Cum au devenit șpaga și turnătoria un mod de viață la români. Vremurile în care au prins rădăcini „școala vieții” și „băieții deștepți”

În urmă cu peste trei secole, Imperiul Otoman a schimbat radical structura de putere din Principatele Române, înlocuind boierimea locală cu elite grecești și albaneze. Acest transfer de influență a adus cu sine obiceiuri orientale, care au lăsat urme adânci în cultura politică și socială a românilor – urme resimțite până astăzi.

Românii s-au aflat timp de secole între Occident și Orient. Dacă la începutul evului mediu românesc tendința a fost de occidentalizare, de apropiere față de marile puteri medievale ale Europei Centrale, inclusiv cu proiecte generoase de modernizare a principatelor în spirit vest-european, în secolul al XVIII lea, balanța a înclinat către lumea orientală, românii intrând sub influența turco-balcanică, cu efecte aproape ireversibile în societatea românească, până astăzi. 

Principatele române date pe mâna unor greci și albanezi din Fener

Domnitorii români s-au dovedit a fi o pacoste pentru otomani. Și asta în contextul în care o parte dintre ei se arătau supuși Înaltei Porții când trebuiau să capete tronul pentru ca mai apoi să alunece politic către alianțele anti-otomane coordonate mai ales de habsburgi. Cel mai bun exemplu, dar nu singular, a fost Mihai Viteazul.

Două situații au pus capac. Pe de o parte Constantin Brâncoveanu domnitorul Țării Românești a fost prins cu o politică duplicitară față de otomani. „Brâncoveanu căuta să-şi aibă întotdeauna portiţa deschisă spre a se da de partea celui mai tare. Până să se desemneze care din cei doi potrivnici era să rămână deasupra, el trebuia să se mişte între două ape, să cotigească, să ţină cumpăna, până ce momentul critic va fi sunat”, arată şi A. D. Xenopol. În timp ce închidea ochii otomanilor cu daruri luxoase, purta corespondență secretă mai ales cu austriecii și îi chema să cucerească Valahia. „Autorităţile de la Viena nu s-au arătat insensibile faţă de Brâncoveanu, l-au răsplătit chiar cu acordarea titlului de principe al Sf. Imperiu la 30 ianuarie 1695, i-au îngăduit achiziţionarea de proprietăţi la Braşov şi clădirea unei reşedinţe la Sîmbăta de Sus, iar mai tîrziu, prin diplome imperiale, chiar dreptul de a se refugia în Transilvania, în caz de primejdie din partea turcilor”, arăta istoricul Paul Cernovodeanu în „Coordonatele politicii externe ale lui Constantin Brâncoveanu”.

Mai apoi, a făcut același lucru și cu rușii, promițând că va trece cu armata de partea lor. Prins de turci a fost decapitat după cum bine se știe, alături de fii și ginerele său.

În Moldova, Dimitrie Cantemir, la rândul său, un apropiat al turcilor în tinerețe, a trecut lejer de partea rușilor. Sătui de trădările valahilor și moldovenilor, dar și într-o situația dificilă după înfrângere din războiul austro-otoman din 1683-1697 încheiat cu pacea de la Karlowitz, turcii au pus piciorul în prag. A fost un moment care a schimbat total destinul românilor. Mai precis, au hotărât aducerea pe tronul Principatelor a domnitorilor fanarioți și marginalizarea aristocrației românești. Acești fanarioți erau de fapt moștenitori ai populației grecești a Constantinopolului rămasă în viață după cucerirea otomană din 1453. Turcii au avut interesul de a păstra o relație bună cu ei, mai ales în contextul în care se pricepeau la negustorie dar cunoșteau și multe limbi ale supușilor imperiului, învățate în decursul călătoriilor lor.

Acești greci și-au cristalizat comunitatea în jurul palatului partiarhului ortodox din Constantinopol, din cartierul Fener (sau Fanar cum îi spunem noi). De aici le-a venit și denumirea de „fanarioți”. Acești greci fanarioți, dar și albanezi care s-au așezat în zona Fener, erau fie negustori (originari din Chios), fie proprietari de magazine (din Moreea). Au adunat averi impresionante și au investit în educația copiilor lor. Acești copii, ajunși la vârsta adultă deveneau funcționari în aparatul administrativ otoman. Tocmai de aceea au devenit extrem de influenți. Și-au făcut cunoștințe la nivel înalt în Imperiul Otoman și mituiau pentru a obține funcțiile pe care și le doreau. Acești fanarioți au fost folosiți de otomani pentru a le servi interesele în principate. Domnitorul fanariot era numit de sultan, după ce mituia bine înalții funcționari otomani. Domnitorul fanariot venea cu o gardă proprie, fie otomană, fie de arnăuți, dar și cu oameni de încredere care au început să înlocuiască aristocrația locală, marginalizând-o.

