SPECIAL Alexandru Macedonski, poetul proscris din cauza unei epigrame despre Eminescu

Sfidând convențiile literare și apărându-și viziunea chiar și cu prețul oprobriului public, Macedonski avea să schimbe definitiv literatura și cultura română ridicându-le la rang european. 

Într-un București aflat încă sub vraja romantismului și limitat de convențiile rigide ale vremii, Alexandru Macedonski (1854-1920) se ridica asemenea unui vârtej de idei și ambiții, sfidând cu o îndrăzneală rar întâlnită normele literare ale timpului său. Poetul cu baston de dandy, privire pătrunzătoare și pas hotărât nu era doar un scriitor, ci un adevărat revoluționar al culturii române a cărui influență avea să fie resimțită și în deceniile următoare. Mereu cu privirea ațintită spre un orizont literar necunoscut contemporanilor săi, Macedonski a devenit un spirit revoluționar care și-a pus amprenta, uneori scandalos, alteori genial, asupra culturii române. A fost un vizionar într-o lume care încă se agăța de romantismul lui Eminescu, un creator însetat de inovație, pentru care poezia nu era doar vers, ci un experiment artistic, un amestec de sunete, culori și simboluri și chiar o revoltă.

Pentru Macedonski, arta nu cunoștea granițe și nu a ezitat niciodată să le forțeze – nici pe cele ale propriei imaginații, nici pe cele ale contemporanilor săi. Însă această curajoasă luptă pentru modernitate i-a adus nu doar glorie, ci și un exil, polemici aprinse și o viață marcată de căutări febrile. Cine era, însă, acest spirit neliniștit care a sfidat convențiile și a remodelat poezia românească? De la polemicile sale răsunătoare până la reîntoarcerea triumfală în literatura națională, povestea lui Macedonski este cea a unui artist care a refuzat să accepte compromisuri, lăsând în urmă o moștenire care încă inspiră și intrigă. Astăzi, la 170 de ani de la nașterea sa – celebrați și prin expoziția „Alexandru Macedonski 170“, Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu Biblioteca Academiei Române –, Macedonski este privit nu doar ca un poet, ci ca un adevărat deschizător de drumuri, un spirit polemic și vizionar ce a vrut să modernizeze literatura română cu orice preț.

Viziunea unui poet controversat

Personalitatea lui Alexandru Macedonski era o combinație fascinantă de ambiție și de sensibilitate, de aristocrație și polemică. Într-o epocă în care arta poetică era dominată de romantism și versuri melancolice, Macedonski și-a asumat rolul de inovator, de combatant împotriva convențiilor. De la primele sale creații, a fost convins că are o misiune literară măreață. „Eu am fost făcut de providență să fiu un om mare și trebuie să triumf!“, îi scria marele simbolist prietenului său Alexandru Vlahuță, ca și cum destinul său ar fi fost deja decis de forțe superioare. „Macedonski era o personalitate combativă, un om care nu se ferea să își afirme părerile chiar și în fața opoziției unanime“, scria și criticul literar George Călinescu în „Istoria literaturii române“. Acest „război“ declarat tradiției avea să îl definească pe Macedonski atât ca poet, cât și ca om.

În viața personală, marele simbolist era un adevărat dandy. Cu aspectul său îngrijit și aerul de aristocrat care sfida normele sociale, Macedonski își cultiva imaginea cu aceeași grijă cu care își șlefuia versurile. Nu era doar un poet, ci un „spectacol în sine“, așa cum l-a descris Eugen Lovinescu. Însă, în spatele acestei aparențe impunătoare, se ascundea o fire sensibilă și adesea melancolică, una care trăia suferința și neliniștea caracteristice geniilor neînțelese.

Pe cât de rafinat era Macedonski în versuri, pe atât de aspru era în critica sa, stârnind numeroase controverse. Într-un București de secol XIX, unde lumea literară părea încremenită în convenții și reverii romantice, Alexandru Macedonski apărea ca un foc neîmblânzit, un poet cu sabia întinsă spre toți cei care se opuneau viziunii sale revoluționare. Macedonski nu s-a sfiit niciodată să-și poarte luptele în spațiul public, iar spiritul său polemic l-a adus în mijlocul celor mai aprinse dispute literare. Orgoliul său necruțător și întotdeauna afișat fără rețineri l-a transformat într-o figură aproape legendară a războaielor culturale. „Macedonski era omul marilor certuri literare. Polemicile lui nu erau simple răfuieli, ci manifestări ale unui spirit revoluționar care dorea să impună o nouă viziune asupra literaturii“, nota criticul Tudor Vianu.

„Criticii, preoți ai cadavrului literaturii“

Unul dintre primele fronturi de război deschise de Macedonski a fost cel împotriva junimiștilor. În timp ce Titu Maiorescu, conducătorul cenaclului, impunea în jurul său gustul pentru poezia clasică și, mai ales, romantismul eminescian, Macedonski a văzut în „Junimea“ un bastion al conservatorismului literar. În ziare și reviste, îi critica fără milă pe membrii grupării, contestând valorile lor estetice. Nici Maiorescu, „magistrul“ criticii literare din acea perioadă, nu a scăpat de ironia poetului. Macedonski a fost primul care a îndrăznit să-l atace direct pe criticul absolut al epocii, sugerând că gustul literar al „Junimii“ era unul îmbătrânit și depășit. Pentru Macedonski, literatura trebuia să fie un tărâm al inovației, nu al repetiției.

Pe lângă junimiști și Eminescu, Macedonski a avut numeroase dispute cu criticii literari ai vremii, pe care îi considera meschini și obtuzi. Sfidând autoritatea lor, poetul ataca fără rezerve tot ceea ce i se părea o „mediocritate ridicată la rang de artă“. În ochii lui Macedonski, literatura trebuia să fie un act de creație continuă, o „explozie de frumusețe“ care să sfideze granițele tradiției. Într-una dintre cronicile sale, el a numit „criticii“ niște „preoți ai cadavrului literaturii“, provocând un val de dezaprobare și de ostilitate.

„Corupți de mediocritate“

Macedonski nu și-a rezervat atacurile doar pentru arena literară, el a îndreptat sabia și împotriva moravurilor societății. Cu o limbă ascuțită, a criticat burghezia bucureșteană, ipocrizia elitei și superficialitatea lumii literare. Revista sa, „Literatorul“, era nu doar o platformă pentru creațiile sale, ci și un teren de război, de unde lansa săgeți înflăcărate către cei pe care îi considera „corupți de mediocritate“. Nu-i păsa că prin aceasta își făcea numeroși dușmani; pentru el, aceste dispute erau dovada că își urma crezul artistic cu o încăpățânare necruțătoare.

De asemenea, și cu apropiații lui avea dispute dure. În amintirile sale, Cincinat Pavelescu relata un episod în care se certase cu simbolistul pe „chestiuni stilistice“ asupra unei piese de teatru cu subiect biblic pe care o scriseseră împreună: „Macedonski, supărat, a început să-i facă tot felul de reproșuri, acuzându-l de ingratitudine și spunând că l-a «luat de pe stradă» și l-a făcut om. La care Cincinat Pavelescu i-a replicat: «Da, dar eu nu am avut în familie un ucigaș al lui Tudor Vladimirescu», referindu-se la unul dintre unchii lui Macedonski, care a fost implicat în asasinarea lui Tudor Vladimirescu. La auzul acestei replici, Macedonski s-a înduioșat și a spus: Nu trebuia să fii atât de aspru cu mine, pentru că eu am suferit mult și sunt un om lovit de soartă. În cele din urmă, și Pavelescu s-a înduioșat, iar cei doi s-au împăcat“, a povestit criticul literar Paul Cernat pentru „Weekend Adevărul“.

La sfârșitul anilor 1880, dezamăgit de felul în care creația sa era primită în România și dorind să își găsească locul într-o literatură europeană în plină efervescență, Macedonski s-a exilat în Franța. Parisul, epicentrul simbolismului și al modernismului, i-a oferit inspirația și contactul cu poeții care îi împărtășeau viziunea artistică. Aici, printre versurile boeme ale lui Paul Verlaine și cafenelele frecventate de Stéphane Mallarmé, Macedonski a găsit confirmarea că drumul său poetic era cel corect. „În Paris mi-am dat seama că poezia poate fi citită cu ochii, nu doar cu mintea“, scria el mai târziu, rezumând esența simbolismului, care vedea poezia ca pe o formă de artă totală, o combinație de sunet, culoare și idee. Din această perioadă datează și volume precum „Excelsior“, în care influențele simbolismului francez sunt evidente, prin bogăția de imagini și de sugestii senzoriale.

