Lumea străveche

Vă invit la o călătorie de-a lungul secolelor, în câteva episoade, de la Mesopotamia până astăzi, pe drumul cel mai scurt, al poveștilor de la baza istoriei. Începuturile civilizațiilor antice (sumeriană, mesopotamiană, egipteană, chineză, miceniană etc.) se fixează cu 2000-3000 de ani înainte de Cristos.

Între cele mai vechi gânduri consemnate se înscriu textele funerare din Egiptul Antic, și exprimă credința în nemurirea sufletului. Dintre acestea, mai interesante sunt inscripțiile găsite în morminte, cele mai vechi datând din secolul al XXIV-lea î. H. Acestea aveau rolul de a-l îndruma pe mort să găsească drumul spre Soare. În ascensiunea lui, sufletul (partea sa autentică, numită ba) face o călătorie complicată, care debutează cu ținutul labirintic Rosetau, format din tuneluri întortocheate, dincolo de care drumul continuă, presărat cu numeroase primejdii, între care statuile care se însuflețesc, monștrii hibrizi (demonii-crocodili, demonii-șerpi) năvodul zeilor, Pasărea neagră, surorile ispititoare ale lui Ra etc. Povestea acestei călătorii inițiatice constituie un fel de obsesie în imaginarul lumii antice, ea regăsindu-se cam la toate civilizațiile. La egipteni, amănuntele călătoriei sunt adunate în Cartea morților, care sintetizează alte scrieri anterioare (Textele sarcofagelor, Textele piramidelor), grafiate cu hieroglife, pe pereții piramidelor ori pe papirusuri. Ea cuprinde incantații și formule magice, descântece care îl ajută pe defunct să treacă de toate obstacolele și să se confrunte cu Osiris, zeul morții. Cartea era așezată în morminte, ceea ce sugerează atât rolul ei apotropaic, cât și credința că moartea poate fi învinsă prin intermediul cuvântului, așa după cum, într-un alt mit egiptean cuvântul rostit însuflețește Creația: Ptah îl zămislește pe Atum în inima sa și-i dă viață rostindu-i numele. Viziunea despre moarte și despre lumea de dincolo de ea exprimă un imaginar bogat și credința în eternitate: Osiris își închiriază sufletul fiecărui om pentru ca acesta să poată pătrunde în însăși esența zeului, care-i vindecă rănile: 

“Mi-ai închiriat acest suflet mie, care sunt aici pe pământ, ca să vizitez minunatul ținut peste care ești stăpân, care ești chiar tu. Mi-ai spus că trebuie să merg în această lume sublimă, care ești tu însuți, deoarece locuința ta este distrusă... “ (Textele sarcofagelor, 38).

Chiar și în celelalte creații egiptene, în povestirile de călătorii, în didascalii ori imnuri apare frecvent tema renașterii dincolo de moarte, prin trimiteri directe la simbolismul mitului osiriac. La capătul călătoriei, după ce trece prin marea Judecată, sufletul atinge condiția lui Osiris, devenind el însuși zeu, care locuiește într-o stea, urmând ritmul sărbătorilor.

Osiris este zeul morții și al învierii. Povestea lui metaforizează esența tradiției și a regenerării, fiind într-un fel o alegorie a sămânței. Osiris este căsătorit cu sora sa, Isis, și domnește, ca faraon, cu dreptate, însă este ucis de către fratele său, Seth. Acesta îl taie în 14 bucăți, pe care le aruncă, pentru a se pierde orice urmă.  Isis pleacă în căutarea soțului ucis și-l recompune. Inclusiv penisul său, înghițit de un pește, este recuperat, iar Isis procreează cu acesta, rezultatul fiind un fiu, pe nume Horus. Rolul său este de a întreține legătura cu Osiris. De aceea, în credințele egiptene, Horus, înfățișat adeseori ca un bărbat cu cap de șoim, conduce sufletul defunctului către Osiris. Horus îl detronează pe Seth, răzbunând moartea tatălui său, însă în luptă îi este scos un ochi, pe care ulterior, cu ajutorul zeului Thot, îl dăruiește tatălui său, Osiris, acesta recăpătând astfel dreptul la viață.

