Ţării, cât mai multe diplome! Şi ce facem cu ele?

Se împlinesc două decenii de când s-a declanşat una dintre cele mai sălbatice şi deşanţate competiţii din istoria multi-milenară a spaţiului nostru carpato-danubiano-pontic: goana după diplome.

A fost pornită de unii dintre onorabilii noştri concetăţeni, de toate vârstele şi profesiile, care, odată cu parfumul libertăţii, au mirosit şi adierea unei tentaţii uriaşe, cea de a intra în politică. Ce putea să fie mai ademenitor pentru mulţi dintre rataţii lumii ce tocmai apusese, decât şansa enormă de a-şi reface identitatea, de a se declara nu tâmpit ci persecutat de organele specifice ale regimului de sinistră amintire, nu incapabil ci neintegrat într-o societate căreia-i nega esenţa comunistă...totul era posibil într-o lume fără reguli sau, mai bine zis, care-i aştepta pe ei să-i scrie regulile, manualul de comportament şi utilizare, să-i definească noua scară de valori.

Si aşa se face că, brusc, parcă de nicăieri, au apărut valuri succesive de personaje, unele pitoreşti, altele sinistre, altele idiot-nevinovate, dar având în comun dorinţa de parvenire imediată, brutală. Nu mai aveau timp să aştepte, multora le trecuse deja viaţa în platitudinea unei nereuşite complete, voiau totul acum, repede şi total. Iar societatea nou născutei noastre libertăţi le-a întins covorul roşu la picioare. Ei sunt cei care au devenit instantaneu aleşii neamului, găsindu-şi fulgerător credinţe politice, preschimbabile precum ciorapii, goale de sens dar purtătoare de bani, onoruri şi, mai ales şi mai deasupra a toate, de RECUNOAŞTERE SOCIALĂ.

Ăsta era visul lor, obsesia personală a nerealizatului de ieri şi potenţatului de azi. Uşor de înţeles, căci, nu-i aşa, degeaba eşti parlamentar sau ministru sau om mare la partid dacă nu te ştie şi te recunoaşte ca atare mahalaua, dacă cei care până mai ieri te tratau cu condescendenţă sau milă, nu pot să-ţi vadă direct măreţia şi succesul personal. Numai că, din păcate, rapid a apărut o micuţă problemă, supărătoare pentru ca amintea de trecutul societăţii comuniste de represiune: de la un moment dat, deoarece cariera rapidă îi duce pe posturi din ce în ce mai înalte, le-au trebuit, măcar aşa, de ochii lumii şi de ruşinea străinătăţii, să aibă ceva diplome. Pe primele le-au rezolvat destul de uşor, căci erau diplomele de bacalaureat şi asta se facea pe plan local, între prieteni şi cu un nivel foarte scăzut de pile şi relaţii.

Nivelul doi, cel al diplomelor de facultate (patru sau cinci ani pierduţi, enorm, cine să stea să-i facă, ce, aţi înnebunit?) trebuia şi el rezolvat imediat, aşa că, în consecinţă şi drept urmare, au fost născute universităţile private prietene. Multe, cât mai multe, în toate colţurile ţării, în toate oraşele, orăşelele, ba chiar şi în comune mari. Universităti cu structuri complexe interdisciplinare demne de mari metropole ale lumii, furnizoare la cursuri de zi, serale sau fără frecvenţa, de diplome de absolvire simple, sau, la un preţ destul de modic, de masterat sau doctorat. Transformate într-un timp uluitor de scurt în fabrici de bani cu un profit uriaş, comparabil cu cel al oricărei multinaţionale de renume pe plan mondial.

Condiţii excepţionale pentru persoane excepţionale, livrare promptă de documente de absolvire, fără probleme, serviciu corect, la timp, totul pe baza principiului comercial binecunoscut „clientul nostru, stăpânul nostru". Şi aşa se face că nu găseşti acum un senator sau deputat mergător pe culoarele stimabilului nostru Parlament care să nu poată proba cu acte ca, în cel mai rău caz, este absolvent de facultate şi masterat...trista şi penibila noua intelectualitate făcută la comanda!

Problema este că instituţiile respective de învăţământ înflorite ca ciupercile după ploaie, au reprezentat şi o ofertă ultraseducătoare pentru zeci de mii de tineri care, an după an, nedorind să se confrunte ce baremele infinit mai severe ale sistemului de stat, au ales calea mai uşoară a „privatului". De ani de zile se promit controale, reevaluări, acum avem scandalul cu Universitatea „Spiru Haret"...şi totuşi sistemul merge mai departe, fără jenă, acoperit de o uriaşă reţea de complicităţi. Nimeni nu pare îngrijorat peste măsură că sunt afectate destinele unor tineri care se trezesc şomeri de lux pe o piaţă care este acum în imposibilitatea de a oferi atâtea locuri de muncă specializate sau super-specializate. Nimeni nu vrea să ia în calcul posibilitatea ca multe dintre aceste diplome, mâine sau într-un viitor destul de apropiat, să fie refuzate la echivalare în sistemul european.  

Dacă, aşa cum s-a dovedit, la examenul de bacalauret există asemenea probleme de promovare, cum oare avem în final atâţia posesori de diplome universitare, de absolvenţi magna cum laudae de masterate şi doctorate?

Dacă ne mai batem joc mult de sistemul de învăţământ, dacă acceptăm discreditarea sistemului universitar şi a valorii diplomelor, rezultatul este mai mult decât previzibil. Problema este însă ca, la modul absolut, între a vota asupra propriului lor statut de privilegii şi excepţii şi a intra în dezbaterea sistemului de învăţământ, fără probleme de conştiinţă aleşii neamului vor opta pentru prima variantă. Asta este realitatea tristă care ne desparte, din ce în ce mai tare şi vizibil, de Europa intrată în competiţia „societăţii cunoaşterii şi informaţiei".

Nu ne sileşte nimeni să ajungem acolo. Putem rămâne aici, cu diplomele noastre în mână, fericiţi ca, măcar între noi, ne putem da cu titlurile în cap!