Miza politică a creștinismului global

Desigur, asta nu este o temă pe care politicienii noștri, cu atât mai puțin diplomația noastră fricoasă și împiedicată, să o poată aduce în dezbaterea publică. Sunt cu toții conștienți că tot nu știu unde se află așezat papucul noului sultan, acela pe care, prin tradiție națională, au fost învățați să-l caute frenetic pentru a-și asigura supraviețuirea...deci, logic, ce oare ar putea să spună, obsedați că lipsa lor de educație și informație îi face cumplit de vulnerabili în fața oricărei provocări?

Caz în care, ca acum, în momente de cumpănă și în care se așteaptă decizii fundamentale, în actualitatea imediată fiind alegerea unui Papă, oare cine să poată să-și permită să spună care ar fi scenariul ideal în care s-ar împleti benefic interesele lumii creștine cu cele ale existenței globale a omenirii pe timp de pace, analizând perspectivele în contextul bătăliilor cumplite, fratricide și din ce în ce mai intense între diferitele componente ale spațiului creștin și apoi între acesta și celelalte mari credințe ale lumii, ce puțin monoteiste pentru a reduce câmpul căutărilor?

Dar ar fi interesant să ne închipuim că o asemenea dezbatere ar putea fi deschisă în beneficiul unei poziționări imediate și care să genereze nu numai un mesaj de condoleanțe formal, sec, impersonal, taman bun de aruncat la coșul de lângă sale marilor conclavuri, ci un demers anticipativ de diplomație religioasă care, eventual, să spună cum România își dorește să se poziționeze în speranța opririi diviziunilor, în susținerea parcursului pentru realizarea unității și cimentarea de cât mai multe poduri între facțiunile create din cauza implicării politice a celor care au folosit ierarhii drept purtători de steag de luptă. Pe fond, dacă sunteți cumva preocupați de semnalele care vin de la Vatican, Constantinopol și Moscova (cei trei poli activi care-și împart zonele de influență în lumea creștină) , veți vedea că, în ultimul deceniu și mai bine, exacerbată de tragedia din Ucraina cu componenta sa de război religios, balanța a devenit din ce în ce mai instabilă, mergând până la retragerea unor Biserici Tradiționale în jurul unuia dintre centrele respective, excluzând recunoașterea reciprocă, înaintând spre schismă. Acesta este contextul extrem de sensibil și de complicat în care se va produce foarte curând alegerea unui nou Papă, eveniment excepțional care va defini perioada următoare nu numai din viața Bisericii Catolice, ci modul în care lumea creștinismului catolic se va raporta la frații creștini și va aduce un mesaj care poate fi decisiv în ceea ce înseamnă recunoașterea valorii prezenței „noilor teritorii” în care catolicismul înflorește, câteodată chiar exponențial, complet deosebit față de zona de umbră sau chiar de retragere in spațiile tradiționale.

Amintiți-vă de nenumăratele discuții apărute în momentul alegerii Papei Francis, atunci când în fruntea Bisericii Catolice, eminamente europene, a apărut primul reprezentat al credincioșilor sud-americani, congregația în creștere rapidă și în expansiune geografică înspre alte continente. Se vorbește acum despre nevoia de a vorbi despre cât de importante sunt Bisericile creștine africane, unele cu tradiții care duc până la începuturile creștinismului...Nu este deloc o discuție teoretică.

Se va alege – și pentru asta se pregătesc și se tensionează liderii lumii – între un modelul unei Biserici sociale sau, dimpotrivă, una a revenirii la principiile riguroase și selective, chiar dureros de selective, ale unora ca cei din Opus Dei, poate se va merge mai departe, cât mai departe posibil pe cale unui ecumenism deschis spre orizonturi care ar permite alianțe între universuri diferite de credințe și filozofii diverse, chiar în aparență neașteptat de eclectice...

Asta se discută și se negociază acum. Și nu numai pe culoarele nesfârșite și încărcate din greu cu asemenea amintiri. Desigur, să nu păcătuim în asemenea clipe crezând că cineva ar aștepta de pe Dâmbovița un mesaj interesant de diplomație religioasă activă. N-are cine, n-are cum și, în definitiv, la ce bună osteneala...Dar ciudată este, totuși, la urma urmei, liniștea (combinație de dezinteres și fatalism mioritic) cu care, și în asemenea prilejuri, ne lăsăm la mila Domnului, repetând convingerea tuturor strămoșilor: oricum avem răgaz că doar nu vin turcii și că, în mila sa infinită, Domnul-Dumnezeu ne face și nouă un cuib, asemeni oricărei berze aflată la ceas de nevoie.