La această poveste, păstrată într-o operă a lui Plutarh (De Iside et Osiride),  fac trimitere multe dintre scrierile egiptene, subliniind credința într-o existență eternă și efemeră totodată, în moarte și în viață deopotrivă. Sufletul însuși este dublu, iar după moartea fizică, ba pleacă spre Osirs, de la care a fost închiriat, iar ka își găsește împlinirea într-o serie de simulacre (statuete, în special) pentru a-și continua existența. Una dintre scrierile cele mai impresionante, pe seama acestui dualism, este  Dialogul unui om deznădăjduit cu sufletul său, ba, în care este vorba despre un om care vrea să se sinucidă și argumentează hamletian, întrebându-se dacă viața merită trăită. Însă ba îi garantează că merită să trăiască și îi promite că îi va fi alături și îl va ajuta chiar și în viața de dincolo, și ea destul de grea. 

Întreaga viață religiosă a egiptenilor antici se leagă de povestea lui Osiris, prin reprezentări ritualice, credințe și un calendar completat cu numeroase mituri adiacente.

Și în China apare viziunea unui suflet dual.  Po este sufletul înlănțuit de materie, iar hunsufletul elevat. După moarte, po rămâne legat de pământ și se hrănește cu ofrandele aduse mortului, apoi coboară în adâncuri și continuă să existe ca umbră, în timp ce hun urcă spre palatul lui Shang Di. El trece prin multe pericole și doar rugăciunile celor vii îl ajută să le învingă. Ajuns la destinație, hun devine o zeitate pașnică și își ajută urmașii. Pe această idee, mitologia chineză dezvoltă o serie de mituri, dominate de un alegorism accentuat. Multe dintre acestea sunt cuprinse în Cartea munților și mărilor, a cărei redactare a început pe la 2190 î. H. Și a durat până prin secolul al II-lea al erei creștine. Apar aici cam toate miturile importante ale Chinei, sunt relatate întâmplări misterioase și sunt descrise personaje supranaturale (centauri, dragoni, uriași, iepuri cu chip uman, oameni care cresc în copaci), locuri stranii, precum și peste patru sute de zeități, intrate în patrimoniul mitologiei chineze.  Dintre figurile acestei cărți mi-a plăcut Zhulong, Dragonul cu Lumânare, considerat stăpânul absolut al lumii. Acesta este un demon roșu, cu chip de om, corp de șarpe și ochi asemănători cu”arborele de măslin”. În bot are o lumânare, care luminează întreaga lume. 

Și mai bine este subliniat echilibrul dintre etern și trecător în Cartea schimbărilor (Yi jing), redactată între secolele IX-VIII î. H. Concepută ca o carte de ghicit viitorul, Yi jing cuprinde texte poetice și alegorice, al căror sens se îndreaptă spre ideea că există un mecanism de reglare a echilibrului lumii. Pe marginea acestor texte a glosat Confucius, mai târziu. Dintre miturile chineze aș alege unul care îl are ca personaj pe zeului Leigong, patronul fulgerelor. Acesta este reprezentat ca un pitic înaripat, cu fața albastră,  purtător de secure. Într-o zi Leizong este capturat de un om, care îl închide într-o cușcă, intenționând să-l facă tocană și să-l mănânce. El își lasă copii să-l păzească pe prizonier, interzicându-le să-i dea vreo picătură de apă acestui zeu crud. Însă copiii cedează rugăminților lui Leigong, iar imediat după ce primește stropul de apă, zeul își recapătă puterile și sfarmă cușca. Înainte de a pleca, le dăruiește celor doi copii un dinte, îndemnându-i să-l îngroape imediat în grădină, din el crescând o tigvă uriașă. Câteva zile mai târziu, în semn de răzbunare, Leigong dezlănțuie Potopul, care ucide toată suflarea omenească, mai puțin pe cei doi copii, ascunși în tigvă.

De asemenea, cultura chineză cuprinde o literatură impresionantă despre longevitate și nemurire, suținută de practici magice și de rețete fabuloase. Între acestea, există o poveste despre piticii montani, asimilați cu niște ciuperci mitice, numite rouzhi. Acești pitici nu pot fi culeși decât prin vrăjitorie. Se recomandă înghițirea lor imediată, ceea ce face ca pacientul să se poată înălța la cer, imediat după aceea. O altă rețetă vorbește despre prinderea unei broaște în vârstă de zece mii de ani. Ea trebuie uscată la umbră, transformată în pulbere și mâncată pentru a prelungi viața cu patruzeci de mii de ani.  

Și cosmologia chineză merită interes, una dintre cele mai vechi viziuni fiind cea a poetului Qu Yuan, din poemul Întrebări către cer. În bezna primordială, spune el,  se rotește accidental ceva, iar în scurtă vreme, din adâncurile haosului țâșnește lumina.

*

Civilizația babiloniană a lăsat de asemenea mituri interesante, unele dintre ele cu valoare literară, între care pot fi menționate două poeme, scrise probabil între secolele al XIII-lea și al XII-lea î. H.: Enuma Eliș și Poemul lui Ghilgameș. Primul aduce următoarea viziune despre nașterea lumii: la început existau doi zei monstruoși – Apsu (apa dulce), zeu masculin, și Tiamat (apa sărată). În acest poem se vorbește explicit, poate pentru prima oară, despre nașterea lumii prin împărțirea întregului în două părți diferite, adică prin declanșarea contradicțiilor care fac esența lumii.

Poemul lui Ghilgameș este socotit prima scriere epică a omenirii, ajunsă până la noi. Scrisă în cuneiforme, probabil între secolele al XIII-lea și al XII-lea î. H., pe tăblițe de argilă, aparține culturii sumero-babiloniene și se referă la evenimente petrecute în mileniile al III-lea și al II-lea î. H., reluând alte variante mai vechi. Se pare că Ghilgameș a fost un rege care a trăit pe la 2600 î. H., dar povestea lui a fost creată la 500 de ani după moarte, cam pe la 1600. Varianta existentă azi este pusă pe seama lui Sin-Liqui-Unninni, care a trăit pe la 2000 î. H., reprezentând o copie, executată pentru biblioteca din Ninive, pe la anul 600 î. H.

Parabolă despre sensul și despre limitele vieții, epopeea povestește despre un personaj care trece de la idealuri eroice spre aspirații spirituale. Ideea care guvernează poemul este nemulțumirea disperată a omului în fața destinului său de ființă muritoare, idee obseseivă în toate epocile, preocupând cam toate mințile luminate ale omenirii. 

Ghilgameș este un erou care nu acceptă existența limitată de legi și de porunci deoarece el este pe treisferturi zeu. Ca rege al Urukului, îi înspăimântă pe zei și își maltratează supușii. De aceea, zeii îl creează pe Enkidu, o ființă instinctuală, ca să-l înfrângă în luptă pe Ghilgameș și să-i îmblânzească astfel pornirile. Însă regele Urukului îi atenuează puterile, trimițându-i o herodulă. Iar nu după mult Enkidu devine prietenul de nedespărțit al lui Ghilgameș. Faptele de vitejie ale celor doi eroi sunt toate mostre ale nesupunerii: pătrund prin poarta pădurii, îi ucid pe paznic, pe Humbaba și pe marele Taur ceresc. Atitudinea lui Ghilgameș este de permanentă sfidare a zeilor. El o refuză pe Iștar, imputându-i diverse nelegiuiri, atrăgând astfel răzbunarea zeiței. De aici începe de fapt declinul lui Ghilgameș. După ce Iștar îl ucide pe Enkidu, regele Ghilgameș își amintește că este totuși muritor. Această groaznică revelație îl înfricoșează și îl schimbă radical. Ghilgameș renunță la statutul său de rege și la aroganța de până atunci, se îmbracă într-o cergă peste care își leagă o blană de leu și pleacă în pustie. Toate personajele întâlnite în drumul său remarcă suferința lui Ghilgameș – fața suptă, chipul nedormit, mizeria fizică. Devine un leit-motiv întrebarea legată de acest dezastru existențial, pe care Ghilgameș îl atribuie groazei declanșate de moarte. Dar chiar și așa, el rămâne un nesupus și un neîmblânzit în călătoria sa fabuloasă. Deși avertizat că nu poate să treacă apele morții decât cu ajutorul statuilor de piatră, le distruge, iar mai târziu, când trebuie să respecte ritualul doliului, îl încalcă și atrage duhurile celor morți. Ghilgameș intră prin poarta dintre lumi, păzită de Oamenii-Scorpie, care îl lasă să treacă întrucât îi recunosc esența divină. Apoi urmează o serie de încercări, înrudite cu încercările prin care sufletul călătorește spre Osiris, în Cartea egipteană a morților: Ghilgameș trece pe la hanul lui Siduri (sfătuitoarea), se întâlnește cu Urșanabi, luntrașul agreat de apele morții, și ajunge în tărâmul lui Ut-Napiștim,  singurul om care a înfrânt moartea. Acesta a trecut prin Potopul care a nimicit lumea veche. Acest episod apocaliptic, are în centru figura salvatorului Ut-Napiștim, care a construit o corabie, în care au supraviețuit toate valorile lumii sale: averile, meșteșugarii și rudele. De la Ut-Napiștim, Ghilgameș află că, pentru a fi nemuritor, trebuie să facă unul din următoarele două acțiuni: fie să-și înfrângă somnul timp de șase nopți, fie să coboare în abisul mării, de unde va trebui să ia planta nemuririi. Dar Ghilgameș nu este capabil să stea șase nopți fără somn. În schimb, reușește să ia buruiana eternității, pe care însă o pierde în mod lamentabil, fiindu-i furată de către un șarpe. Înfrânt, Ghilgameș își continuă drumul  spre acasă, dar ceea ce este surprinzător este că el este însoțit până în Uruk de luntrașul morții, Urșanabi, ceea ce presupune că eroul mai are de trecut o probă, cea a morții. 

Nemulțumirea lui se diluează cu vârsta, întocmai cum se întâmplă cu orice om. Pe parcurs, Ghilgameș îi aduce mulțumiri lui Iștar și îi dăruiește un jilț din copacul vieții. De asemenea, își dorește să aducă buruiana nemuririi în cetate, ca s-o împartă cu supușii săi, pe care în tinerețe îi terorizase. Aceste schimbări survin în urma călătoriei, care este însuși drumul vieții. Este interesant că aventura lui Ghilgameș începe cu pustia și renunțarea la cele lumești, iar drumul său se derulează până la capătul lumii, unde se află muntele Mașu, hotarul. Simbolismul acesta, marcat de elemente ale singurătății și ale renunțării sociale, anticipă moartea, trecerea spre alt stadiu, în tot cazul o etapă nouă. 

Deși corupt, textul epopeii vorbește despre un ritual legat de copacul alegoric, în care s-au cuibărit pasărea furtunii (așezată în vârf), șarpele neobosit și Lilla, cucuveaua morții. Sunt trei simboluri ale existenței care sintetizează nemulțumirea, derularea fără oprire și moartea, ca etape ale vieții, puse în legătură cu imaginea copacului, el însuși, semn al existenței lumești. Ghilgameș taie acest copac, aflat în mijlocul cetății, îi dăruiește trunchiul lui Iștar (pentru a-și face un jilț), iar din vârf și din rădăcină își face instrumente ritualice. Apoi se pregătește pentru o întâlnire capitală: își schimbă veșmintele, renunță la bucuriile cotidiene și își trimite o slugă (numită tot Enkidu) în infern. Există aici numeroase sugestii ale morții lui Ghilgameș, printre care faptul că este încă însoțit de luntrașul morții, întâlnit în lunga sa călătorie. Tăierea copacului, imaginea jilțului (nelipsit din mormintele sumeriene), instrumentele de invocare, dar mai ales sfaturile pe care Ghilgameș le primește sugerează o pregătire amplă pentru intrarea în moarte. 

Trei sunt căile de a scăpa de moarte. Prima este experiența Potopului, care presupune ocrotirea zeilor; Ut-Napiștim a traversat  sfârșitul lumii, fără să fi fost atins de moarte, pentru că el a fost avertizat de zei și pentru că odată cu propria ființă a știut să salveze și esența lumii sale: tot aurul, toate bogățiile, rudele și meșteșugarii. A doua cale spre eternitate este asceza: cel care se poate abține de la somn șase zile și șase nopți poate deveni nemuritor. Și, desigur, există și o a treia cale spre nemurire - planta peste care stăpân este șarpele. 

