Medeea Marinescu: „Am muncit mult pentru ca lumea să-mi învețe numele adevărat“ INTERVIU

Actrița a vorbit despre „Maria Mirabela“, filmul care a transformat-o într-o vedetă în perioada comunismului,, despre Crăciunurile cu Florin Piersic, despre proiectele artistice actuale și cei doi copii ai săi.

Chiar și când era, la propriu, în „liga“ mică, Medeea Marinescu (48 de ani) a jucat mereu în „liga“ mare: pe platourile de filmare, printre actori și regizori faimoși. Va rămâne mereu legată de filmul „Maria Mirabela“, care a transformat-o în vedeta unei generații, dar a reușit, totodată, să-și „recapete“ propriul nume și propria identitate artistică. Una dintre cele mai apreciate actrițe din România, cu performanțe în teatru și în film, Medeea Marinescu și-a confirmat talentul și în străinătate.

Într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, actrița a vorbit despre copilăria sa petrecută fie la filmări, fie la joacă, pe stradă, despre Crăciunurile cu recitaluri de pian și casa plină de vedete, despre alegerea între pian și actorie, despre proiectele artistice actuale și cei doi copii ai săi.

„Weekend Adevărul“: Cum a fost copilăria dumneavoastră în vremea comunismului?

Medeea Marinescu: Dacă ar fi să mă adresez celor care s-au născut cu televizor non-stop și chiar cu internet, într-o vreme în care toată lumea are acces la informație, la filme, la televiziune, poate părea de neînțeles. Dar eu m-am născut într-o vreme când televizorul mergea două ore pe zi, seara, în care aveam un sfert de oră de desene animate cu Mihaela și vreo jumătate de oră de desene, duminica, la emisiunea „Album duminical“. Abia mai târziu, când au apărut aparatele video și casetele circulau pe sub mână, am avut acces la filme sau la desene animate. În cartierul meu era o familie care avea video și sâmbăta ne adunam toți acolo și vedeam câte opt ore de desene animate, de la „Bambi“ și „Cartea junglei“ până la „Tom și Jerry“. Dar toate astea erauun fel de rara avis în vremurile acelea. Copiii mei nu înțeleg lucrul ăsta...

Totuși, ați crescut într-o familie de cineaști, nu a fost o copilărie tipică.

Sunt lucruri pe care le-am povestit deja de foarte multe ori și cei care mă cunosc știu deja povestea copilului devenit peste noapte Maria-Mirabela, o mică vedetă a generației sale, în anii ʼ80. Părinții mei lucrau în cinema, eram mereu pe platourile de filmare. Se făceau multe filme, 35-40 de filme pe an, filme istorice, filme de artă– să ne amintim perioada de glorie a lui Mircea Daneliuc sau Dan Pița–și filmele pentru copii ale Elisabetei Bostan și ale lui Ion Popescu-Gopo. În contextul ăsta m-am născut eu, am răsărit eu în cinema și am ajuns să joc în „Maria Mirabela“. Așa că m-am trezit peste noapte vedetă. De multe ori mă feresc de termenul acesta, „vedetă“, pentru că el a căpătat o conotație negativă în zilele noastre. Pe vremuri, să fii vedetă era un lucru bun, real și bine înțeles de toată lumea. Eu eram o vedetă-copil, evident, nu eram o vedetă ca Florin Piersic sau Amza Pellea. Eram un copil-vedetăîn cartierul în care locuiam, la școala la care mergeam, eram acel copil-vedetă pe care toată lumea îl striga „Maria Mirabela cu ochii cât umbrela“, a fost ani de zile porecla mea pe stradă. Dar îmi dădeam seama ce înseamnă să fii iubit, eu am fost un copil iubit în cartierul meu, la școala mea. Dar, trăind în comunism, să fiu vedetă nu însemna că puteau părinții să-mi ia nu știu ce jucării sau să-și ia nu știu ce mașină, să se dea mari în cartier, oricum n-ar fi fost genul lor.Banii din filme s-au dus în studiile mele și într-un pian Blüthner, pe care îl am și acum în casă, pentru că la 6 ani am dorit să fac pian. Ideea de vedetă în anii ʼ80 așa se traducea: însemna că tu nu ai numai laurii și iubirea publicului, aveai responsabilitatea de a deveni cineva, de a demonstra ceva în continuare. Când m-am trezit eu la 6 ani că am dobândit statutul ăsta de vedetă vrând-nevrând, știam că ceilalți copii sunt ca mine, doar că eu am avut șansa să devin Mirabela.