O moștenire de veacuri

După perioada petrecută în Franța, Macedonski s-a întors în România, dar nu ca un poet învins, ci ca un adevărat luptător. Decis să își continue misiunea, și-a asumat rolul de mentor pentru tinerii scriitori, prin intermediul revistei „Literatorul“, fondată și condusă de el. „Literatorul“ nu era doar o revistă literară, ci un laborator de idei și curente noi, un manifest al simbolismului și al libertății de expresie.

Deși a întâmpinat o rezistență puternică din partea criticilor conservatori, Macedonski nu a renunțat niciodată la crezul său. El a continuat să scrie și să promoveze poezia modernă, transformându-se într-un adevărat pionier al culturii. A sprijinit noi talente și a cultivat o atmosferă de inovație artistică, pregătind terenul pentru generația interbelică. Această luptă neobosită pentru modernitate l-a transformat într-un deschizător de drumuri. Generații întregi de scriitori au călcat pe urmele sale, de la Ion Minulescu, cu muzica versurilor sale, până la Tudor Arghezi, cu forța imagisticii și căutarea expresiei perfecte: „Fără el, nu am fi avut un Arghezi sau un Minulescu așa cum îi cunoaștem astăzi“, nota criticul Adrian Marino. Macedonski este, în esență, acea rază de lumină care a străpuns întunericul convențiilor, dezvăluind un orizont nou, unde poezia nu doar descrie, ci evocă, nu doar vorbește, ci cântă și se dezvăluie asemenea unui mister încifrat. Fiecare vers al său este o cheie, iar fiecare simbol, un portal către o lume mai vastă, o lume pe care el a avut curajul să o exploreze primul.

Alexandru Macedonski rămâne, fără îndoială, un spirit neliniștit și revoluționar al culturii române. Polemicile, căutările și dorința de a rupe lanțurile convențiilor l-au transformat într-o figură controversată, dar indispensabilă în evoluția literaturii noastre. Astăzi, când privim la poezia românească modernă, vedem reflexia îndrăznelii lui Macedonski de a visa la o artă totală, de a îndrăzni să conteste canoanele și de a invita cititorul într-o lume a simbolurilor și a sugestiilor.

Cum a ajuns un proscris al lumii literare din cauza unei epigrame

Se crede că Macedonski nu găsise în cercurile literare de la „Junimea“ recunoașterea pe care și-o dorea, iar acest lucru l-a împins să critice violent operele junimiștilor, cu precădere pe cele ale lui Eminescu. La rândul său, și poetul romantic își folosea penița drept armă scriind că poeziile lui Macedonski „nu-s frumoase prin aceea că-s naționale“. Într-un manuscris, Eminescu l-a atacat fără menajamente: „Dacă ar exista o înaintare absolută în omenire – un spor real de puteri –, atunci Homer ar trebui să fi fost un măgar și Macedonski un geniu – pe când tocmai contrariul e adevărat“.

Apogeul conflictului dintre cei doi a avut loc în 1883, anul în care Eminescu a suferit prima cădere nervoasă și a fost internat într-un sanatoriu. La scurt timp, Macedonski publică o epigramă în care critica un „poet X“, versurile sale ironizând situația unui poet care „a luat-o pe un drum jalnic“. Epigrama a fost imediat asociată cu starea lui Eminescu, iar opinia publică s-a întors împotriva lui Macedonski, catalogând gestul drept o insultă adusă celui mai apreciat poet al României. „L-aș plânge dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun...“, scria Macedonski, într-un vers care avea să-i aducă o viață întreagă de ostracizare. Criticii epocii și chiar foștii săi colaboratori s-au întors împotriva lui, ziarele refuzau să îi mai publice poeziile, abonații revistei „Literatorul“ renunțau în masă, iar Macedonski, izolat fiind, devenea un proscris al lumii literare. Poetul simbolist a încercat să se disculpe, trimițând dezmințiri către diverse ziare, însă eforturile sale au fost în van, fiind interpretate ca un gest de lașitate.

