Joaca cu puştile în nisip s-a încheiat. Ne întoarcem la cel adevărat?

Testul militar reciproc s-a încheiat. Experţii militari pot studia timpii de reacţie după semnalul de alertă, capacităţile reale de deplasare ale diverselor categorii de arme şi unităţi, începând cu forţele de reacţie rapidă, pot vedea cum au funcţionat diversele componente ale propagandei ofensive.

Cum politicienii şi-au îndeplinit atribuţiile şi, mai ales, care a fost reacţia populaţiei din diversele ţări din apropierea zonei centrale de interes, în cazul nostru Ucraina. A fost un test de mare amploare şi gata. Participanţii au socotit că era suficient şi că, pentru a favoriza marile tratative strategice în pregătire la nivel foarte înalt, fiecare dintre participanţii reali arătase, în mod egal, că dispune de aceleaşi capacităţi active în materie de impunerea terorii ca pe timpul Primului Război Rece. Mesajul fiind că scenariul de bază, acela denumit în cărţi „criza rachetelor“, cu toate fazele sale componente, se poate repeta cu succes şi în 2021, cu exact aceiaşi jucători majori pe scenă şi cu o multitudine de spectatori mai mult sau mai puţin motivaţi în asistenţă.

În acelaşi timp, s-a reverificat justeţea formulei „Războiul este un lucru prea important pentru a fi încredinţat militarilor“. Justă la timpul său observaţia lui Georges Clemenceau este adevărată şi azi, cu puzderia de generali activi şi pensionari activaţi ca protagonişti eroici şi entuziaşti ai unui viitor război în care să se ducă pe front alţii. După Vietnam, Coreea, Irak, Afganistan, repetarea erorii „boots on the ground“ ar fi fost o idioţenie istorică neverosimilă. Asta au învăţat politicienii şi, odată ajunşi în apropierea „liniei roşii“, aleg rapid să negocieze. Cu atât mai mult cu cât, în contextul actual, întrebarea este nemiloasă şi nu are răspuns: „cine urmează să plătească pentru toate prostiile astea?“. În anumite cercuri discrete unde sunt pregătiţi liderii politici care contează, există cursuri speciale care comentează un corolar al afirmaţiei lui Clemenceau. Este vorba despre spusele lui Kenneth Boulding, fost preşedinte al American Economic Association: „Cel care crede că un proces de creştere economică exponenţială poate continua la nivel global într-o lume finită este fie un nebun, fie un economist“.

În consecinţă, exact în momentele în care propagandiştii angajaţi de unii sau alţii dintre actorii Marelui Joc fluturau argumente care de care mai contondente pe bază de rachete balistice, trupe desfăşurate pe aliniamente ofensive, nave de luptă etc., în spate, în deplină linişte, continuau nestingherite negocierile reale privind soluţiile economice rezultate din înţelegerea superioară a viitoarei hărţi a puterilor planetare şi zonelor lor de influenţă.

Problema esenţială - cel puţin la nivelul următoarelor decenii - este reprezentată în continuare de capacitatea de acces a unei ţări la resursele energetice care să-i asigure fie independenţa în domeniu, fie suficiente garanţii pentru a-şi putea imagina o susţinere coerentă pe care să se bazeze procesul de reluare a activităţilor economice generale în perioada de pandemiei şi post-pandemie.

Aici se concentrează jocul diplomatic, aici ţările importante îşi joacă sau îşi verifică sistemele de alianţă, cele mai vechi sau altele care se semnează acum în graba de a nu pierde trenul marilor oferte care urmează. Speranţele pieţelor se reflectă în creşterea preţului la petrol şi gaze pe baza cererilor în creştere de la marile pieţe, spre exemplu numai piaţa chineză marcând în luna martie o creştere urcă cu 36,5% anual importul de gaze lichefiate. În acelaşi sens, continuă şi importurile masive ale SUA de pe piaţa rusească de energie (devenită al treilea furnizor pentru SUA):

Revine în actualitate disputa (sau ce-a mai rămas din ea) privitoare la conducta Nord Stream 2, gata în proporţie de 95% şi pe care Germania o consideră în continuare un subiect economic cu relevanţă strict naţională la care nu vrea să renunţe, mărind disperarea ucrainienilor şi polonezilor care, lipsiţi de banii produşi de obişnuitele redevenţe încasate în urma transportului gazului rusesc spre Europa pe vechiul sistem sovietic de conducte încearcă şă-i convingă pe europeni şi pe americani să adopte sancţiuni severe la adresa Rusiei.

Posibil să reuşească, doar că dependenţa strategică a Europei va continua, de data asta la nivel cu mult mai înalt ca acum, de ceea ce va veni, majoritar din surse ruseşti, prin reţeaua din Turcia. Sau se va accepta politic oferta americanilor de a-şi exporta în UE gazele şi petrol rezultat din exploatările de şist. Considerabil mai scumpe (producţie+transport) dar răspunzând, foarte posibil, unei eventuale alegeri în care să intre în calcul şi considerentele specialiştilor în securitate energetică din NATO.

Interesante vor fi şi deciziile chinezilor care pot influenţa decisiv pieţele energetice mondiale deoarece China este acum şi, pentru viitorul previzibil, cel mai important consumator de gaze naturale. Ruşii estimează că cererea chinezeacă în domeniu se va dubla în următorii ani în comparaţie cu nivelul actual, continuând creşterea spectaculoasă înregistrată chiar în timpul pandemiei. Poate una dintre cheile viitoarei ecuaţii economice planetare va fi Rusia ca rezervă de enregie clasică pentru o Chină în dezvoltare într-adevăr exponenţială, anunţul venit de la Moscova (eliptic, „suntem gata să ajutăm China în această problemă“) putând însemna un acord gigantic pentru mărirea susbstanţială a capacităţii de transport a conductei „Puterea Siberiei“.

Ne interesează? Cine ştie? Deocamdată, poate găsim o formulă de a nu pierde banii europeni pe care, iată, se pare că din nou nu suntem în stare să-i accesăm. N-ar fi însă o tragedie, ştim că merge şi aşa. Ghinion!