Teniși Clujana și cozi la banane

Cum era copilul Medeea Marinescu? Ce făceați pe lângă studiul pianului, pe lângă școală?

Am copilărit în celebrul Cartier Evreiesc din București. Era o zonă populată de artiști, cu case foarte frumoase. Am avut o copilărie absolut normală, într-o casă plină de copii, pentru că eu mai am două surori gemene. Bunica din partea mamei s-a mutat la noi, până când ne-am făcut mari, și, la un moment dat, am avut-o și pe străbunica în casă. Am avut o copilărie plină. Când nu eram la filmări cu părinții noștri, eu și surorile mele mergeam la prieteni, în cartier, era o perioadă în care puteam circula în siguranță pe stradă, ne jucam când la unii, când la alții, în curte sau pe stradă. Serile de vară aveau un parfum aparte, era mirosul acela de tei înflorit și praf. Stăteam până se făcea întuneric și auzeam părinții strigându-ne să venim în casă, la spălat și culcare. Duminica băgam desene animate și astea erau distracțiile noastre. Nu aveam foarte multe jucării, pentru că nu existau pe piață, nu am crescut cu adidași, purtam teniși Clujana, nu aveam blugi sau ciocolată.

Nu duc dorul comunismului, așa cum fac foarte mulți. La 11 ani mi s-a interzis participarea la un festival internațional de pian, în Italia, pentru că fratele tatălui meu tocmai fugise la Paris.

Ați conștientizat la vârsta aceea lipsurile din perioada comunistă?

O bună bucată de vreme nu am conștientizat lipsurile, pentru că așa erau toți copiii. Foarte puțini părinți reușeau să facă rost pe sub mână de salam de Sibiu. În rest, toți mâncam parizer și salam Victoria. Și carnea era un lux pe care nu îl aveai așa zilnic, orișicum. Bunicile noastre erau învățate să gătească tot felul de mâncăruri extraordinare și sănătoase din puțin. Copilăria e o perioadă fericită în viața noastră, dar nu fac apologia unui sistem comunist, care era defectuos. Sigur, de la un punct, am început să văd umilințele la care erau supuși părinții mei, ca să facă rost de un kilogram de carne sau de un kilogram de banane. Erau cozi imense și mama stătea la coadă două ore și se terminau bananele în fața ei. Și venea acasă, frustrată, cu lacrimi în ochi, pentru că n-a reușit să ia un kilogram debanane pentru copiii ei. Lucrurile astea nu pot să le uit și ele atârnă cumva în această balanță. Nu duc dorul comunismului, așa cum fac foarte mulți. Nu aveam voie să călătorim – mie, la 11 ani, mi s-a interzis participarea la un festival internațional de pian, în Italia, pentru că fratele tatălui meu tocmai fugise la Paris. Nici până în Bulgaria n-am avut voie să plec, cu filmul „Promisiuni“, care a participat la un festival la Varna, deci nu în Occident. Eu lucrurile astea nu pot să le uit. M-au marcat foarte tare și am început să înțeleg ororile comunismului și am înţeles că libertatea era o chestiune extrem de relativă și îngrădită. Deci, puse în balanță, lucrurile astea arătau cam așa. Pe de o parte, copilăria mea își urma cursul și fericirea de a fi copil exista prin ea însăși, pe de altă parte, viitorul nu era tocmai unul luminos, pentru că, dacă nu ar fi căzut comunismul, să zicem, eu n-aș fi ieșit niciodată din România.

Crăciunul cu Florin Piersic

Cum erau Crăciunurile copilăriei?

Foarte frumoase! Pentru noi, sărbătoarea Crăciunului era una extrem de specială, nu numai prin ceea ce semnifică Crăciunul, dar prin faptul că noi sărbătoream chiar Crăciunul. Moșul venea mereu, era o prezență extrem de importantă în casă la noi. Întotdeauna se ținea un concert de pian acasă, eu și surorile mele cântam la patru sau la șase mâini. Aveam piese pe care i le cântam lui Moș Crăciun și abia după aceea veneau cadourile. Cântam colinde, spuneam poezii, se aduna multă lume, alți copii veniți și ei la pomul de Crăciun. Casa noastră era mare, foarte înaltă, încăpea un brad de trei metri în sufrageria noastră. Casa noastră a fost deschisă tot timpul pentru evenimente, petreceri. Venea multă lume de Crăciun, venea Florin Piersic, care e nașul de botez al surorilor mele. Eu am crescut printre artiști, iar Florin Piersic, fiind atât de apropiat de părinții mei, în special de tata, cu care făcuse multe filme împreună, era o prezență nelipsită din casa noastră. Țin minte că mă suiam la el în poală și-i spuneam: „Mai zi-ne ceva, Florine!“. Pentru mine el era Florin, era prietenul lui tata, abia apoi am realizat, la un moment dat, că este și o mare vedetă.

Apoi, peste ani, ați ajuns să jucați împreună într-una dintre cele mai longevive și mai iubite piese: „Străini în noapte“.

Mi-aduc aminte de o zi toridă de vară, din copilărie, Bucureștiul era moleșit, strada noastră era pustie, iar tata și Florin au venit de la o filmare la noi acasă. După jumătate de oră, când a ieșit Florin, era o mare de oameni pe stradă, pentru că îl zărise cineva și dăduse alarma în cartier. Noi nu ne-am dat seama, din casă, pentru că marea aia de oameni aștepta în tăcere. Când a ieșit Florin, lumea a început să strige, să-l aclame și atunci am realizat ce vedetă este. Florin, așa cum e el de înalt, a ridicat o mână și le-a spus: „Salut, popor!“. Și s-a făcut un coridor și a putut trece, ca să ajungă la mașină. Era o mare vedetă și atunci mi-am dat seama că Florin este nu doar Florin al nostru, care vine în casă la noi și ne fascinează ore în șir cu poveștile lui, ci este și o mare vedetă. După aceea nu ne-am mai văzut, după ʼ90 a plecat la Cluj, ai mei nu s-au mai întâlnit cu el, n-am mai știut multă vreme nimic despre el. M-a sunat în 2010, atunci când am început să jucăm împreună în „Străini în noapte“. Evident că i-am spus „domnule Piersic“, atunci când m-a sunat. Și mi-a spus: „Termină! Eu sunt Florin pentru tine. Întotdeauna am fost Florin pentru tine și pentru familia ta“. Și mi-a zis un lucru pe care l-am înțeles atunci doar pe jumătate. „O să vezi tu câtă bucurie o să-ți aducă rolul ăsta și o să jucăm mulți ani“. Mă gândeam că o joc 4-5 ani, dar iată că în octombrie s-au făcut 12 ani și avem peste 1.200 de reprezentații. A avut dreptate Florin Piersic, așa cum a avut cu multe altele. E un om cu o intuiție fantastică. Îmi place să cred că e un spectacol-fenomen. A demonstrat faptul că este unul dintre spectacolele cele mai iubite din ultimul deceniu.

„Șușa nu este un stigmat al teatrului independent, care câștigă tot mai mult teren“

În ce spectacole noi jucați acum la Teatrul Național?

