Moartea, mod de folosire

Am să port întotdeauna în suflet prietenii care m-au însoţit la revoluţie. Dar n-am să vorbesc niciodată în numele lor.

Nici măcar un an nu trecuse de la revolta din decembrie '89 şi România era asediată de morţi. Presa şi televiziunea tocaseră mărunt subiectul şi nu era întorsătură de frază care să nu pomenească „sublimii noştri eroi-martiri". Orice doleanţă (normală sau neruşinată) se revendica de la cei ucişi. Politicienii aduceau prinos de recunoştinţă sforăitoare dispăruţilor. Se instituiau ordine, se dădeau medalii post-mortem, se comemora de zor cu limbă de lemn. La sfârşitul primului an, era suficient să deschizi gura şi să vorbeşti normal despre victime, că, brusc, erai privit cu ură şi/sau exasperare. Concomitent cu acest fenomen izvorât dintr-o exagerare grandilocventă şi neghioabă, a apărut pandantul său: viii deveniseră insuportabili şi enervanţi. Supravieţuitorii erau priviţi chiorâş pentru că scăpaseră, erau bănuiţi de malversaţiuni şi orice revendicare a lor contrasta cu tăcerea resemnată a cuviincioşilor decedaţi. Protestatarii erau fie hoţi, fie perverşi, fie spioni. Laşii ascunşi îndărătul perdelelor pe 21 decembrie îşi frecau mâinile cu mulţumire. Laşitatea lor avusese dreptate să stea deoparte: nu puseseră botul la provocare.

Nu a trecut mult timp şi s-a instituit moda morţilor celebri şi folositori. Corneliu Vadim Tudor, această sculă de basculă a unui FSN speriat, şi-a dat seama că poate fi şi altceva decât o gheruţă de scurmat în rahat. Aşa cum Ceauşescu îi folosise în folos propriu pe Mihai Viteazul, pe Ştefan cel Mare sau pe Cuza, brusc, broscoporcul de la Butimanu i-a descoperit pe morţii folositori, de la Iorga la Brătieni. Pe ei i-a pus să lupte împotriva supravieţuitorilor. Ei, morţii tăcuţi, incapabili de replică sau revoltă îl ruşinau pe Corneliu Coposu. Cu argumentul Mircea Vulcănescu li se dădea în cap lui Liiceanu sau Pleşu. Eminescu a devenit un monstru lucrativ, încăput aproape exclusiv pe mânile patrioţilor cu stele pe umăr, împotriva artiştilor. Orice domeniu îşi avea rezerva strategică de ­morţi.... Tehnica a fost dusă la desăvârşire. Mai ales că morţii, precum v-am spus, nu cereau nimic. Nu se puteau împotrivi. Erau armele perfecte de atac şi murdărire.

Am crezut, la începutul anilor 2000, că această modă funebră va dispărea, odată cu senatorul ei -melcul turbat, Corneliu Vadim Tudor. Dar iată că moda lui străluceşte iar, într-o nouă prezentare. Până şi preşedintele şi-a lansat public buzduganul Ion Antonescu împotriva Regelui... Morţii buni versus viii ticăloşiţi, ce găselniţă genială! Şi ce-şi mai poate dori un ziarist român? Păi, să moară cineva, dacă e posibil, în condiţii tragice. A doua zi, „moartea citeşte ziarul". Toată comoara de epitete, tot băgăjelul de calităţi şi toată zestrea de scandaluri se înfoaie productiv. Creştineşte, victima e dezbrăcată la piele. Moartea e atât de prizată de public, încât n-ar fi imposibil ca vreo televiziune să inaugureze o emisiune cu sinucideri în direct.

Iar consecinţele pentru viaţa noastră cea de toate zilele sunt dintre cele mai neaşteptate: modul nostru de a ne raporta la realitate se schimbă profund. A apărut deja o generaţie care trăieşte exclusiv din exploatarea morţilor. Scăldându-se într-o remarcabilă necunoaştere a istoriei şi a biografiilor, a descoperit piatra filosofală. Şi când te gândeşti că, odinioară, poetul a descris situaţia mai bine decât toţi politrucii: „Şi tralala şi tralali / Cei morţi au pică pe cei vii"...

Florin Iaru este poet şi publicist. Printre volumele publicate se numără „Cântece de trecut strada" (1981),  „Înnebunesc şi-mi pare rău" (1990) şi „Fraier de Bucureşti" (proză scurtă, 2011) şi scrie pentru ''Adevărul''.