Marius Oprea, istoric, despre manipulare „Ești capabil să judeci tu, sau judecă Tik-tok-ul ori un cal alb pentru tine, tot aia e“

Reeducarea și manipularea, tehnici ale regimurilor totalitare, s-au făcut simțite în România și după 35 de ani de la Revoluție. Milioane de români s-au lăsat subjugați unui discurs malefic promovat de cineva care venea pe un cal alb să aducă pace în lume și pe Dumnezeu pe Pământ.

Istoricul Marius Oprea a explicat într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ că, spre deosebire de comunism, când nu puteai să îți exprimi în mod liber opiniile, în prezent, dacă nu ai discernământ și o cultură a faptelor, lași influencerii să aleagă pentru tine.

„Weekend Adevărul“: Regimurile totalitare au simțit nevoia de reeducare a celor care luptaseră împotriva celor care erau la putere. Era o formă de anihilare a lor?

Marius Oprea: În primul rând, de teamă că propriul regim ar putea fi răsturnat de fostele elite politice și intelectuale. Apoi, când regimul se consolidează, „reeducare“ devine sinonim cu control și supunere. În România, reeducarea a căpătat alt înțeles din cauza Fenomenului Pitești. Teroarea devine una catifelată, dar, în esență, regimul nu-și pierde caracterul opresiv. Îmi aduc aminte de un discurs pe care Ion Iliescu îl ținea la începutul anilor ’70, ca ministru, în fața ofițerilor superiori din Securitate. El le spunea că nu mai e nevoie de arestarea tinerilor rebeli, ci să fie dați pe mâna lui, să-i trimită pe șantierele tineretului, pentru reeducare prin muncă. Dar, în genere, regimurile totalitare apelează la reeducare într-o asemenea măsură, încât aceasta devine o componentă socială. Propaganda ateistă, de exemplu, ca o componentă a reeducării, a fost o permanență cotidiană în România comunistă.

Când vina părintelui se răsfrânge asupra copilului

De departe, cea mai monstruoasă formă de reeducare a fost cea din cadrul Fenomenului Pitești, însă fiecare regim, sub o formă sau alta, a inserat această monstruoasă lecție. Spre exemplu, în comunism, deținuții politic primeau pedeapsă după pedeapsă, respectiv domiciliu obligatoriu, considerându-se că nu erau suficient de reeducați în închisori, și erau și trimiși prin satele din Bărăgan. Este și aceasta o formă de reeducare – mai subtilă, mai periculoasă?

Când componentele penale ale unei pedepse aplicate de regim se epuizau, regimul inventa pe loc altele. Și totul funcționa pe categorii, cum mai funcționează și în ziua de azi, de pildă, când statul român nu ia în considerare că urmașul unui deținut politic legionar a avut de suferit la fel de mult, dacă nu chiar mai mult, decât fiul sau fiica unui fost liberal sau țărănist condamnat la temniță de Securitate și nu-i acordă, printr-un articol de lege profund neconstituțional, pensia stabilită, extinzând chiar vinovăția părinților, atâta câtă să fi fost ea, asupra copiilor. Dar să ne întoarcem la „pedepsele administrative“, așa cum eufemistic numeau comuniștii trimiterea în lagăre și/sau domicilii obligatorii ori deportare a deținuților socotiți nereeducați la încheierea termenului de pedeapsă.

Din temniță, pe baza unei decizii arbitrare, aparținând exclusiv Securității, deținuți care fuseseră condamnați fie la termene mari de pedeapsă, fie aparținând unor categorii politice precum cea sus-menționată nu erau puși în libertate, ci trimiși cu astfel de decizii în lagăr, sau într-o altă formă de izolare și control. Tragedia nu înceta decât atunci când Securitatea constata, prin informatori plasați în preajma deținutului din lagăr sau a deportatului, că acesta a devenit docil, că nu mai are „comentarii ostile“.

Ostilitatea față de regim era principalul motiv al acțiunii de reeducare, iar aceasta nu dispărea din viața ta decât atunci când înțelegeai că singura ta șansă e adoptarea unei vieți duplicitare. Așa cum cerințele propagandei comuniste îți solicitau ca în piață să aclami și să strigi în cor cu ceilalți sloganurile impuse. În bucătărie, acasă, cu capul sub pernă, îți mai puteai permite, după curaj, să și înjuri. Ce gândești, să ții pentru tine. Acesta era scopul suprem al reeducării. Gândul exprimat public aparține numai regimului. 