Sunt două premiere recente din stagiunea aceasta. Prima e „Mașinăria“, un muzical regizat de Alexander Hausvater, un muzical atipic aș spune eu, pentru că este o muzică extrem de grea. Spectacolul este un tur de forță pentru niște actori care nu sunt cântăreți, dar care fac un efort crâncen de a-și împinge limitele. Pentru mine a fost un exercițiu pe care mi l-am dorit să-l fac, mi-am dorit să lucrez cu Alexander Hausvater. Al doilea spectacol este „Bolta cerească“, de Lucy Kirkwood. E o poveste despre femei din Anglia secolului al XVIII-lea puse să judece o tânără. Este un teatru psihologic, montat într-o manieră clasică de profesorul Gelu Colceag, cu care m-am reîntâlnit după 27 de ani, și care mi-a oferit un rol de compoziție în acest spectacol. Mi-am dorit foarte mult să iesdin zona în care mă știa publicul, să ies dintr-o anume zonă de confort și să fac un alt tip de rol, iar aici joc o mută.

Jucați și în câteva spectacole independente. Asupra acestei zone, a teatrului independent, planează uneori o percepție greșită, aceea că nu este, cu-adevărat, un act de cultură.

Joc într-o serie de spectacole foarte diferite și vreau să vorbesc și despre spectacolele independente în care joc acum, pentru că ele sunt valoroase. De mult vreau să ating această problemă. Am auzit în spațiul public, spus și de unii cronicari, și de unii actori, chiar cuvântul „șușă“. Este un termen de extrem de dur și de prost înțeles. Pentru mine, „șușă“ înseamnă încropeală, genul de spectacol încropit ad-hoc, din lipsă de idei, din lipsă de fonduri, în care actorul se salvează făcând pe măscăriciul. Oamenii uită că tradiția spectacolelor independente există în Occident, în Anglia, unde eu am jucat o stagiune la Bristol Old Vic, există în Franța, în America nu mai zic. Există o tradiție a teatrului independent, dar care nu este egal cu șușă. Șușă poate fi la fel de bine un spectacol produs de un teatru de stat, care nu-și dă silința ca acel produs să iasă bine, să aibă un anumit nivel artistic, în care actorii nu-și știu replicile și se împiedică de mobilă. Da, ăla e o șușă, chiar dacă e făcut de un teatru instituționalizat. În spectacolele independente au început să se investească sume considerabile, cu decoruri care arată într-un anumit fel, în care există o concepție regizorală, în care există niște actori cunoscuți, pentru că publicul plătește bilet. „Share&Subscribe“ este unul dintre ele, este un text foarte actual, scris de psihologul Alex Popa, despre manipularea din zilele noastre, căreia toți îi cădem victime, mai devreme sau mai târziu. Despre cum putem fi manipulați sau despre cum putem deveni manipulatori folosind internetul. Este un text extrem de valoros, este un spectacol care stă în picioare în orice loc, nu numai aici, ci și străinătate. Toți cei care folosesc cuvântul șușă trebuie să vadă că, de fapt, șușa se referă la un spectacol prost, la o încropeală. Șușa nu este un stigmat al teatrului independent, teatrul independent câștigă tot mai mult teren și e important, pentru o cât mai mare diversitate.

În spatele și-n fața scenei

Cum a fost resimțită lipsa lui Ion Caramitru în Teatrul Național?

Nu vreau să vorbesc foarte mult despre subiectul ăsta. A plecat un mare actor. Dincolo de asta, strict din punctul meu de vedere, pot să spun că, după ce nu mai scosesem o premieră la Teatrul Național de cinci ani și după ce am scos doar două premiere în ultimii 10 ani, făcându-mă să mă arunc și mai mult în teatrul independent, iată că într-o singură stagiune deja eu am avut două premiere.

În pofida anunțurilor repetate prin care li se cere să-și închidă telefoanele înainte de începerea unui spectacol, unii spectatori nu o fac. Cât de mult vă deranjează și vă afectează atunci când auziți un telefon sunând în timpul piesei?

