Ghici cine vine la Istanbul?

Într-o analiză scurtă, dar care se dorește tehnică, bazată pe calcule, ”cifrele nu minte”, publicația ”Forbes” demonstrează că, dacă rușii vor continua să înainteze în Ucraina în ritmul actual, vor avea nevoie de 231 de ani ca să ocupe întreg teritoriul țării, eveniment care ar putea avea loc cândva prin anul 2256.

Primăvara sau toamna, nu se precizează chiar atât de exact.

În toată această perioadă, pierderile ruse vor ajunge la 101 milioane (dar ale Ucrainei?, n.n.), publicația neuitând să menționeze că populația actuală a Rusiei este de 144 de milioane de oameni (Ucraina, între 30 și 40 de milioane, după unele estimări, n.n.).

Astfel că victoria Kremlinului în acest război poate fi, dacă e să dăm întâietate aritmeticii pierderilor umane și timpului necesar (parantezele nu se pun, nici redacția nu le-a considerat necesare, n.n.), undeva între de ”neconceput” către ”imposibil”.

Multe publicații ucrainene au preluat această afirmație a unui, nu-i așa?, prestigios canal de presă occidental.

Pentru cei obișnuiți cu războaiele sezoniere, care încep într-o luni și se încheie într-o joi, la ora ceaiului – cum a fost recentul schimb de contre militare dintre India și Pakistan -, evoluțiile din Ucraina pot fi frustrante.

2022 a fost cum a fost, războiul a fost destul de ”viu”, ofensive, retrageri, contraofensive, în 2023, abia s-a mișcat, câțiva kilometri, 2024 a avut câteva tentative mai serioase de schimbare a aliniamentelor, totul s-a rezumat, însă, la vreo câteva mii de kilometri pătrați trecute dintr-o mâna în alta, în 2025 pare a se repeta scenariul.

Deși se consumă milioane de proiectile de artilerie, deși sute de drone se intersectează cu liniile de front în fiecare zi, acestea din urmă refuză să se miște și rămân, cele mai multe, încremenite pe harta stepei din Donbas.

”Forbes” s-a jucat cu abacul din redacție și, dintr-odată, problema conflictului din Ucraina a fost rezolvată pe termen foarte lung pentru că războiul, în actuala ecuație statică de pe câmpul de luptă, este el însuși o capcană, fără soluții.

Aritmetica e simplă și oferă rezultate exacte, dacă vrei să calculezi kilometri pătrați îți dă răspuns în kilometri pătrați, dacă îi transformi în zile, luni sau ani, răspunde în consecință.

Războaiele se poartă, însă, pe calcule exacte, dar și pe alte elemente, greu de echivalat numeric, nu degeaba cartea de căpătâi, chiar și a conflictelor moderne, se numește ”Arta războiului”.

Pentru că nu toate războaiele sunt despre teritoriu, despre numărul de tunuri și oameni, deși acesta pare, la prima vedere, unul dintre ele.

Acum vreun an și jumătate, comandantul de atunci al armatei ucrainene, generalul Valerii Zalujnîi, aprecia, într-un  articol eseu pentru ”The Economist”,  că războiul din Ucraina intrase deja într-o etapă de conflict pozițional, într-o confruntare de uzură, în care victoria se obține de către cel care distruge mai mult din infrastructura inamicului și ucide mai mulți dintre soldații acestuia de-a lungul unui front care rămâne nemișcat pentru o lungă perioadă de timp.

În primul război mondial, între bătălia de la Verdun, ianuarie – februarie 1916 și armistițiul din 11 noiembrie 1918, a fost vorba de aproape trei ani, în Ucraina sunt deja aproape doi ani de când se exersează acest procedeu pentru convingerea inamicului, de obicei cu forța artileriei, dar sunt utile și rachetele, dronele, ce e la îndemână, pentru ca acesta depună armele.

Toată strategia se rezumă la o balanță a pierderilor fiecărei părți, care, la un moment dat, încetează a mai sta în echilibru, înclinându-se ireversibil în favoarea uneia dintre ele.

Generalul Zalujnîi a identificat problema, nu a mai apucat să o rezolve pentru că filosofia de luptă a Kievului nu era pregătită, la acel moment, pentru o astfel de definiție, cum nu pare a fi cazul nici acum.

Nici cei de la ”Forbes” nu sunt interesați de alte perspective asupra victoriei și înfrângerii, de răspunsuri la alte întrebări.

De pildă, cât timp își va mai putea permite un război de uzură o țară cu resursele umane ale Ucrainei?

Sau care este raportul real între cele două părți, nu cel din comunicatele oficiale, al pierderilor materiale și umane de pe front?

Sau pentru cât timp va mai ajunge muniția stocată în depozitele din spatele frontului?

Sau care parte dispune de o bază materială și industrială care să-i permită o reziliență luptătoare peste cea a adversarului?

Răspunsul nu e atât de evident pe cât pare pentru că nici Ucraina nu e singură, nici Rusia nu are resurse infinite.

Iar în privința voinței de a lupta, ambii combatanți provin din aceeași rădăcină istorică, războiul e a doua natură, ideologiile care îi trimit la luptă sunt diferite, dar, la război, ele sunt doar un detaliu.

O lebădă neagră stă și ea la pândă, putând apărea în orice moment.

Aritmetica, în aceste condiții, poate amâna răspunsul pentru 231 de ani, sau poate oferi unul și peste câteva săptămâni, luni, sau ani.

Unul, doi...

