Primul război al opiului: Marea Britanie vs. China

În iunie 1840, o flotă de război britanică a ajuns în apele chineze, a trecut rapid peste sistemul de apărare de pe coastă şi a forţat guvernul chinez să accepte deschiderea pieţelor pentru comerţul liber. Era primul război al opiului, în care mii de oameni au fost ucişi „în numele comerţului liber”.

De fapt, războiul avea ca scop liberalizarea comerţului pentru ca englezii să-şi poată vinde fără probleme opiul. Negoţul cu opiu din China era o afacere foarte profitabilă, însă ilegală potrivit legii locale.

Doi scoţieni imlplicaţi în negoţul cu opiu au jucat un rol foarte important în izbucnirea războiului. Este vorba de William Jardine din Dubfriesshire şi James Matheson din Sutherland, doi negustori care s-au cunoscut într-un bordel chinezesc. În 1832 ei au pus bazele firmei Jardine, Matheson and Company, în Canton (azi Guangzhou), în districtul cunoscut sub denumirea de 13 Factories, singura zonă din oraş unde străinii aveau voie să facă comerţ.

Cum a început totul

• Chinezii au interzis de mai multe ori opiul, pe motiv că ar dăuna moralului public.

• Negustorii britanici au continuat să aducă opiu în China dinspre graniţa cu India, pentru a echilibra deficitul comercial cauzat de propria dependenţă a britanicilor: ceaiul.

• Împăratul Lin Tse-Hsu a confiscat opiul de la britanici şi l-a distrus.

• Răspunsul britanic a fost unul sever pe plan militar şi a dus la semnarea tratatului de la Nanking.

Britanicii dădeau opiul la schimb pentru ceai, o băutură de care se îndrăgostiseră. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Anglia ajunsese să importe peste 8000 de tone de ceai anual din Canton. La început, englezilor le-a fost foarte greu să păstreze balanţa acestui comerţ deoarece chinezii nu acceptau decât plata în argint. Englezii au încercat să ofere la schimb obiecte din ceramică, instrumente ştiinţifice sau bunuri de lână, dar chinezii au refuzat. Este faimoasă scrisoarea împăratului Qian Long către George al III-lea, în care acesta îi spune regelui britanic: „Noi avem de toate şi sunt produse de cea mai înaltă calitate. Obiectele stranii şi inutile nu valorează nimic şi nu am nevoie de manufacturile ţării tale.”

Astfel, într-o perioadă de 50 de ani, englezii au plătit Chinei argint în valoare de 27 milioane de lire, şi le-au vândut bunuri britanice de doar 9 milioane de lire. Importul de ceai începuse să devină neprofitabil şi nu părea să existe nicio cale – legală, cel puţin – pentru a face bani în China.

Contrabanda cu opiu

Negustorii britanici au profitat însă de cucerirea Bengalului, regiune cu o foarte bogată recoltă de opiu. Opiul fusese interzis în China în ciuda faptului că el fusese folosit timp de mii de ani în medicina tradiţională. Însă în secolul XV, chinezii au început să amestece opiul cu tutun pentru a-l fuma de plăcere, iar în scurtă vreme, oameni din toate straturile societăţii au devenit dependenţi de opiu. Impactul social a fost uriaş şi dăunător, dependenţii având tendinţa de a-şi vinde toate posesiunile pentru a cumpăra drogul.

Vânzarea şi fumarea drogului a fost interizsă de împăratul Yongzheng în 1729, dar 100 de ani mai târziu cererea era încă foarte mare, iar britanicii profitau de asta. Până în 1836, 30.000 de cufere cu opiu ajungeau anual în China, iar Jardine, Matheson and Company era responsabilă pentru un sfert din acestea.

Ignorând interdicţia privind comerţul cu opiu, Marea Britanie a găsit o metodă de a-şi creşte veniturile din China. Cantitatea de opiu produsă în India era imensă şi, datorită poziţii maritime a oraşului Canton, aducerea drogului în China era foarte uşoară. Profesorul John Carroll, de la Universitatea din Hong Kong a declarat că englezii „transferau produsul în bărci mai mici care puteau să urce pe coastă mult mai uşor. Şi exista întotdeauna cineva care să-i ajute să aducă drogurile. Din perspectivă economică, totul era perfect logic.”

Citeşte continuarea pe historia.ro