Demagogia iubirii s-a democratizat. Dragostea: occidentalizare, mâhnire, libertate?

Nu ştiu cât de rea e occidentalizarea unei celebrări a iubirii, personal îmi displace,dar m-aş bucura ca măcar o zi, iubirea să fie la unison un proces de conştiinţă pentru toţi cei care îşi îndeletnicesc un elan omenesc, prea omenesc, întru trăirea ei.Demagogia iubirii s-a democratizat. Nu cred că între raţional şi afectiv locuieşte o prăpastie,dar cred că la răspântiile fiecăreia rişti să deschizi o colivie.

Pentru că tot ne silim într-o lună a iubirii în care am făcut din sentimente obiectele unei societăţi de hiperconsum, am zis să bat   monedă pe un text mai vechi, în speranţa că o să ne scuture puţin dintr-un bazar de dulcegării. Nu ştiu cât de rea e occidentalizarea unei celebrări a iubirii, personal îmi displace, din motive care pot îmbrăca lesne câteva argumente, dar m-aş bucura ca măcar o zi, iubirea să fie, la unison, şi un proces de conştiinţă pentru toţi cei care îşi îndeletnicesc un elan omenesc, prea omenesc, întru trăirea ei.

Aşadar,

„Să vă spun o mică poveste, onoraţi domni.

“Femeile caută la bărbaţi ocrotirea”.

“Da?”

“Da”.

Ar fi trebuit să născocesc ceva, să-i ofer o explicaţie mai bună. N-am găsit nimic mai potrivit. Femeia vrea lângă ea un bărbat pe care să-l poată preţui cât de cât. Altminteri are impresia că se înjoseşte. Cel puţin aşa judec eu. Dacă nu aveam nici un motiv să mă simt atrasă de un bărbat nu m-aş fi putut îndrăgosti nici bătută cu biciul. Bărbaţii, onoraţi domni, nu pricep decât foarte rar că femeia este o fiinţă curioasă. Nu-i place să fie sclavă decât dacă îşi leagă singură lanţurile. Dacă altcineva vrea s-o lege cu de-a sila, se revoltă, suferă sau se ofileşte. Nu se poate simţi fericită în robie decât dacă a vrut. Or, eu nu voiam. Cu toate eforturile mele de a mă convinge că nu-mi strică un bărbat care să-mi satisfacă toate capriciile, nu izbuteam să mă ataşez de el. Ajunsesem chiar să-l detest din pricină că era prea bun cu mine, prea supus. Iată, onoraţi domni, cum arăta contrariul lui Don Juan. Acum veţi înţelege mai bine, poate, de ce s-au aruncat atâtea femei în braţele celui care nu vă dă pace de când a devenit “mit”. După ce te-ai plictisit de bărbaţi mediocri, sterşi şi plicticoşi, e mare ispita să te laşi în voia unor vorbe frumoase pe care ţi le sopteşte la ureche un bărbat atrăgător, chiar dacă bănuieşti că ele sunt mincinoase.  Am visat să pot îmbătrâni lângă un bărbat pe care să-l iubesc şi pentru ridurile lui, cum l-am iubit şi pentru elanurile lui. ” (Octavian Paler, Calomnii mitologice)

Zeii coborau acum mii de ani pe pământ să iubească. Noi avem laolaltă cerul şi reversul lui şi nu facem niciun pas. Stagnarea sentimentală fără urmă de efort, reazemul necolorat al unei siluete înţepenite, conformismul de sufragerie... pe toate le zăresc pe aceeaşi fereastră, le miros cu acelaşi parfum, le regăsesc în căminul multora dintre cei care se perindă pe aici şi pe dincolo, pe la mine ca şi când ar fi pe la ei, pe nesimţite, când de fapt trec cu trâmbiţe.

Cum se face însă că până la o proximă întâlnire, oamenii au convingerea că ceea ce trăiesc este o iubire în chip curat, primirea obiectului unei rătăciri sentimentale tot amânate? Câtă ruşine şi câtă culpă absolvită trebuie să i se atribuie unei fiinţe care rosteşte dragostea în retractări, numai în numele unui „acum” care validează ingrat o „tovărăşie” afectivă recentă? Peste ani, de multe ori afli din greşeală că unul dintre cei cărora le-ai atribuit un sentiment oceanic de felul acesta încă mai trăieşte, dar nu te mai gândeşti la el decât cu nostalgie. Mi-aduc aminte de discursul lui Tabucchi,  posibil cea mai pură trecere cu vederea pe care am citit-o cândva:

            Dulcea mea fată mâhnită, Mâhnirea ţi-am produs-o eu, părăsindu-te. Dar n-a fost vina mea, o ştii, chiar dacă nu-i cazul să vorbim despre această vină, şi apoi tu n-ai putut suporta niciodată cuvântul „vină”. Dar să nu mai vorbim despre asta, bine? Ascultă, chiar ieri noapte, care-i noaptea cea mai frumoasă pe care am trăit-o în anii aceştia, cea mai dulce, cea mai senină, cea mai lungă, în timp ce te ţineam din nou în braţe, m-am gândit:  nu trebuie să mă mai gândesc niciodată,  nu trebuie să ne mai gândim vreodată, aşa a fost, se întâmplă în viaţă.

La capătul unor rânduri ca acestea, nu poţi să îţi dai seama decât că ai o scrisoare de scris. Una pe care nu o să o trimiţi prea curând, pentru că nu vrei să sune a dojană. Când ştii că se face tot mai târziu, tinzi să devii din ce în ce mai sincer, iar când ştii că nu mai ai nimic de pierdut, abia atunci, în totul care îţi seamănă a reziduu, se joacă nu un risc, ci un moment de cronică autenticitate. Abia atunci poţi găsi un Tu care se raportează la El. Abia atunci, la ceasuri vitregite, când mărturiile se îngânau în amurg, poţi picta cu mâna netremurândă fresca pasiunilor umane care are ca punct de fugă iubirea. Iar la final, când vezi că sfinţii îţi iartă regretul, îţi vine să faci o jertfă din toată aşteptarea ta, şi o dăruieşti mai departe râzând.

Demagogia iubirii s-a democratizat. De aceea, e bine să îţi laşi inima să umble desculţă, să se îmbrace în colb şi să sufle singură peste creştetul ei, să facă bătături ca urme ale unei rătăciri după ceea ce n-a găsit deja. Aşa îţi dai seama că te afli în altă parte decât se cuvine şi că zgârii o uşă bătând la ea mai mult decât ar fi trebuit. Nu cred că între raţional şi afectiv locuieşte o prăpastie, dar cred că la răspântiile fiecăreia rişti să deschizi o colivie. De puţine ori, dar aspru, am comis-o în stilul lui Orfeu: mi-am sucit privirea îndărăt din grijă, am trucat nerăbdarea într-o politică afectivă nesănătoasă, am coborât în Infern minţindu-mă că îmi place căldura, că şi aşa mocneam prea mult, că trebuie să ardă toate.

Se spune că pierzând dreptul la amintiri, Orfeu a pierdut totul; din contră, e posibil să fi cucerit nimicul tocmai pentru că a făcut din libertate o declaraţie de dragoste şi o dovadă ontologică, ratând reperul. Iată o cramponare cotidiană: oare nu suferinţa te învaţă să fii liber, mai curând decât iubirea? Mi-am făgăduit răspunsul meu: oare nu tocmai faptul că vom cugeta aidoma şi în cazul iubirii şi al rănilor sale este o dovadă de libertate? Mai mult decât atât, tocmai iubirea, sau suferinţa însăşi, nu fac per se dovada unei libertăţi şi nu a unui capriciu, a unei opţiuni vitale şi nu a prezenţei obiectului unei conduite afective? V-aţi obişnuit cu rugul, dragilor. Dar nu aţi învăţat să ardeţi, de aceea încă vă mai doare.