inducând confuzie“. Cum s-a ajuns la astfel de situaţii? Şi care ar fi soluţia?
S-a ajuns la astfel de situaţii deoarece în universităţile româneşti, adesea, criteriile nu sunt stabilite prin referire la standarde internaţionale şi mult anterior unui proces de evaluare academică, astfel încât acestea să funcţioneze în mod real ca standarde. Noi adesea stabilim criterii ad hoc, în funcţie de interesele pe care le avem într-o anumită evaluare. Ca urmare a acestor procese ad hoc, oamenii se simt frustraţi, deoarece nu pot să-şi facă un plan concret şi predictibil de carieră. Spre exemplu, într-un an mi se spune că vor conta articolele Web of Science. În anul următor apar cărţile sau articolele BDI (n. r. Baze de Date Internaţionale).
Criteriile la UBB trebuie să corespundă celor de la universităţile de tip world-class.
Dacă la Universitatea Harvard mi se spune că în istorie contează cărţile, atunci hai să cerem şi noi cărţi, nu articole Web of Science; dar dacă se cer articole Web of Science, hai să cerem şi noi acest lucru.
Sigur că trebuie să fim realişti: după ce stabilim criteriile nu mă aştept ca valorile acestora să fie la nivelul universităţilor de tip world-class. Valorile trebuie adaptate zonei proximei dezvoltări pe care o avem, astfel încât acestea să motiveze personalul UBB pentru dezvoltare, nu să-l inhibe prin indicatori pe care nu are cum să-i atingă.
Ultima temă la care v-aţi angajat pare, din afara UBB-ului, cea mai complexă: reorganizarea cercetării-dezvoltării-inovării din UBB. Cum v-aţi gândit să faceţi asta?
Răspunsul este simplu: aşa cum este aceasta organizată în universităţile de tip world-class. Am să dau doar exemple, deoarece discuţia poate fi mai lungă. Trebuie acreditate laboratoarele/centrele/institutele de cercetare din UBB. Unele vor fi mai mici, gândite în logica smart specialization, adică focalizate pe domenii specifice, care aduc însă avantaje competitive. Altele pot fi mai mari, gândite în logica unităţilor complexe, care pot aborda teme multi-, inter- şi trans-disciplinare. Aceste unităţi trebuie să aibă state de funcţii, astfel încât statutul cercetătorului să fie clar, nu o anexă la statutul cadrului didactic. Apoi trebuie identificată infrastructura de cercetare strategică a UBB şi făcută cât mai accesibilă, alături de definirea direcţiilor majore de cercetare competitivă şi de excelenţă (deşi putem şi trebuie să atingem un standard minimal de calitate în orice activitate academică la UBB, nu putem să fim excelenţi în orice!). Şi exemplele pot continua.
Ce anume credeţi că-i lipseşte UBB-ului pe parte de cercetare, competitivitate şi excelenţă şi o plasează mult sub universităţile de top?
UBB a fost de la începuturile sale - încă din 1581, perioada Colegiului Iezuit - bine ancorată internaţional. Altfel spus, era aşa cum erau la data respectivă marile universităţi europene.
Profilul a fost mutilat serios în perioada comunistă, când s-a promovat ideea proastă că în universitate se «predă», «cercetarea» fiind secundară; în mintea comuniştilor cercetarea se făcea mai ales în institutele de cercetare naţionale şi ale Academiei Române, universităţile rămânând să facă mai ales învăţământ/predare.
Asta a schimbat drastic mentalitatea multor cadre didactice şi a rupt practicile academice din ţară de cele internaţionale. Acest lucru trebuie corectat, punând cercetarea ca fundament pentru celelalte activitatăţi academice - nu secundară şi nici măcar la acelaşi nivel -, dacă vrem să fim universitate de tip world-class.
Spre exemplu, predarea este o activitate fundamentală în UBB, dar într-o universitate de tip world-class aceasta trebuie să se bazeze pe cercetare - spre exemplu: învăţare prin cercetare, cercetare mentorată, predarea cunoştinţelor generate prin cercetare la UBB, nu doar a cunoştinţelor generate de alţii, etc. -, nu doar pe transmiterea tradiţională, de la catedră, a cunoştinţelor generate de universităţile de tip world-class.
Dacă te mulţumeşti să transmiţi/predai ce descoperă alţii, fie şi foarte bine, vei fi mereu în urma lor!
Cum ar putea UBB să ajungă la nivelul lor?
Eu cred că organizarea Institutului de studii avansate – pe partea de excelenţă - , stabilirea unor traiectorii diferite de carieră şi consolidarea unor criterii academice stabile - pe partea de competitivitate - şi reorganizarea cercetării pot reda UBB-ului profilul de universitate de tip world-class. Odată ce reconstruim acest profil, va fi apoi o treabă de ani să ajungem cât mai sus în liga universităţilor de tip world-class. Dar întâi să avem faţa necesară pentru a intra acolo, iar odată intraţi, vom începe să creştem!
Cât de importante şi relevante sunt rankingurile în care apar facultăţi din cadrul UBB şi chiar UBB? Mulţi se întreabă şi cât de credibile sunt acestea. Le consideraţi credibile? La ce anume contează aceste topuri pentru UBB?
Ranking-urile au mai multe funcţii importante. Prima funcţie este una de prestigiu, prin care atragi studenţi şi resurse. A doua funcţie, poate mai importantă, este una de diagnostic: ştii cum stai, în comparaţie cu alte universităţi majore ale lumii. Aşadar, dacă vrei să te apropii de ele, imediat ştii ce ar trebui să îmbunătăţeşti.
Problema universităţilor româneşti este că spunem că vrem să promovăm în ranking-uri, dar nu luăm în calcul criteriile de acolo. Este ca şi cum ai vrea să fii campion la gimnastică, dar în loc să te antrenezi la gimnastică, tu te antrenezi la aruncat ciocanul.
Ce anume îi lipseşte României ca să aibă o cercetare de top, la nivelul universităţilor world class? Şi cum poate ajunge România la nivelul lor (la cât mai multe domenii)?
Îi lipsesc instituţiile sociale – o structură adecvată a mediului academic şi un leadership modern. Noi am importat structuri moderne, dar acestea au devenit forme fără fond. Asta şi pentru că contextul psihocultural românesc nu încurajează diferenţierea şi competiţia, însă în mediul academic numai cele două pot duce la excelenţă - aşa cum am spus, nu putem toţi din grup să fim peste media grupului! - şi competitivitate - fiecare să fie pe traiectoria de carieră în care îşi poate exprima cel mai bine talentul şi interesele, fără să fim toţi forţaţi să urmăm acelaşi şablon.
Mai puteţi citi:
Timp de 10 ani, clujeanul Daniel David şi echipa sa au lucrat la realizarea celui mai amplu studiu privind psihologia poporului român. Au analizat „cum sunt” şi „cum cred că sunt” românii. Pentru a înţelege „cum sunt românii” au fost comparate atribute psihologice ale românilor cu cele ale altor popoare/culturi/ţări, comparaţia de referinţă fiind cea cu SUA. Concluziile cărţii, care poate fi găsită de azi în librării, sunt surprinzătoare.
Recentul scandal al Antenelor a împărţit societatea românească în bătrâni „demni de milă şi compasiune” şi tinerii „drogaţi”, „agaricii de pe Facebook” şi „jivinele de pe net”. Patru trăsături psihologice ale „sufletului” românesc împart societatea în grupuri lipsite de solidaritate, în „noi” şi „ei”, ecuaţie în care „ei” sunt priviţi cu neîncredere şi consideraţi pontenţiali duşmani.