„Dușman al lui Eminescu“

„Weekend Adevărul“ a discutat cu Paul Cernat, critic literar și profesor universitar, despre povestea acestei epigrame care l-a urmărit până în ultima clipă pe Alexandru Macedonski. „Povestea epigramei la adresa «alienatului» Eminescu este destul de controversată. Macedonski a simțit nevoia să se apere până la sfârșitul vieții. El susținea că a fost victima unei înscenări orchestrate de un dușman personal, Grigore Ventura, și că epigrama respectivă nu avea intenția pe care i-au atribuit-o adversarii săi. Desigur, sunt multe asemenea interpretări în jurul acestui episod. Macedonski a scris epigrama, iar aceasta a fost inclusă în edițiile critice ale operelor sale, însă el a insistat că nu a făcut-o cu intențiile ce i-au fost atribuite în acele circumstanțe. Până la sfârșitul vieții, a căutat să se disculpe. Chiar cu câteva luni înainte de a muri, a publicat un articol în care își explica poziția din acea epocă, susținând că nu l-a urât niciodată pe Eminescu și că l-a apreciat ca poet“. Totodată, specialistul a subliniat faptul că în cazul lui Macedonski a existat un „complex Eminescu“, despre care s-a vorbit în istoria noastră literară: „Macedonski a simțit nevoia să-i dea replici, inclusiv literare, lui Eminescu, iar unele dintre poeziile sale par să intre într-un dialog cu cele eminesciene“.

Epigrama care l-a adus pe Macedonski în dizgrație a devenit, în mod ironic, și momentul de cotitură al vieții sale. „Când năluca lui palidă și slăbănoagă se zărea singuratică pe la colțul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca și femeilor din Florența care strigau la vederea lui Dante: Priviți pe acela care se întoarce din infern!“, descria poetul Cincinat Pavelescu această perioadă întunecată din viața lui Macedonski.

Însă conflictul dintre Macedonski și Eminescu nu a fost doar o simplă ciocnire între două personalități puternice, ci simbolul unui schimb de epoci. Macedonski reprezenta modernitatea, simbolismul, căutarea unei poezii noi, în timp ce Eminescu întruchipa apogeul romantismului. Chiar dacă polemica i-a adus lui Macedonski numeroase neplăceri și un stigmat de „dușman al lui Eminescu“, ea a marcat totodată și sfârșitul unei epoci literare și începutul unei noi direcții în poezia română.

Paul Cernat, critic literar: „Macedonski a reușit performanța de a fi antipatic și în timpul vieții, și după moarte“

Un poet himeric, incomod și fascinant – Paul Cernat dezvăluie laturile necunoscute ale lui Alexandru Macedonski și influența sa asupra literaturii române

„Weekend Adevărul“ a discutat cu criticul literar Paul Cernat despre personalitatea fascinantă și controversată a lui Alexandru Macedonski, „un himeric“ marcat de contradicții, idealism fanatic și conflicte cu contemporanii. De asemenea, acesta a vorbit și despre impactul pe care l-a avut asupra generațiilor de poeți ce i-au urmat celui descris de Paul Cernat drept „ un Don Quijote cu mustața lui Salvador Dalí“.

„Weekend Adevărul“: Pentru a-l cunoaște mai bine pe Alexandru Macedonski, cum i-ați descrie personalitatea?

Paul Cernat: O personalitate himerică, care a fost adesea singur împotriva tuturor. Un idealist fără doar și poate, care a jucat totul pe cartea poeziei. Inclusiv virajele lui politice, derutante pentru istorici, pot fi explicate prin această credință mistică, fanatică, în rolul poeziei și al poetului. S-a autointitulat „poet“ cu majusculă, opunându-se curentelor dominante din cultura română a epocii. Se vede clar antieminescianismul său, legat și de spiritul neolatin, sudic, meridional. Genealogia lui contează mult aici; pe linie paternă, vine dintr-o familie cu rădăcini sudice balcanice, sârbo-bulgărești, de care a făcut mult caz. Bunicii lui au fost militari veniți în siajul trupelor lui Alexandru Ipsilanti, după reprimarea unei răscoale importante antiotomane în Balcani. Pe linie maternă venea dintr-o familie de boieri olteni. A făcut mult caz de originile nobiliare, uneori inventate – adăugând alte blazoane imaginare, precum descendența din prinți lituanieni, ceea ce s-a dovedit a fi fals.