Este extrem de deranjant. Am avut recent un spectacol la Arad și s-a dat alarma Ro Alert, a fost o furtună în zonă. Acolo a fost un accident, dar am oprit spectacolul, nu am avut ce face. Am așteptat și am reluat una dintre scene. Dar dincolo de asta, este extrem de deranjant, este ucigător când sună un telefon în sală. Știți ce simte un actor, mai ales când are un monolog greu, când are un moment de trăire intensă? E ca și cum cineva râde de tine sau rămâne indiferent la suferința ta. E foarte frustrant și dureros. Și nu pot să înțeleg, pentru că lucrurile acestea nu se întâmplă în străinătate. Am fost în săli de teatru și n-am auzit telefoane zbârnâind. Cred că face parte din educația noastră. Dar se poate și mai rău, am auzit oameni care chiar au răspuns la telefon în timpul spectacolului.

„Mi-am dat seama că aveam mai multe șanse ca actriță decât aș fi avut ca pianistă“

Cel mai bun exercițiu pe care un tânăr poate să-l facă este acela de a fi sincer cu el însuși. Trebuie să stea el cu el și să-și vadă puterile, neputințele și limitele.

Vreunul dintre cei doi fii ai dumneavoastră este atras de actorie?

Luca, cel mare, a apărut și într-un film de scurtmetraj,„Michelangelo“, alături de mine, și în piesa „Toți fiii mei“, alături de Victor Rebengiuc și Sanda Toma. Și când i s-a oferit șansa asta, eu am spus că-l aduc pe Luca, dar e copil, când se va trage cortina și o să vadă o mie de oameni cu privirile ațintite spre el, s-ar putea să se blocheze și dacă o să se întâmple lucrul ăsta, eu nu vreau să creez o traumă. Spre norocul meu și al lui, a ținut piept provocării și și-a făcut rolul foarte bine. Un rolișor mic, cu câteva vorbe cu domnul Rebengiuc, care repeta cu el. Și era atât de conștiincios, venea cu jumătate de oră înaintea celorlalți, ca să-și repete singur traseul pe scenă și să spună replicile tare, pentru că asta îi spuneam eu: „Trebuie să vorbești tare, să te audă până în ultimul rând!“. I-a plăcut. Două stagiuni a jucat spectacolul acesta și, indiferent că va face teatru sau nu, e o experiență care îi va folosi. Acum e în clasa a VIII-a, va da la Liceul „Tonitza“. E foarte îndrăgostit de pictură și visează să facă o carieră în domeniul scenografiei. I-ar plăcea să devină scenograf, poate și pentru că sora mea, Mădălina Marinescu, e scenografă și el a stat foarte mult pe lângă ea. O să vedem, cumva tot în zona artistică va rămâne. Iar cel mic, Filip, deocamdată este prea mic, are 6 ani, încă îi place să se joace și nici nu-l întreb de altceva.

Și dumneavostră ați avut de făcut o alegere, la un moment dat, între pian și actorie. A fost o decizie de moment sau una gândită și argumentată?

Hotărârea mi-a aparținut în totalitate. Am făcut Liceul de muzică„George Enescu“, unde am intrat cu media 10, într-o vreme în care se intra foarte greu acolo. Se pare că eram o pianistă bună și eram pregătită să urmez o carieră în muzică. Dar, în clasa a XII-a, am făcut filmul „Domnișoara Christina“. A trebuit să-mi construiesc rolul singură, un rol greu, Simina. Jucam lângă niște actori foarte mari: Adrian Pintea, George Constantin, Irina Petrescu. Și mi-am dat seama că îmi plăcea foarte mult să caut, să-mi construiesc eu rolul. A fost un moment de maturizare a mea.Și am stat și m-am gânditserios, dar mai ales pragmatic. Cel mai bun exercițiu pe care un tânăr poate să-l facă este acela de a fi sincer cu el însuși. Nu trebuie să spună nici părinților, nimănui. Trebuie să stea el cu el și să-și vadă puterile, neputințele și limitele. Nu știu dacă aș fi devenit o mare pianistă, nu știu dacă aș fi avut tenacitatea și poate disponibilitatea de a face o mare carieră concertistică. Oricum, este ceva extrem de greu. Viața de muzician este o viață pe cât de frumoasă, pe atât de grea. Și nu întotdeauna reușești să faci o carieră extraordinară. Filmul, pentru mine, a fost opțiunea cea mai apropiată, pentru că m-am născut pe platouri, pentru că îmi plăcea și înțelegeam această lume din interior și pentru că făcea parte din mine. Și nu vedeam cum m-aș putea despărți de ea vreodată. Mi-am dat seama că aveam mai multe șanse ca actriță decât aș fi avut ca pianistă. Și pentru că întotdeauna mi-a plăcut mai multsă-mi cânt decât să cânt pentru alții, căci nu eram neapărat înnebunită să dau concerte, mi-am spus: muzica rămâne pentru mine o pasiune intimă, de care eu am nevoie ca să exist. Dar actoria ar putea deveni profesia din care eu să trăiesc, ceea ce a fost adevărat. Chiar a fost o alegere foarte pragmatică.

