Chat GPT: Revenirea la spirit!

Cred că putem înțelege de unde vine această sete, dorință, interes față de inteligența artificială care a dus la un milion de utilizatori într-o singură zi de la lansarea Chat GPT.

E o dorință ancestrală, poate constitutivă ființei umane: aceea ca inteligența (spuneți-i cum vreți: rațiune, logos, spirit, nous) să fie ceva impersonal, transpersonal, o entitate imaterială capabilă să gândească fără să spună „eu”. Descartes a denaturat profund lucrurile când a legat gândirea de un eu, de un subiect gânditor, afirmația lui a fost demontată de descoperirile psihologiei moderne: eul este un produs al gândirii, nicidecum un temei al ei, eul este ulterior apariției gândirii în dezvoltarea individului.

Așadar, oamenii visează dintotdeauna la această sursă, la acest izvor de rațiune anonim, non-personal, situat deasupra intereselor mărunte ale individualității. De altminteri, gândirea în sensul ei tare a fost de multe ori concepută tocmai ca ceva opus oricărui amestec al individualității, al „eului”, al „subiectivității”. Ei bine, da, am rostit unul din cuvintele-cheie: subiectivitate. Idealul științific al obiectivității este un derivat modern al acestui instinct al adevărului din care a izvorât neocortexul care ne definește specia umană. Înainte de știința modernă - obiectivitatea absolută a fost căutată prin filosofie, ba chiar și prin religiile superioare, universale. Filosofia și-a așezat demersurile sub egida unei gândiri autonome, independente de „eu”. În unele versiuni - mai ales în epoca idealismului absolut - s-a considerat că o asemenea gândire nu se poate realiza decât prin eu, prin căutările mai mult sau mai puțin (dez)orientate ale indivizilor, dar chiar și în asemenea cazuri extreme se pune semnul oarecum paradoxal al echivalenței între subiect și obiect, între subiectivitate și obiectivitate.

Cum se explică această dorință, i-aș spune „sete” de gândire care gândește fără să spună „eu”, dincolo sau fără de „eu”? Cred că putem delimita trei motive care hrănesc acest ideal:

1. Indivizii sunt profund înclinați să subjuge Gândirea propriilor lor interese. „Adevărul” este repede pus să tragă la căruța câte unui ins oarecare. Ca să aveți imaginea deplină a acestei situații, imaginați-vă un drept credincios care se roagă zi și noapte să-i apară Dumnezeu. Într-un final Dumnezeu apare, este mai întâi cinstit cum se cuvine, dar nu după mult timp, omul nostru se gândește „ce să facă” cu acest Dumnezeu, cum să-l ajute prin gospodărie și îi găsește o ocupație oarecare, îl pune să bată cuie, îl face propriul său argat. De ce se întâmplă asta? Oare pentru că dimensiunea pragmatică (cuvânt care are o rădăcină comună cu a cuvântului „pramatie”) este anterioară dimensiunii teoretice, cognitive și contemplative a ființei umane? Sau pentru că omul nostru este un „individ”, un „eu” și că acest eu nu dorește altceva decât să-și așeze întreaga lume la picioarele sale? „Omul este atât de lacom încât nu se satură nici cu Dumnezeu”, spunea Meister Eckhart, iar Nietzsche: „Cum poate exista Dumnezeu și să nu fiu eu acela?” Imaginea omului care și-l face pe Dumnezeu argat vă este poate cunoscută din superba nuvelă a lui Marquez despre îngerul din coteț. Boethius, la rândul lui, concepea Filosofia ca pe o femeie foarte frumoasă dar zdrențuită, despuiată de hainele ei de mulți dintre cei care s-au autointitulat filosofi și iubitori de adevăr...

2. Un alt motiv, poate doar o particularizare a celui de mai sus, îl reprezintă faptul că indivizii obișnuiesc, fără să știe, să proiecteze drept Adevăr propriile lor interese, sentimente și resentimente, frustrări și idiosincrazii. Oamenii își fac chip cioplit din inconștientul lor – îl numesc Adevăr – și nu doar că se închină la el, dar le cer și celorlalți semeni să i se închine.

3. În sfârșit, al treilea motiv, și poate cel mai actual, cel care întemeiază – psihologicește, vorbind – „nevoia” de inteligență artificială: repulsia invidioasă, sastisirea și greața pe care ni le trezește, mai ales în condiții de densitate sporită, celălalt. Există o prosopofobie, o ură de „față”, de „individ”, de mulțime, de inflația de ego-uri – la care răspundem prin retragere, însingurare, dar, fiindcă rămânem în continuare ființe sociale, și prin invenția unui alter lipsit de eu, a unei relații cu un „tu” – căruia să-i lipsească „eul”. Absența conștiinței de sine din inteligența artificială, din androizi – nu este un defect, ci un deziderat al omului actual, fapt evident în imageria filmelor de groază: un robot devine coșmaresc în momentul în care capătă conștiință de sine, în momentul în care gândirea lui produce și începe să dețină un „eu”... cugetător.

Astăzi, după câteva secole dominate de EU, de autor, de celebritate, de glorie, de eroi, de (RE)NUME, omul simte nevoia să se reîntoarcă la acea gândire care gândește în absența unui eu gânditor. Înainte vreme o asemenea facultate se numea nous, rațiune, logos – și omul credea că o deține el însuși – dar după un exces al „suflețelului” individual, cum îl numea Noica, al psihologiei individuale, al autorlâcului, al FEȚEI – omul produce o mașinărie capabilă să întrunească exact acele caracteristici care altădată erau atribuite Spiritului.

Succesul pe care l-au avut rețelele sociale, mai ales Facebook, se datorează tocmai anonimatului persoanelor care-și făceau apariția în cadrul lor, dorinței oamenilor de a scăpa de sub tirania exercitată de vedetă, de celebritate, de personalitatea publică. Doar că, după câteva decenii, rețelele sociale au fost din nou puse în slujba Eului, „anonimii” s-au transformat în celebrități sau revendică celebritatea, Mr. Nobody sau Neica Nimeni a devenit sau crede că a devenit Cineva – rețeaua este un lac plin de brotaci care strigă – de dimineața până seara – eu, eu, eu, ba eu, ba eu, ba eu! În asemenea condiții – ce oază, ce gură de aer proaspăt promite Chat Gpt, în sfârșit o entitate care produce cele mai fine asociații de idei, de cuvinte, cele mai năstrușnice și originale eseuri, rețete, maxime, dar efectuează și cele mai precise socoteli, una care întrunește atât spiritul de finețe cât și spiritul geometric – fără să spună Eu, fără să solicite copyright, fără să lupte în instanță pentru drepturile sale de autor, fără să acuze pe nimeni că i-a furat ideea sau că l-a plagiat!

O asemenea situație nu-și mai are corespondentul decât în practica scrierii apocrife – cândva răspândită în Europa, mai ales în timpul Evului Mediu. Scrieri de o imensă valoare literară sau filosofică erau atribuite, intenționat, de către autorii lor reali, unor personalități celebre – Aristotel, Platon, Iisus, Dionise –  sau lăsat pur și simplu anonime pentru că, în viziunea lor, primordială și esențială era Ideea transmisă și nu persoana lor, Adevărul la care ajunseseră și nu celebritatea sau gloria lor individuală.

Un lucru pe care astăzi ființa umană nu mai este capabilă să-l facă de una singură sau pe care trebuie să-l reînvețe de la mașinăria pe care a inventat-o.