Venetici din toate colțurile imperiului care făceau afaceri sau erau preferați ai domnitorului fanariot erau ridicați în ranguri înalte și puși în poziții cheie, în defavoarea autohtonilor care primeau cel mult dregătorii mărunte. Oficial, regimul fanarioților s-a instaurat în 1711, în Moldova prin numirea în domnie a albanezului Nicolae Mavrocordat, și în 1716 în Valahia, prin același domnitor. Fanarioții erau rotiți des, când pe tronul Moldovei când pe cel al Țării Românești, să nu se obișnuiască prea tare și mai ales să nu se molipsească de metehnele conspiraționiste ale localnicilor.

 „Primul fanariot care la 1709 obţinu un tron românesc, ca un fel de înaintare în rang, după ce fusese mare dragoman al Imperiului, şi în aceasta se cuprinde definiţia domnului fanariot, fu Nicolae Mavrocordat, care trecu apoi în Muntenia, căzu prizonier la imperialii ce se războiau cu turcii şi îşi recâştigă abia la pace tronul. Fratele său, loan, fost agent în Moldova, îl inlocuise pentru o vreme la Bucureşti”, scria Nicolae Iorga în lucrarea sa ”Bizanţ după Bizanţ”. 

Jaful din Principate

În timpul regimului fanariot controlul otoman asupra Principatelor a fost extrem de strict și apăsător. Imperiului Otoman intrase într-o perioadă de decădere accelerată. Era o împărăție conservatoare care nu mai ținea pasul cu progresul în domeniul social, politic dar mai ales militar. Ienicerii, trupele de elită ale imperiului deveneau o rămășiță inutilă a evului mediu, în timp ce adversarii lor intrau în lumea modernă. Tocmai de aceea, tot mai des înfrânți în războaie, otomanii cereau resurse de la țările vasale. Tributul ajunsese la aproximativ 50.000 de guldeni, o adevărată avere, dar care apăsa greu pe spinarea principatelor române. La toate acestea se adăugau numeroase alte obligații fiscale dar și dări în bunuri. Nu mai vorbim de monopolul asupra comerțului românesc. Pe scurt, negustorii români trebuiau să dea marfa la prețuri preferențiale (foarte mici) în primul rând otomanilor. Ce le mai rămânea, dacă le rămânea, o puteau exporta în altă parte.

De obicei nu le mai rămânea nimic. Românii dădeau cantități uriașe de vite, cherestea, piatră și multe alte bunuri pentru repararea cetăților otomani și întreținerea armatelor sultanului. De parcă aceste lucruri nu au fost de ajuns, fanarioții jupuiau ce puteau pe seama localnicilor, în special a țăranilor. Și asta fiindcă numirea în domnie costa mult, la fel și păstrarea ei, iar banii trebuiau recuperați măcar parțial. Nu mai vorbim de faptul că fanarioții au adus corupția în Principate și toți oamenii lor cereau „peșcheș” pentru a rezolva problemele.

„Timpurile sunt în aşa fel încât şi poarta marelui vizir şi cei din jurul lui sunt nemărginit de lacomi şi toţi, până şi ciohodarii cei mai mici, sunt ca fiarele sălbatice”, precizau până și capuchehaiele lui Constantin Mavrocordat. În plus, era o stare de insecuritate totală. Familiile fanariote luptau pentru putere, pe teritoriul Principatelor se dădeau războaie nesfârșite între turci, austrieci și otomani, la care se adăugau bandiții la drumul mare, dar și cetele rebelilor otomani de la sud de Dunăre. Mai ales cele ale Pașei de Vidin, Pasvanoglu, de la finele secolului al XVIII-lea. 