Câștigător în posteritate

De ce credeți că avea această nevoie de a se pretinde mai mult decât era?

Era atașamentul față de propria familie și de originile ei, dar și suferința simțită din cauza decăderii acesteia. Generalul Macedonski, tatăl său, s-a sinucis în condiții misterioase după ce a pierdut mult din ceea ce avea. Mama poetului și-a pierdut moșiile care îi reveniseră. Este vorba de complexul unui aristocrat „decăzut“, care s-a simțit expulzat de societatea burgheză din rolul istoric pe care ar fi trebuit să îl aibă. Macedonski și-a căutat revanșa prin poezie, împotriva unei condiții sociale ce nu îi oferea șansele dorite. Vorbim de o compensație, o tentativă de a depăși un impas social. În același timp, avea un temperament războinic, idealist, foarte complicat de analizat, care l-a făcut un tip incomod pentru toată lumea, inclusiv pentru el însuși. A reușit să fie antipatic atât în timpul vieții, cât și după moarte, pentru mulți lideri de opinie și critici literari. Cu toate acestea, a reușit să învingă în posteritate și să se așeze pe valurile istoriei culturii. Este vorba, în opinia mea, de un complex și de niște fantasme genealogice pe care le întâlnim și la alți scriitori români sau europeni ai acelei epoci. Întreaga aristocrație europeană trecea printr-un declin, o decadență. Macedonski scrie sub influența acestei decadențe, chiar dacă nu este întotdeauna un decadentist în sensul strict al termenului. Era un reprezentant al decadentismului prin personalitatea, aspirațiile și valorile sale.

În viața personală, însă, era mai sensibil, poate chiar melancolic. Cum se împăcau aceste trăsături în personalitatea lui Macedonski?

Da, Macedonski era plin de contradicții. Era un hipersensibil, un artist, un estet, dar și un ambițios cavaler al poeziei. Coincidența dintre numele său și cel al lui Alexandru Macedon, cuceritorul din Antichitate, îl fascina. Macedonski era un hipersensibil, chiar un om atașant. Cei care l-au cunoscut în intimitate știu că era un om bun, fragil, vulnerabil. Pe de altă parte, era un luptător care nu a cedat în fața adversităților. Asta îi conferă farmecul. În plus, era un tip histrionic, care și-a asumat atât sublimul, cât și ridicolul, fără să țină seama de granița subțire dintre ele. Da, într-adevăr, Macedonski era un hipersensibil, iar opera lui reflectă această combinație de ambiție și vulnerabilitate, de nostalgie și, uneori, de orientare către viitor. Era când viitorist, când nostalgic și retro, lucru vizibil în proza sa, dar și în evoluția sa politică. „Poema rondelurilor“, considerată testamentul său liric, a apărut la șapte ani după moartea sa, în același an cu primul volum al lui Tudor Arghezi, „Cuvinte potrivite“. Arghezi a fost unul dintre scriitorii lansați de Macedonski. Cred că nimeni altcineva în cultura și literatura română nu a avut norocul să lanseze atât de mulți artiști, în special poeți, care au confirmat la cel mai înalt nivel. Macedonski a realizat această performanță fără a fi critic literar în sensul instituțional, fără a avea o poziție universitară sau decizională, așa cum a avut Titu Maiorescu. Și aceasta nu este singura sa performanță.

Avangardist și nostalgic

Am putea spune că a creat o nouă „rețetă“, una opusă celei realizate de Maiorescu...

