Centenarul şi problema publicării arhivelor diplomatice

În curând o să apară la Editura Paideia lucrarea cu titlul „Relaţii diplomatice româno-italiene în timpul primului război mondial 1914-1918“.

Este de fapt produsul unui proiect individual de cercetare pe care l-am iniţiat atunci când începea la nivel internaţional comemorarea unui secol de la prima conflagraţie mondială, proiect care a presupus atât diverse faze de documentare, cât şi participarea la o serie de conferinţe care se axau pe momentele de desfăşurare a războiului mondial. Nu m-am aşteptat, însă, să mă confrunt cu puţina grijă pe care diversele regimuri politice care s-au succedat în România în suta de ani care s-a scurs de atunci au înţeles să o acorde aducerii în atenţia societăţii româneşti a tezaurului documentar care se află în arhivele diplomatice. Mai concret, nu mică mi-a fost mirarea să constat că în decurs de un secol nu a fost publicat nici un volum de documente diplomatice cu privire la acţiunea politică şi demersurile confidenţiale ale României în perioada în care se afla în neutralitate (iulie 1914-august 1916) sau în cursul participării la războiul mondial (din august 1916 şi până în luna noiembrie 1918). Nici în ceea ce priveşte resursa documentară de tip diplomatic referitoare la Conferinţa de la pace de la Paris (1919-1920) nu am fost mai activi, fiind de fapt publicat un singur volum de asemenea documente[1].

Aliaţii noştri în purtarea războiului – anume puterile Antantei, adică Franţa, Marea Britanie, Italia, Rusia şi mai apoi SUA – s-au achitat, în general, de sarcina publicării documentelor diplomatice privitoare la acel conflict. Italia, Marea Britanie şi SUA au publicat arhivele diplomatice privind întreaga perioadă a războiului, iar Franţa a făcut cunoscut un număr mare de documente privind o parte însemnată din desfăşurarea lui. Rusia însăşi, trecută la bolşevism în toamna anului 1917, a publicat tratatele secrete încheiate de regimul ţarist, iar documente ale diplomaţiei ruse au fost publicate în Occident încă din perioada interbelică.

În cazul nostru, din păcate, nici măcar apropierea Centenarului desăvârşirii statului naţional unitar român nu a generat şi procesul corespunzător de aducere în atenţia publicului larg a documentelor din arhivele diplomatice româneşti relevante pentru tema dată. Drept urmare, fondul documentar din arhiva Ministerului Afacerilor Externe rămâne în continuare accesibil numai  unui număr limitat de cercetători şi împătimiţi în cunoaşterea evenimentelor trecutului. Iar aceasta în pofida faptului că ar trebui să avem tot interesul să asigurăm o cunoaştere largă a efortului diplomatic din timpul războiului mondial şi de la Conferinţa de pace, întrucât numai cunoaşterea  surselor diplomatice este de natură a ne oferi o imagine cât mai apropiată de adevăr cu privire la gândirea şi acţiunea conducerii politice de atunci a statului român. Care, se cuvine să o spunem, a fost mai mult decât onorantă pentru diplomaţia şi pentru clasa politică românească din  acea epocă!

Să fim bine înţeleşi: studierea documentelor diplomatice ale epocii, cerută de nevoia relevării diferitelor aspecte ale raportării României la prima conflagraţie mondială, nu reprezintă numai o cerinţă cu semnificaţie strict ştiinţifică. Aşa cum s-a putut constata din modul în care au început manifestările dedicate împlinirii a 100 de ani de la desfăşurarea Primului Război Mondial (1914-1918), comemorarea centenarului acelui mare conflict a avut şi are şi un puternic conţinut politic, cu reverberaţii în lumea de astăzi, fie şi numai pentru faptul că multe din realităţile teritoriale ale Europei contemporane au fost consistent marcate de deciziile adoptate la Conferinţa de pace care a urmat războiului. În acest sens, nu poate fi întâmplător faptul că şefii de stat şi de guvern din statele membre ale Uniunii Europene au participat la Ypres, la 26 iunie 2014, în marja desfăşurării reuniunii Consiliului European, la o manifestare comemorativă dedicată caracterului simbolic al scurgerii unui veac de la începutul primului război mondial. Suflul politic nu are cum să nu atingă şi dezbaterea istoriografică. De aceea, nu este surprinzător că la cel de-al 22-lea Congres mondial de ştiinţe istorice – desfăşurat la Jinan (China), în 23-29  august 2015 – a fost organizată şi o sesiune specială dedicată „Reflecţiilor cu privire la Primul Război Mondial“, fiind de altfel posibil ca tema consecinţelor războiului să se afle şi pe agenda următorului Congres mondial de ştiinţe istorice (al 23-lea), care va avea loc la Poznan (Polonia) în luna iunie 2020. Adică exact în perioada comemorării centenarului momentelor de final ale Conferinţei de pace de la Paris[2].

Acum, cu toate că oportunitatea oferită de sărbătorirea Centenarului statului naţional unitar român nu a fost valorificată şi în sensul publicării arhivelor diplomatice, nevoia realizării de paşi concreţi în această direcţie rămâne la fel de stringentă. De aceea, opinăm că, prin grija instituţiei care are  prerogativa publicării documentelor diplomatice, anume Institutul Diplomatic Român, s-ar putea proceda la crearea unui corpus naţional de documente diplomatice, atât în formă tipărită, cât şi – sau poate mai ales – prin gestionare on-line. O asemenea iniţiativă ar presupune asigurarea de către autorităţile publice a unor resurse financiare, tehnice şi umane considerabile, dar la un secol de la desfăşurarea primului război mondial ea ar fi mai mult decât necesară.

[1] Pentru perioada Conferinţei de la pace de la Paris, a fost totuşi publicat un volum de documente diplomatice: România la Conferinţa de pace de la Paris 1919-1920, vol. 1, Editura Semne, Bucureşti, 2010.

[2] În cadrul Conferinţei de pace au fost încheiate cu statele învinse următoarele tratate de pace: cu Germania, la Versailles, în 28 iunie 1919; cu Austria, la Saint-Germain-en-Laye, în 10 septembrie 1919; cu  Bulgaria, la Neuilly-sur-Seine, în 27 noiembrie 1919; cu Ungaria, la Trianon, în 4 iunie 1920; şi cu Turcia, la Sèvres, în 10 august 1920.