O societate turcizată 

Impactul secolului fanariot asupra societății românești a fost uriaș. Propriu-zis, Principatele Române au fost orientalizate. Cel puțin la nivelul elitelor și al zonelor urbane. Boierii pământeni, mai ales cei de rang mic, pentru a se pune bine cu noii stăpâni s-au turcizat de bună voie. Slujbașii la fel. Orășenii nu mai zicem. Aceștia din urmă au trebuit să-și adapteze discursul, ținuta, tipul de afaceri pentru a răspunde nevoilor atât a noilor stăpâni dar mai ales a puhoiului de slujbași aduși după ei, de la arnăuți și soldați turci la dregători și servitori din Levant. Turcizarea a fost profundă. A început de la nivel superficial. Adică de la cuvinte și expresii orientale pătrunse în limba română. Vorbele au fost dublate de fapte. Adică de obiceiuri turcești care au intrat în cultura noastră. De la materiale de construcție și ornamente și până la îndeletniciri.

„Nu-s oare de origine turcească tutunul şi cafeaua, caldarîmul, fanarul, cîntarul, odaia, duşumeaua, giurgiuveaua, geamul şi bagdadia (direct sau indirect pătrunse în română), marama-năframa, tichia, testemelul şi mosorul, tot astfel cum sînt ligheanul, salteaua, cearşaful, muşamaua, cişmeaua, divanul, giuvaerul, schela, perdeaua etc. Cum se poate afirma că turcii nu au îndeplinit şi o acţiune de aculturaţie efectivă, atunci cînd observăm că ei ne-au adus numeroase elemente de civilizaţie materială precum cele de mai sus?”, preciza doctorul în literatură, poetul şi eseistul Alexandru Muşina în "Ţara turcită", publicată în „România Literară”.

Moda turcească a fost rapid îmbrățișată de oamenii din târguri și din protipendadă. La fel, ca să se integreze la curtea noului stăpân. Sau unii visau să se ridice și să ajungă în grațiile turcilor, vânând tronul.

„Îşi petreceau timpul lungite pe divanuri, „cu capul lăsat cu totul pe spate sau sprijinindu-l pe un braţ de alabastru”. Acolo, le ţineau companie bărbaţii care veneau în vizită şi care stăteau „aproape culcaţi alături de ele”. Costumaţia lor se compunea dintr-o fustă subţire, strâmtă şi scurtă ce le acoperea formele voluptoase şi o „pânză străvezie” care lăsa să se întrezărească „de minune frumoasele contururi ale pieptului”. Pe cap, purtau o bucată de stofă neagră sau roşie (un fel de bonetă sau de turban), împodobită cu diamante sau alte pietre preţioase. La gât şi la mâini, frumoasele Iaşilor purtau perle sau salbe de ţechini sau ducaţi”, scrie Violeta-Anca Epure în ”Imaginea femeii din Principatele Române în perioada paşoptistă în viziunea consulilor şi călătorilor francezi”, folosind pasaje documentare din mărturia de la 1788 a Prinţului de Ligne după o vizită la Iaşi.

Contele de Langeron remarcă şi el orientalismul femeilor din Iaşi la 1806. „Am găsit multe cucoane îmbrăcate oriental, case fără mobilă şi soţi foarte geloşi”, spunea el.

Bărbaţii purtau la rândul lor caftane şi anterie largi şi cu mâneci lungi orientale. Papucii erau lungi cu vârf ascuţit, iar pe cap purtau calpac sau işlic. Turcismele au pătruns şi în domeniul culinar, după cum o arată şi cuvintele rămase în limba română precum ghiveci, musaca, baclava, sarailie sau şerbet. Alexandru Muşina arată că şi o mulţime de expresii turceşti au rămas mult timp în limba română din această perioadă precum zevzec, tembel, derbedeu, haimana, pişicher, babalâc, chior sau obişnuitul sictir. Casele au fost şi ele adaptate unor cerinţe a modei orientale. 

Șpaga ca mod de viață

Cea mai profundă influență asupra destinului românesc a fost însă împrumutarea unor obiceiuri proaste din lumea levantină. Este vorba mai ales de corupție, conspirație și apariția modelului „descurcărețului”. Mărturiile Contelui de Langeron, soldat rus în serviciului Primului Imperiu Francez și mai apoi al Țarului Rusiei, venit în Principate la începutul secolului al XIX lea, sunt cutremurătoare. Scrierile sale arată la ce nivel s-a înrădăcinat corupția și șantajul în societatea românească în urma experienței fanariote. Fanarioții și slujbașii lor au adus acest model din Imperiul Otoman.