Pentru omul obișnuit nu rămâne decât fapta cea bună care să-i poarte numele peste secole și pregătirea pentru o nouă viață. Altminteri, moartea este cumplită, după cum povestește spiritul lui Enkidu. Cu relatarea lui se și încheie poemul: în infern, spune Enkidu, nu există decât suferință, iar cea mai cumplită soartă le este destinată celor uitați. Doar cel care rămâne în amintirea viilor poate rezista în infernul lumii de dincolo. Prin urmare, Ghilgameș, pe treisferturi zeu, are șansa ființelor alese, dar partea lui muritoare îl împiedică să facă față somnului ori să păstreze planta magică. Lui nu-i rămâne decât bunăvoința zeiței Iștar și bunăvoința urmașilor. În urma lui rămân doar cetatea Uruk și numele, cu mențiune că Ghilgameș este “Cel care a văzut totul/ Până la marginea lumii, /cel care a știut totul și a cunoscut totul.” (Poemul lui Ghilgameș).

Și-ai mai trece aici și un al doilea mit babilonian, cu rădăcini asiriene: Călătoria lui Iștar în infern. Zeiță a dragostei și a frumuseții, neînduplecată și răzbunătoare, Ișthar (numită și Inanna), râvnește să preia și atribuțiile surorii sale, Ereshkigal, stăpâna infernului, căreia îi face o vizită. De cum trece în lumea morților, Ișthar își pierde veșmintele și bijuteriile care îi dădeau putere. Prin urmare, sora sa o ucide, transformând-o într-o bucată de carne, atârnată într-un cârlig. Impresionat de soarta ei, zeul înțelepciunii, En-lil, o salvează de la moarte, însă judecătorii infernului nu-i permit să plece decât dacă trimite pe altcineva în locul ei. Însoțită de demonii galla, Ișthar își caută înlocuitorul. În acest timp, preafericitul Dumuzi, soțul ei, stăpânea  regatul fără s-o plângă, ceea ce o enervează atât de rău încât hotărăște ca acesta să fie trimis în infern. Dumuzi se preface în șarpe, dar demonii galla îl prind și îl torturează. Înduioșată, Ereshkigal acceptă până la urmă ca Dumuzi să stea în infern doar jumătate de an, iar cealaltă jumătate să vină sora lui, Gheștinanna, pentru a-i ține locul.

În India antică, după invazia arienilor, se impune ca religie hinduismul, bazat pe cărțile sacre, care alcătuiesc Vedele (veda în sanscrită înseamnă cunoaștere, știință). Cel mai vechi dintre textele vedice, datat cel mai devreme în secolul al XII-lea î. H. și cel mai târziu pe la anul 1000 î. H., este Rig-Veda – o culegere de imnuri cu caracter inițiatic. Acestea cuprind, în general, ritualuri sacre, sunt închinate unor zeități și, rostite în anumite împrejurări, aveau funcții magice. Imnul al-X-lea a intrat în conștiința culturală românească prin prelucrarea poetică din Scrisoarea I a lui M. Eminescu. Cunoscut și sub titlul de Imnul Creațiunii (al X-lea, 129 din Rig-Veda), prezintă povestea nașterii lumii.

Viziunea vedică pune Geneza pe seama unei unități primordiale (Unu), care și-a căpătat autonomia printr-o forță interioară. Din materia nediferențiată a începuturilor se desprinde o sămânță, desemnată în text printr-o noțiune vagă: unu. Acesta,  practicând asceza timp de un an, creează spațiul. Prin urmare, haosul se particularizează și prinde formă printr-un act de combustie interioară și de conștientizare a propriei existențe, căci asceza (tápas) este în primul rând o stare spirituală. Totodată, individualizarea înseamnă dorință (kāma), în înțelesul de manifestare simplă și profundă a spiritului. De aceea, prima emanație a spiritului a fost kāma.

Acestor scrieri li se mai adaugă și textele brahmane – prezentarea unor ritualuri tot de influență vedică -, elaborate după anul 1000 î. H., între care mai important este cel intitulat Śatapatha brāhmana, în care apare și povestea despre omul primordial, Purușa.

Și închei cu Iudeea. Evreii, coborâtori tot din Mesopotamia, își fac apariția în istorie pe la anul 2000 î. H., iar concepția lor despre viață este cuprinsă în cartea sacră numită Tanakh, formată din trei părți: Tora, Profeții și Scrieri. Redactarea Torei începe prin secolul al X-lea î. H.  

