Jörg Widmann, dirijor şi clarinetist: „Enescu a fost un inventator“

Dirijorul Jörg Widmann se va afla la pupitrul Filarmonicii de Stat „Transilvania“, miercuri, la Cluj, iar vineri, 6 septembrie, la Ateneu, în Capitală.

Interviu realizat de Corina Rădoi

Jörg Widmann este unul dintre cei mai buni clarinetişti ai momentului, unul dintre cei mai „curtaţi“ tineri compozitori ai Europei şi, mai ales, un muzician complex şi extrem de pasionat. Astăzi, va dirija la Cluj Filarmonica de Stat „Transilvania“, iar vineri va fi la Bucureşti cu aceeaşi filarmonică şi cu acelaşi program: Ulpiu Vlad şi două compoziţii proprii. Cu naturaleţe, Jörg Widmann recunoaşte că este „obsedat“ de muzică în toate formele posibile şi accesibile lui, „de îngerii şi demonii ei“. Este deopotrivă dirijor, compozitor şi interpret. A înţeles însă că auzul foarte bun este o condiţie obligatorie atunci când conduci o orchestră. 

Aţi mai concertat vreodată în România? 

Îmi amintesc foarte bine că am mai fost la Bucureşti, în minunata sală a Ateneului Român, unde am cântat, sub bagheta lui Kent Nagano, partitura solistică a concertului pentru clarinet şi orchestră de Wolfgang Amadeus Mozart. Se întâmpla cu ceva ani în urmă, când Kent Nagano mi-a şi dirijat o lucrare pentru orchestră, o piesă intitulată Labirint. Pentru mine, ca muzician – dar sunt convins că nu numai eu spun asta –, Ateneul Român are una dintre cele mai frumoase, remarcabile şi memorabile săli de concert ale lumii. Nu uit acel concert de la Bucureşti!

Despre muzica românească ce ne puteţi spune? Cât de familiar vă este Enescu? 

Pentru mine, Enescu este unul dintre marile genii ale secolului XX. În ultimii ani am constatat că, în festivalurile de muzică de cameră, Enescu este cântat tot mai mult. M-au fascinat mereu armoniile lui şi, mai ales, inventivitatea creaţiei. De aceea cred că, mai înainte de toate, Enescu a fost un inventator în muzica secolului său. Cu cât îl ascult mai mult, cu atât mai fascinat sunt.

Cum vedeţi participarea dumneavoastră în festivalul ce poartă numele lui Enescu?

Deja v-am vorbit despre aceste două conexiuni importante pe care le-am avut cu România: concertul de la Bucureşti şi muzica enesciană. Mai pot adăuga şi faptul că la München, unde am crescut, am fost marcat acolo de prezenţa lui Sergiu Celibidache. Îmi amintesc foarte bine un concert în care maestrul a dirijat Bolero‑ul lui Maurice Ravel. La început m-a uimit tempoul extrem de aşezat al interpretării, după şapte-opt minute de muzică, însă efectul a fost uimitor. De atunci pot spune că am fost realmente răsfăţat de toate interpretările lui Celibidache, îndeosebi de cele date simfoniilor lui Anton Bruckner, versiuni care cu greu pot fi egalate de alţi dirijori şi orchestre ale lumii.

Povestiţi-mi despre programul propus pentru concertul din 6 septembrie de la Bucureşti. 

Am avut la dispoziţie o serie întreagă de partituri ale unor compozitori români contemporani; cea a lui Ulpiu Vlad mi-a stârnit imediat interesul printr-o mixtură specială a armoniilor, clar notate în partitură, şi a momentelor de reală libertate interpretativă a orchestrei. Sunt extrem de curios cum va decurge lucrul meu cu orchestra la această lucrare şi, evident, care va fi sonoritatea de ansamblu din final. După acest moment, îl vom aduce pe scenă pe fantasticul Sergei Nakariakov pentru care, cu ani în urmă, am compus piesa Ad Absurdum. Este vorba despre o lucrare de o virtuozitate extremă, o compoziţie comică, absurdă chiar, cu un tempo incredibil de la început până la sfârşit. Această piesă de virtuozitate absurdă se va auzi înainte de pauza concertului, pentru ca apoi să dirijez o altă compoziţie proprie: o Missă fără cor şi fără solişti, a căror prezenţă însă încerc s-o sugerez prin muzica destinată doar instrumentelor. 

Cât de diferit este să compui, să dirijezi şi să interpretezi un concert?

Atunci când dirijezi un concert mai înainte de toate trebuie să ai un auz foarte bun. Este o condiţie obligatorie pentru muzica din toate perioadele, chiar şi pentru cea contemporană, când notaţia nu este foarte strictă, libertatea instrumentiştilor putând fi una foarte mare. Ca interpret, exerciţiul este esenţial, practica poate să hotărască multe. Compoziţia, în schimb, îţi poate ocupa tot timpul, sunt unele lucrări pe care poate le compun mai repede, dar sunt şi altele la care mă gândesc 24 de ore din 24. La clarinet, repeţi pentru a fi pregătit ca într-o jumătate de oră – cât ţine, spre exemplu, concertul mozartian – să poţi da mai departe tot ce eşti capabil să transmiţi din mesajul muzicii lui Amadeus. Când scrii o operă, o jumătate de oră de muncă este mai mult decât insuficientă. Pentru opera mea, am avut nevoie de doi ani de zile şi de 700 de pagini de hârtie cu portative. Poţi spune că ai nevoie de o respiraţie bună pentru a duce la final o creaţie de operă, în aceeaşi măsură în care trebuie s-o ai ca să duci la capăt un concert de Mozart. 

Legat tot de muzica dumneavoastră, pentru cine o scrieţi, de fapt? 

Pot spune că sunt un schönbergian din punctul acesta de vedere. Trebuie să scriu o compoziţie pentru că simt nevoia s-o scriu. Dacă am viziunea unei piese compuse în totalitate dintr-un conglomerat straniu de zgomote, dar care pe mine mă convinge, trebuie s-o trec pe hârtie, indiferent dacă publicului îi va plăcea sau nu. Tot aşa, dacă astăzi compun o muzică stranie, fără repere interioare, mâine pot simţi necesitatea scrierii uneia extrem de tonale. Atunci când sesizez în reacţia publicului o schimbare, un interes evident, o linişte aparte, atunci înseamnă că legătura s-a creat, iar schimbul acela special între creator, interpret şi ascultător s-a produs. Acesta este unul dintre cele mai frumoase momente pentru care merită să facem muzică. 

Un vrăjitor al clarinetului

Numele: Jörg Widmann

Data şi locul naşterii: 19 iunie 1973, München

Studiile şi cariera: 

A luat primele lecţii de clarinet în 1980.

A absolvit Hochschule für Musik und Theater München şi mai târziu Juilliard School.

Şi-a definitivat studiile la Hochschule für Musik Karlsruhe.

Din 2001 predă clarinetul la Freiburg Music College.

A avut succes atât precum clarinetist, cât şi în calitate de compozitor.

Ca solist, a cântat cu orchestre importante din Germania şi din restul lumii, sub bagheta unor dirijori ca Christoph von Dohnányi, Sylvain Cambreling şi Kent Nagano.

Locuieşte în: München, Freiburg