Fanarioții cheltuiau sume uriașe pentru a mitui funcționarii otomani. La rândul lor cereau mită boierilor pentru a primi slujbe. Boierii învățaseră să ceară mită la rândul lor pentru diferite favoruri și slujbe. Mita devenise un stil de viață. Românii au fost nevoiți să se adapteze la această realitată. Dacă nu dădeai peșcheș (șpagă, mită) nu rezolvai nimic, nici măcar cele mai simple lucruri. Cine nu se punea bine cu puterea avea de suferit. Corupția a fost lecția pe care românii au trebuit să o învețe repede de la levantini.

„Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească. Aici, toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel care o cumpără, dar, după un an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia, căci încă un abuz al acestei cumplite cârmuiri  este ca un slujbaş să nu stea niciodată mai mult de un an într-o slujbă, oricare ar fi ea. Atunci vine la Bucureşti, unde se dedă unui lux neînfrânat şi de prost gust, risipeşte la iuţeală rodul jafurilor sale şi, după doi ani de stat degeaba, mai cumpără o slujbă, se îmbogăţeşte din nou de pe urma ei, ca să vină iar în capitală şi să trăiască tot pe picior mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Ţara Românească“, preciza Langeron.

Slujbașii la rândul lor puteau cumpăra orice. Puteau mitui judecătorii pentru a închide ochii la infracțiuni grave, cumpărau favoruri, aproape orice. Pentru a strânge bani, îi exploatau pe cei aflați mai jos pe scara socială, care, la rândul lor, preluau și perpetuau aceleași practici. Tot atunci s-a născut modelul „descurcărețului” în societatea românească. Cel care știa să tragă sfori și să se strecoare pe lângă lege, fără să aibă cine știe ce calități sau știință de carte. „Școala vieții” devenise calitatea de căpătâi într-o țară în mare parte analfabetă și măcinată de corupție. În aceea perioadă au apărut și „baronii locali”, cei puși în funcții și se comportau abuziv și discreționar știind că-i pot cumpăra pe superiori, pentru a închide ochii. În plus, majoritatea nici nu se pricepeau să conducă, își cumpărau funcțiile cu bani sau trafic de influență.

„Ţara este împărţită în judeţe, fiecare judeţ fiind cârmuit de un administrator, numit, ca şi în Rusia, ispravnic. Aceste dregătorii au preţuri, mai mari sau mai mici, după veniturile pe care le pot aduce boierilor care le cumpără de la membrii Divanului. Ispravnicii aceştia sunt adevăraţi despoţi în jurisdicţiile lor şi nu se tem că li se va cere socoteală, căci aceasta nu se întâmplă niciodată, sau că vor fi pedepsiţi, căci nici aceasta nu se întâmplă, deoarece superiorii pot fi cumpăraţi“, adăuga Langeron.

Exista un adevărat tarif pentru dregătorii. O funcție înaltă era mai scumpă. Și asta fiindcă odată ajuns în aceea funcție boierul avea să se îmbogățească năpăstuindu-i pe oamenii simpli.  Nu mai vorbim de faptul că șeful „Poliției”, adică aga era în cârdășie cu hoții și bandiții, un soi de „mafioți” ai vremii, de la care lua bani, în secret. „Uneori, el este cel ce-i ocroteşte pe hoţi, cel care ascunde prada, iar treburile acestea cinstite îi aduc vreo 15-20.000 de ducaţi pe an. Spătarul ţine o armată de arnăuţi ca să urmărească şi să prindă tâlharii ce mişună pe drumuri şi în păduri: dar tocmai arnăuţii sunt cei ce fură şi ucid, iar câştigul îl împart adesea cu spătarul”, scria francezul.

După cum vedem la Langeron, „băieții deștepți”, „baronii locali”, șpaga, toate își au originile în aceea perioadă. Inclusiv fumatul românii l-au învățat tot de la levantini. Nu în ultimul rând, pâra devenise un obicei. De multe ori fanarioții își pârau la înalta poartă pretendenții sau rivalii pentru a scăpa de ei. Evident, pârele erau însoțite de saci mari de galbeni, pentru a fi credibile.