Cum se făcea măsurarea timpului odinioară.Ţăranul român se ghida după licurici, zborul liliecilor şi cântatul cocoşilor
0Pentru ţăranul român de odinioară, măsurarea timpului se făcea după apariţia soarelui la orizont, dar şi după o serie de semne din natură, cum ar fi: licuricii, cântatul cocoşilor, zborul liliecilor şi zgomotele animalelor domestic.
Momentele unei zile, în desfăşurarea lor, erau formate, în limbaj popular, din expresii simple şi precise. Astfel, la 5 dimineaţa, când întunericul începe să se risipească, întâlnim expresii ca: ”se înmoaie întunericul” sau ”dinspre ziuă”. De pe la 5-6 dimineaţa ţăranii spuneau că e „mijitul zorilor”, când se arată roşaţă pe cer, iar pe la 6-7 este ”dimineaţa”, când răsare şi se ridică soarele pe cer.
Conform crestinortodox, românul împărţea celelalte unităţi de timp mitic, în timp diurn, de zi şi nocturn, de noapte; ziua în cinci părţi : dimineaţa, prânz, miezul zilei, chindie, seara; noaptea tot în cinci părţi: amurg, înnoptare, miezul nopţii, când bate toaca-n cer, cântatori şi zorii albi. Fiecare parte din zi şi noapte era împărţită în ceasuri, care nu erau echivalente ceasurilor obiectiv cronometrice, ci ceasurilor subiectiv cronometeorologice, după sezon şi vremuire.
De altfel, exista credinţa că anumite activităţi aveau izbandă numai dacă erau făcute în momente importante ale zilei sau nopţii. Batranii spuneau: ”Când vrei sa faci ceva, să porneşti un lucru, ia seama la vreme. Tot ceasul are felul lui şi norocul lui, numai atunci ceea ce vrei să faci are înţeles!”
Trebuia să reziste în cerc
În privinţa noptii, orientarea pe ceasuri se făcea dupa criterii empirice cronometeorologice, în înserare, noapte înnegurată, noapte cu stele, noapte cu luna şi noapte cu stele şi luna. “La înserare, săteanul se îndruma după umbre şi licurici; în noapte după zgomotul animalelor domestice sau sălbatice, zborul liliecilor, fluturilor de noapte, după ciripitul sau gânguritul unor păsări zburatoare şi după cântatul cocorilor”, notează Romulus Vulcănescu pe crestinorotodox.ro.
La rândul său, miezul nopţii, atunci când începeau să cânte cocoşii, desemna începutul celor trei ceasuri rele, nefaste. Aceste trei cântări (care uneori erau în coruri de cucuriguri) erau : cel de la 12 noaptea, cel dintre 1,30 şi 2 din noapte şi cel de la 3 - 3,30 din noapte. Aceste aşa-zise trei ceasuri din noapte erau- considerate nefaste pentru că în intervalul lor se credea ca circula în voie demonii, ielele, strigoii, nălucile vrăjitoarelor, oamenii răi şi animalele infernale.
Cel surprins în drum de ele, trebuia repede să zgâraie pe pământ in jurul lui un cerc şi sa stea neclintit în mijlocul cercului, rugându-se să fie apărat de ceea ce vede sau aude în jurul său.
“Era în fond un rit de apărare magico-mitică, prin care practicantul trebuia să reziste în cerc până la a treia cântare a cocoşilor, înainte de apariţia zorilor, când toate făpturile demonice dispăreau. Romanul numea aceste ceasuri nefaste din noapte : ceasuri rele, ceasuri de nenoroc”, explica Romulus Vulcănescu.
Vă recomandăm şi: