Marea Lovitură a Mileniului 3. Pentru cine GREXIT poate reprezenta o uriaşă oportunitate strategică?

Există un răspuns logic la această întrebare. Este aproape normal, consecinţă directă şi firească a unui joc cu implicaţii enorme. Depăşind cu mult dimensiunea Greciei, mai mare decât interesele UE, parte a unei restructurări profunde de sistem pe care cineva ş-o doreşte foarte mult la nivel global. Ceea ce, la fel de evident, reprezintă o problemă de securitate pentru alţii.

Să vedem contextul. La început, aşa cum se întâmplă mereu atunci când se conturează mari deplasări de forţe în domeniul geo-strategic, a fost o dorinţă din ce în ce mai evidentă de formare a unor organizaţii de cooperare la nivel politic între statele care se estimau, în anii '70, drept pe nedrept marginalizate, sărace dar multe şi care intuiau că ar putea dobândi cândva o oarece poziţie de forţă. Vă mai amintiţi de Organizaţia ţărilor nealiniate? Aceea era prima încercare coerentă de aplicare a teoriei noului joc. Prea devreme anunţată şi, ca atare, ineficace datorită raportului complet debalansat între pretenţiile de inovare şi realitatea sub-modestă a resurselor economice. În plus, aşa-numitul bloc nealiniat nu era astfel decât cu numele, deoarece cei mai mulţi dintre actori erau profund dependenţi sau chiar trecuţi cu acte în regulă de partea unuia sau altuia dintre cei doi protagonişti ai Războiului Rece.

Căderea Cortinei de Fier a reprezentat momentul pivotării jocului. Nu schimbării sale, ci pivotării pe axa centrală şi descoperind astfel un uriaş sector lăsat liber deoarece fostele supra-puteri îşi pierduseră capacitatea de a juca pe emisfere de interese globale. Sectorul lăsat liber este cel al puterilor emergente, cu ridicare exponenţială economică, socială, militară şi, în consecinţă, cu cereri pe măsură. Cu nevoia, argumentează reprezentanţii lor, de a le fi recunoscut locul pe harta de putere a lumii. Drept care, cereau ei, era nevoie de o foarte rapidă reformă de tip restructurare de fond, a instituţiilor centrale ale pieţelor internaţionale, instituţiile Bretton Woods, în principal Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.

China, marele actor al noii deveniri economice a secolului XXI, a cerut de mai multe ori modificarea ponderii de vot la nivelul FMI de la 4% la 6,4%, ceea ce ar fi permis ţărilor din grupul BRICS să fie printre primele 10 ca pondere la nivelul puteriii de vot în FMI, mai ales în detrimentul Canadei.

Un proiect de reformă a FMI semnat în 2010 de Preşedintele Obama, dar refuzat la ratificare de majoritatea republicană din legislativul american. Drept care chinezii replică extrem de rapid şi eficient, evocând în 2013 (cu ocazia unei vizite a Preşedintelui chinez Xi Jinpi la Jakarta)  naşterea unei bănci cu vocaţie mondială, deci cu rol de tip Banca Mondială şi cu funcţii specifice de tipul FMI. O bancă în care ponderea voturilor să se echilibreze, unde americanii să nu mai aibă practic un drept de veto aşa cum se întămplă acum în ifinanciare nstituţiile. Zis şi făcut, deoarece în octombrie 2014, la Beijing, are loc ceremonia inaugurală a Băncii asiatice de investiţii pentru infrastructuri - 21 de state semnează protocolul: China, India, Thailanda, Malaezia, Singapore, Filipine, Pakistan, Bangladesh, Brunei, Cambodgia, Kazahstan, Kuweit, Laos, Birmania, Mongolia, Nepal, Oman, Quatar, Sri Lanka, Uzbekistan şi Vietnam. O lună mai târziu, semnează şi Indonezia care devine astfel cel de-al 22-lea stat fondator.

Iată lista celor 57 de state membre până la data de 15 aprilie 2015:

De remarcat prezenţa pe listă a celor mai importante şi influente ţări europene, proces de adeziune care a început, iarăşi foarte rapid, în luna martie a acestui an, prima ţară europeană fiind Marea Britanie, urmată de Franţa, Germania, Italia, Elveţia, Polonia....

Remarcaţi prezenţa tuturor ţărilor din grupul BRICS - Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud, deoarece, aşa cum au declarat iniţiatorii, acest proiect va fi un complement al Noii Băncii de Dezvolatare propus de ţările din BRICS în 2014. 

Întrebarea, urmând o linie clasică a logicii geo-politice ar fi: doar despre investiţii în infrastructuri majore este vorba sau, pe fond, suntem contemporani cu prima mare încercare de schimbare a structurilor instituţionale care domină pieţele financiare ale lumii de la finele celui de-Al doilea Război Mondial încoace?

Care este relevanţa reală în termeni de putere viitoare şi intenţii majore de joc a prezenţei ţărilor europene într-un asemenea proiect în contextul rupturii aparente pe axa Est-Vest, provocată de evenimentele din Ucraina şi în climatul de incertitudini ce s-ar putea instala odată cu confirmarea GREXIT-ului? Este oare această nouă bancă o formulă suficient de coerentă şi coagulată încât să fie deja considerată, aşa cum se spune deja în unele forumuri de analişti de informaţii strategice, ca fiind deja the new driver?

Este oare ceva adevăr în spusele celor care vorbesc despre „cea mai mare înfrângere americană" în domeniu şi „începutul sfârşitului" pentru instituţiile binomului FMI-Banca Mondială? Foarte greu de crezut, cel puţin în acest moment, dar vorbele continuă să circule, inclusiv despre intenţia viitoare a Londrei, spre exemplu, ca variantă solidă în caz de BREXIT, să recalibreze City-ul drept platformă majoră de tranzacţii financiare între lumea Occidentală şi Imperiul în ridicare, cel al alianţei asiatice conturată politic de Organizaţia de cooperare de la Sanghai şi economic, de aceste noi structuri financiar-bancare. Imposibil?

Să ne ferim să folosim acest cuvânt mai ales acum când totul se arată a fi posibil, mai ales lucrurile considerate a fi absolut imposibile. Raţiunile clasice ale politicii de bloc, definitorii pentru cea de-a doua parte a secolul trecut, sunt înlocuite cu logica absolut nemiloasă a supravieţuirii economice care, aceasta, creează la rândul ei noi blocuri de forţă. Şi fiecare, inclusiv Grecia acestui moment, îşi doreşte să fie situată cât mai bine (şi eventual legată de tratate cât mai rapid semnate) de jucătorii care deja, bine şi corect informaţi, au făcut deja pasul înainte (lângă noi, Polonia, spre exemplu).

Dacă vă mai bântuie ceva îndoieli, ceea ce este absolut justificat, priviţi din nou la această hartă şi am convingerea că aveţi o posibiliă cheie pentru descifrarea mişcărilor doar aparent haotice care se desfăşoară acum în plină operaţiune de rescriere a hărţii mondiale de putere. Poate, repet, poate, harta asta o contemplează acum prim-minsitrul Tsipras şi, cine ştie, poate de aici îi vine curjaul de a continua lupta cu UE. Poate...