O carieră ridicată conștiincios

Cât v-a ajutat, după terminarea facultății, backgroundul dumneavoastră artistic?

După ce am terminat, nu erau locuri în teatrele bucureștene. Am căutat teatrul independent și am făcut asta din ʼ96, de când am absolvit. Am prins un contract și am jucat o stagiune în Anglia, am făcut tot felul de lucruri.Am picat concursuri și nu a fost ușor, câștigam puțini bani. Scopul meu era să-mi câștig existența singură și să mă întind atât cât mi-e plapuma –iar plapuma nu se întindea foarte mult. Și am învățat să muncesc și să mă zbat ca să-mi câștig existența.După aceea, lucrurile au început să se așeze, cărămidă cu cărămidă. Dar, o bună bucată de vreme, dorința mea ascunsă a fost ca lumea să-mi învețe numele adevărat, pentru că eu am fost mulți ani de zile Mirabela, chiar și după ce am terminat facultatea. Am muncit mult să fac lucruri și să le fac bine, pentru ca lumea să învețe numele meu adevărat, să știe cum mă cheamă pe mine.

Ați jucat în două filme în limba franceză, alături de nume mari ale cinematografiei franceze: Michel Blanc, în pelicula „Je vous trouve très beau“, și Daniel Auteuil, în „Donnant Donnant“. Cum a fost să jucați în franceză și cum au fost aceste două experiențe?

Experiențele acestea au valoarea unor școli. Faptul că eu am jucat cu Michel Blanc și cu Daniel Auteuil a avut o valoare excepțională în parcursul meu artistic. Nu atât pentru cum au „atârnat“ ele în CV-ul meu, pentru că îmi dau seama că asta prea puțin contează, cât pentru felul în care am înțeles eu să-mi fac meseria, în care m-am raportat la profesie, la cum am abordat rolurile. Să joc în franceză nu a fost simplu deloc, eu mai jucasem în engleză, dar era o limbă pe care o stăpâneam cât de cât. A fost complicat, dar nu atât de complicat ca în limba franceză, pe care n-o știam absolut deloc și pe care a trebuit s-o învăț din mers. A fost una dintre limitele pe care mi le-am împins cu putere și m-a costat... A fost un tip de concentrare în care am intrat pentru niște luni de zile. Consumul psihic este enorm. Când lumea vorbește o altă limbă decât limba ta, este un consum teribil. Dincolo de faptul că trebuie să joci, trebuie să înveți și să gândești, să te exprimi în limba aceea pe care nu o stăpânești. Ești aruncat într-un ocean și nu te gândești că nu știi să înoți, tu trebuie să înoți. Asta s-a întâmplat, nu a fost deloc ușor și nu am mers relaxată. Dacă mi se va mai oferi șansa asta – eu m-am întors în România, n-am rămas acolo, deși mi s-a sugerat să rămân –, cred că aș avea același curaj, dar sunt convinsă că nu mi-ar fi mai ușor. Cu fiecare film și cu fiecare rol pe care îl faci, o iei din nou de la zero. Dar știu că am trecut pe acolo, mi-a dat curajul de a mă arunca din nou într-o asemenea vâltoare.

Să joc în franceză nu a fost simplu deloc. A fost una dintre limitele pe care mi le-am împins cu putere și m-a costat.