***

Evoluțiile din ultimele zile au produs o dilemă: ce va fi mai întâi, armistițiul necondiționat de 30 de zile, la care s-a căzut de acord la Kiev, între președintele Zelenski și cvartetul european format din președintele Macron și premierii Starmer, Tusk și Merz,  sau negocieri în format Istanbul 2.0 (președintele Erdogan va fi sigur gazdă primitoare pentru ambele delegații, dacă acestea vor dori să reia discuția de unde a rămas pe timpul tratativelor Istanbul 1.0), propuse de președintele Putin?

Faptul că armistițiul ar trebui să înceapă primul, pe 12 mai, nu ajută, Putin a declarat în miez de noapte, de fapt către zori, că nu mai vrea armistiții, nici scurte, nici lungi, nici parțiale, nici necondiționate, decât după ce se negociază.

Președintele Trump a postat un mesaj optimist dar și un pic neclar: ”Vine o săptămână MARE”.

La care parte din ea se referea: la ziua de luni, când ar începe, poate, armistițiul, sau la cea de joi, când ar porni la drum, poate, din nou, negocierile?

Din această dilemă nu putem ieși... decât peste câteva zile când vom ști ce se mai întâmplă pe front și dacă a luat cineva drumul Bosforului.

***

Destinație către care, declarativ și deocamdată, e mare înghesuială.

Rusia a propus începerea de negocieri, pe data de 15 mai, dar nu a stabilit, încă, nivelul și componența delegației.

Secretarul de Stat Marco Rubio se întâmplă să aibă și el treabă pe acolo, în Turcia, la o întâlnire NATO, exact la mijlocul săptămânii.

Tras de mânecă de președintele Trump (”Ucraina ar trebui să fie de acord IMEDIAT...”, ), președintele Zelenski s-a oferit și el să se ducă, în persoană fizică, singura condiție fiind ca la duel să fie prezent și președintele Putin, tot în carne și oase.

Nu aș paria că întâlnirea va avea loc în acest format, din mai multe motive:

-      propunerea rusă de reluare a tratativelor de pace la Istanbul este pentru nivelul echipelor de negociatori. Aceștia discută, se cade de acord, conform mandatelor, liderii vin doar la final, la semnătură. Tratativele sunt în spatele cortinei, nu în fața ei, oricât ne-ar place, unora, teatrul și drama;

-      există un decret prezidențial, 679 din 4 octombrie 2022, care interzice oficialilor ucraineni, deci și președintelui Zelenski, negocierile directe cu președintele Putin. Poate fi abrogat, anulat printr-un alt decret prezidențial, poate fi ignorat, așa cum Kievul a mai declarat anterior, dacă e vorba de persoane autorizate, deși decretul nu prevede excepții, dar rămâne o zonă juridică gri, greu de conceput când e vorba de negocieri serioase;

-      Turcia nu este membru al Curții Penale Internaționale, dar, selectiv, participă la unele din activitățile organizației. Când ești membru NATO, ai o reuniune a Alianței pe teritoriul tău, e destul de complicat să fii pe lângă linie în ceea ce privește jurisdicția internațională. E complicat, astfel, și pentru cineva acuzat de genocid să se afle la Istanbul exact în acea perioadă.

Sigur, ștacheta fixată de președintele Trump nu se află foarte sus, obiectivul întâlnirii directe fiind, din perspectiva sa, dar să fie clar pentru toată lumea, dacă o eventuală înțelegere ruso – ucraineană este posibilă sau nu, pentru ca SUA să știe ce are de făcut mai departe.

Pentru că perspectiva pare mai curând negativă, SUA și-a dat deja acordul pentru transferul a unui număr important de rachete – 125 Himars, 100 Patriot -  către Kiev, așa, pentru încurajarea negocierilor.

Vom vedea joi cine vine la Istanbul.

***

Pe lângă atâtea discuții serioase merge, poate, și o nuanță anecdotică.

Fostul consilier prezidențial Olexii Arestovici, cel care, pe parcursul primului an de război, a fost purtătorul de cuvinte al președintelui Zelenski, până într-un ianuarie 2023, când a zbârcit-o afirmând că o rachetă antiaeriană proprie, nu una rusească, a distrus un bloc de locuințe din Dnepropetrovsk, a ajuns pe ”lista neagră”.

Era de așteptat - de fapt întrebarea este: de ce a durat atâta? - după multele libertăți pe care fostul comunicator media și le-a luat în ultima perioadă, părăsirea Ucrainei, criticarea unora din acțiunile Kievului, autopromovarea ca potențial contracandidat la potențiale alegeri prezidențiale, criticarea unora din  deciziile actualului președinte, plus, asta chiar e de condamnat, crearea impresiei ca ar putea fi un intermediar către o înțelegere cu inamicul rus.

Prezența pe lista de culoare foarte închisă vine la pachet și cu sancțiuni, unele chiar interesante, cum ar fi retragerea tuturor ordinelor și medaliilor primite, blocarea conturilor bancare, interzicerea aparițiilor în media ucrainene.

Dimineața, când deschide fereastra, domnul Arestovici lasă să intre aer proaspăt de Central Park, o locație verde din Manhattan, New York.

Se poate spune că îl doare la bască de sancțiuni, dar, așa, pentru orgoliul celui care a prezis în 2019 când și cum va începe războiul cu Rusia, sigur e un sentiment de amărăciune acolo.

După care se întoarce în fața camerei laptopului pentru a transmite urmăritorilor săi proiectul noii Ucraine, cu Arestovici, dar fără Zelenski.

***

Nu uitați, joi, la Istanbul, peronul pe partea dreaptă!