Da, Macedonski a creat o nouă „rețetă“, una opusă celei propuse de Titu Maiorescu, sub toate aspectele: literar, geocultural și geopolitic. În timp ce Maiorescu și junimiștii se orientau spre filogermanism, Macedonski s-a îndreptat spre Franța și neo-latinitate modernă. El a fost în avangarda simbolismului și decadentismului, apropiindu-se de cercul revistei belgiene „La Wallonie“ din Liège, condusă de Albert Mockel. A fost, de asemenea, unul dintre pionierii versului liber și alb în poezia europeană, așa cum se vede în poemul său „Hinov“. Cu toate acestea, Macedonski nu a perseverat pe această linie, rămânând fidel poeziei clasice, cu rimă. Această fidelitate a fost transmisă și unor discipoli precum Tudor Arghezi și Ion Barbu, care, în ciuda modernității lor, au păstrat această disciplină clasică. Rețeta pe care el a oferit-o a fost urmată de mulți dintre discipolii săi, care au devenit simboliști sau moderniști, în timp ce Macedonski a rămas, ca sensibilitate și formație, un romantic de școală franceză, un romantic târziu cu influențe clasicizante. S-a dorit un deschizător de drumuri și, în multe privințe, chiar a reușit, atât în poezie, proză, cât și în teatru sau chiar scenaristică. În 1911 a scris un scenariu de film, nevalorificat în timpul vieții sale, bazat pe un text din 1877, ceea ce îl situează într-un fel de avangardă în acest domeniu.

Credeți că idealul său artistic a fost îndeplinit mai degrabă de urmașii săi?

Exact. Putem vorbi aici și de o ironie a istoriei, dar și de o formă de generozitate din partea lui Macedonski. În fond, Arghezi, Bacovia, Ion Pillat și ceilalți discipoli erau oameni ai timpului lor, diferit de perioada formării lui Alexandru Macedonski, în anii 1870. Macedonski a oferit o rețetă și câteva exemple, dar nu a fost un simbolist sau un decadent în aceeași măsură ca discipolii săi. În 1912, Macedonski legitimează publicarea viitorilor avangardiști Ion Vinea și Tristan Tzara. A reușit să fie, în același timp, în avangardă, dar și un nostalgic. Era un proiect pentru toate anotimpurile, un proiect la răscruce de vremuri, în care se întâlnesc multe tendințe noi.

Ce ne puteți spune despre excentricitatea lui Macedonski?

Sunt multe anecdote despre el, mai ales legate de cenaclul „Literatorul“. Își organiza aparițiile excentrice, stând pe un tron pictat de fiul său, Alexis, împărțind „perle“ discipolilor săi, neavând bani pentru premii reale. Avea dificultăți financiare, compensate în parte de sponsori precum Alexandru Bogdan-Pitești, o figură controversată a modernității românești. De asemenea, a avut numeroase conflicte cu contemporanii săi, și-a făcut mulți dușmani, dar nu toate dușmăniile erau duse până la capăt.

Atacuri din iubire

În ce sens?

De exemplu, Macedonski și Caragiale au avut o relație complicată, cu momente de prietenie, dar și conflicte puternice. Toată lumea cunoaște conflictul lor, început când Macedonski avea 19-20 de ani, fiind ironizat de Caragiale pentru pretențiile sale nobiliare. Mai târziu, Macedonski s-a implicat în scandalul de plagiat care l-a afectat pe Caragiale, amorsat de discipolul simbolistului, Caion. Cu toate acestea, au avut și momente de prietenie, iar parodiile lui Caragiale pot fi privite ca o formă de tachinare față de un om pe care îl prețuia, dar pe care nu putea să îl ia în serios în totalitate. La moartea lui Caragiale, Macedonski a trimis un necrolog emoționant, copleșitor, căci era plecat într-o altă țară la tratament, recunoscând valoarea acestuia: „Ne-am atacat mult pentru că ne-am iubit mult“.

Credeți că Macedonski a reușit să-și găsească echilibrul artistic?

Macedonski a fost un personaj al contrastelor, dar, în același timp, a încercat și chiar a reușit să găsească un echilibru. „Poema rondelurilor“ este testamentul liric al unui poet împăcat cu sine și cu existența. Este o poezie a înseninării, a împăcării, spre deosebire de cele pline de furie și revoltă din perioada „Nopților“. În final, a reușit să-și găsească acel echilibru apolinic râvnit și visat. Este o adevărată performanță și un noroc faptul că a putut să-și încheie viața și opera pe această notă. Această concluzie contrastează în multe privințe cu tumultul deceniilor anterioare, dar spune ceva despre nevoia sa interioară de liniște, calm și echilibru, de care, din păcate, nu a avut parte. Prin urmare, Macedonski reprezintă un caz unic în istoria noastră literară și culturală. Este, în același timp, și un personaj distinct, un fel de Don Quijote cu mustața lui Salvador Dalí, pe care i-o tot ironiza Caragiale alături de frizură.