„Comunismul românesc n-a fost niciodată suveran“

Să ne oprim la stalinism și la măsurile de reeducare în închisori. Ce a însemnat pentru ruși acest sistem opresiv? Cum s-a implementat regimul în România?

Noi n-am făcut decât să aplicăm cu copy paste rigorilor regimului de la Răsărit, pentru că regimul a fost, de la un capăt la altul, un regim de ocupație sovieto-comunist, chiar dacă a avut pe alocuri și spre final nuanțe naționaliste, mai ales sub aspect xenofob. Comunismul românesc n-a fost niciodată suveran. Nicicând nu s-a pus problema părăsirii Pactului de la Varșovia sau a CAER. Cum e și acum, când nu poți să fii în NATO și UE doar când îți convine. Ca orice regim de ocupație, cel sovieto-comunist a fost unul care a făcut din tortură o politică de stat, aplicabilă tuturor celor care numai ar fi putut, prin ascendentul lor, să se împotrivească acestei ocupații teritoriale, ideologice, politice, etice, morale. O ocupație care a măcinat, zi de zi, destinul a milioane și milioane de români, care n-ar fi crezut că o asemenea libertate, precum cea de care ne bucurăm noi azi, mai poate fi posibilă. Reeducarea era rezervată dușmanului de clasă, iar potențiali dușmani erau toți cei care ar fi putut fie și să nu gândească așa cum i se cerea să o facă, ori nu strigau lozincile cerute la fel de tare precum ceilalți.

Regimul comunist adus de la Răsărit a căpătat alte valențe la noi, s-a mai estompat sau a suprimat și mai mult libertățile?

Regimul comunist din România a ajuns chiar mai opresiv decât cel din fosta URSS în anumite puncte, pentru că la noi a fost tot timpul cam ca în Coreea de Nord, dacă facem abstracție de circa cinci-șapte ani de relaxare din istoria sa, când, din varii motive, fie că s-a cerut chiar de la Moscova, teroarea n-a mai fost atât de intensă. Dar Securitatea și scopul ei, tăiș al sabiei în lupta de clasă, au rămas întotdeauna aceleași.

Legionarii au primit cea mai cruntă lecție de reeducare, prin tortură, în închisoare, dar în timpul regimului lor și ei au avut propriile tabere de educare și de reeducare. Ce ne puteți spune despre această perioadă?

Că extremele se manifestă în forme identice. Patriotismul nu poate fi impus. Îl ai sau nu. Ești atașat de familie și neam, sau nu. E ca și credința și liberul arbitru. Lipsa de discernământ e cea care dictează, în genere, o asemenea atitudine, iar aceasta cu greu poate fi educată sau reeducată, pentru că ea ține de o minimă pregătire și cultură. Ești capabil să judeci tu sau judecă social media ori un cal alb pentru tine, căci tot aia e.

Reeducarea prin propagandă a continuat în comunism. De la șoimi ai patriei la angajați în fabrici și uzine, de la intelectuali la țărani, cu toții erau educați să fie oameni care să clădească socialismul, comunismul. În prezent, reeducarea se face prin social media. Un candidat la cea mai înaltă funcție în stat a promovat un nou instrument de reeducare prin intermediul rețelelor sociale, iar pentru un anumit tip de populație acest discurs prinde.

În ultima perioadă am asistat la reactivarea a foarte multe reflexe pe care le credeam moarte odată cu comunismul – de la efectul de turmă al supunerii oarbe față de un om de care-ți agăți speranțele și până la găsirea unor vinovați istorici de serviciu, ca legionarii. Lucrurile stau mult mai nuanțat însă, și la nivelul întregii societăți cred că e vorba mai degrabă de un eșec politic general, în care includ și falimentul educației.

În genere, aici a intrat și o componentă de jonglerie cu speranțele și sentimentele oamenilor. Ele nu fac obiectul reeducării, ci al manipulării – un complement al acesteia. Manipularea e secundară reeducării, o completează și o suplinește, acolo unde ea nu poate fi aplicată. Are același scop final – și adesea, același rezultat: supunerea, anihilarea voinței. Nu mai gândește capul tău – în cazul bun, fericit, că l-ai avut vreodată.