Viziunea iudaică despre Geneză nu este cu mult diferită de cele anterioare, dar introduce  figura zeului tutelar ca patron absolut: “Pământul era vălmășag și pustietate; întuneric era deasupra adâncului și suflarea lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. (Geneza, I, 1,). Nașterea lumii muritoare, deși diferită de cea vedică, are puncte comune cu cea babiloniană, căci și aici nașterea omului este pusă sub semnul păcatului. Dumnezeu, singura divinitate admisă, a creat o lume armonioasă, fără contradicții, în Eden, dar omul a mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului, a pierdut paradisul, devenind muritor. Istoria omului căzut începe cu un fratricid (povestea despre Cain și Abel), ceea ce generează o perioadă de anomalii, de răutăți pe care numai potopul le va șterge. Apocalipsa diluviană este invocată în miturile multor popoare, cu același sens de cataclism purificator. Lumea se naște din ape și piere prin înec. Această obsesie vine din funcțiile apei, ca substanță a nașterii și a morții: dizolvă, distruge, dar are totodată rol germinativ și purificator. Apa sintetizează sensul începutului și al regenerării prin descompunere. Abluțiunile, botezul, potopul, descântecele cu apă neînceputăau toate sensul ștergerii păcatelor, răutăților de tot felul, a istoriei însăși, pentru dobândirea unei stări noi. Povestea purificării biblice se deosebește oarecum de cea babiloniană, căci Noe nu salvează valorile societății sale (aur, averi, rude și meșteșugari), precum Ut-Napiștim, ci doar sămânța vieții. Lumea lui Cain este anulată, descompusă și o lume nouă se naște după aceea. 

Apare aici și o istorie a evreilor ale căror legi sunt hotărâte de profetul Moise, dar și o viziune despre evoluția și sfârșitul lumii, după cum și revelațiile mistice legate de sensul mântuirii. Carte sacră, roman de aventuri, istorie și alcătuire poetică, Tanakh-ul constituie bună parte a Bibliei creștine (Vechiul Testament), carte de căpătâi de-a lungul istoriei lumii. Ideile iudaice au intrat în conștiința religioasă și le vom regăsi interpretate în numeroase scrieri de-a lungul erei noastre, cu precădere din perspectivă creștină.

Se poate spune că cele mai vechi gânduri ale omenirii se îndreaptă către enigma nașterii universului și către sensul morții omului. Prin scrierile iudaice se impune o viziune monoteistă în care se află germenii creștinismului.

Ce-ar fi de citit?

·      Cartea morților egipteni, Ed Herald, 2007 (trad. Maria Genescu)

·      Povestirile Egiptului Antic, Ed. Minerva, 1977

·      Yuan Ke – Miturile Chinei antice, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1987 (trad. Toni Radian)

·      Yi Jing. Cartea schimbărilor, Ed. Qilinul din jad, 1977 (trad. Mira și Constantin Lupeanu)

·      Cyril Birch - Mituri și fantezii chinezești, (repovestite) Ed. Allfa, 2000. 

·      Epopeea lui Ghilgameș, EPLU, 1966 (trad. Virginia Șerbănescu, Al. Dima)

·      I. Petru Culianu – Călătorii în lumea de dincolo, Ed. Nemira, 1994 (p. 78-81); trad. Gabriela și Andrei Oișteanu

·      Mircea Eliade – Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, 1992 (p. 271-272): trad. Mariana Noica

·      Th. Simenschy –  Cultura și filozofia indiană în texte și studii, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1978 (în special p. 45, 397)

·      Sergiu Al-George – Arhaic și universal, Ed. Eminescu, 1981 (p. 290, 294)

·      Mircea Eliade, I. P. Culianu – Dicționar al religiilor, Ed. Humanitas, 1993 (p. 169, 170, 230-232); trad. Cezar Baltag.

·      J.G. Frazer – Folclorul în Vechiul Testament, Ed. Scripta, 1995 (trad. Harry Kuller)

·      Biblia (trad. Vasile Radu și Gala Galaction), cunoscută și sub numele de Biblia Fundațiilor, apărută în 1938

·      Mihail Sadoveanu – Psalmi, Ed. Saeculum, 1992 (o traducere poetică a psalmilor biblici).

(Text preluat din Doina Ruști - Enciclopedia culturii umaniste pentru oamenii grăbiți, ed. Niculescu, 2004)