Capodopere la Anim’est

Recenta ediţie a Festivalului Filmului de Animaţie Anim’est (a noua!) mi-a oferit prilejul să văd două filme care dau speranţe nu numai asupra viitorului animaţiei, ci şi al cinemaului în sens larg: „The Wind Rises“, al japonezului Hayao Miyazaki, şi „O conversaţie animată cu Noam Chomsky“, realizată de francezul Michel Gondry.

Conform recomandărilor organizatorilor, am ţinut să bifez highlight-urile ediţiei, mai ales că era vorba de filmele recente a doi dintre favoriţii mei. Japonezul Hayao Miyazaki a declarat că acest al 10-lea lungmetraj regizat de el (şi a 25-a producţie pe care-şi pune semnătura) este ultimul pe care-l va realiza (să sperăm că nu se va ţine de cuvânt, are doar 73 de ani), iar Gondry a lucrat din greu la acest proiect, în „picăturile“ de timp rămase libere între „Viespea verde“ şi „Spuma zilelor“. Ambele filme au confirmat aşteptările şi – chiar dacă nu sunt neapărat cele mai bune din filmografia celor doi – au fost foarte interesante şi pline de învăţăminte despre o creativitate care se încăpăţânează să existe chiar şi în aceste vremuri aparent neprielnice.

Creatorul bombardierelor nipone

„Kaze tachinu“ / „The Wind Rises“ / „Se-nalţă vântul“ (Japonia, 2013) este filmul pe care celebrul regizor japonez îl anunţa, în toamna anului trecut, ca fiind ultimul său lungmetraj de animaţie. O biografie ficţionalizată a lui Jirô Horikoshi (1903-1982), unul dintre cei mai inovatori şi desăvârşiţi proiectanţi de aeronave din istorie, animaţia a câştigat Tokyo Anime Award în 2014 (cel mai important premiu acordat unei animaţii în Japonia), şi deţine în palmares nominalizarea la Oscarul pentru cel mai bun lungmetraj de animaţie, precum şi cea la Globul de Aur pentru cel mai bun film într-o limbă străină.

Nu aceste lucruri sunt importante însă. Este vorba despre o personalitate de care restul lumii nu auzise până în acest moment, chiar dacă în Japonia numele său era controversat. E clar că Miyazaki – care semnează şi benzile desenate inspiratoare, şi scenariul – şi-a dorit o reparaţie postumă cu acest film. Scenariul se detaşează de epoca istorică şi acuză câteodată efortul de război şi militarismul japonez, dar filmul a fost totuşi controversat în arhipelag, din cauza asocierii numelui lui Horikoshi cu industria militară interbelică. Povestea este totuşi una a abnegaţiei şi a muncii susţinute pentru îndeplinirea unui vis, calităţi tipic nipone.

Un mare fantast

Filmul nu este însă o biografie plată, de tipul celor de la emisiunea TV „O viaţă pentru o idee“ de pe vremuri. Pusă sub semnul unui motto din Paul Valéry: „Le vent se lève / Il faut tenter de vivre“ / „The Wind Rises / We Must Try to Live“ / „Se-nalţă vântul, / Viaţa-şi cere partea“, povestea pare că ar face notă discordantă în filmografia lui Miyazaki. De data aceasta, am avea de-a face cu o cheie realistă, de reconstituire istorică, numai că scenariul este presărat cu numeroase secvenţe propriu-zis onirice, care descriu visele personajului principal, subsumate visului său cel mai mare, acela de a zbura (sau, din cauza miopiei sale, de a construi maşini de zbor; de aici şi metafora vântului, ca imbold etern al vieţii). Mai mult, însuşi fragmentul care descrie cutremurul din Tokyo, eveniment istoric absolut real, are o dimensiune onirică, halucinatorie, dă impresia aflării într-un vis, deşi face parte din biografia reală a personajelor (aici Jirô îşi întâlneşte pentru prima oară viitoarea soţie).

Prin aceasta, Miyazaki îşi confirmă apartenenţa la galeria marilor fantaşti ai cinematografului, care creează de multe ori această atmosferă onirică în naraţiuni altfel perfect realiste: Dreyer, Buñuel, Tarkovski, Bergman, Antonioni, Fellini, Kurosawa, Sokurov, Kubrick, Wong Kar-wai, Delvaux, Linklater etc., aşadar nu vorbim de cineaşti propriu-zis fantastici, aşi ai efectelor speciale („categoria Méliès“: genul unor Peter Jackson, Terry Gilliam sau Tim Burton, ca să fie lucrurile mai clare), ci de creatori de „vise (în vise)“ în cinema (la noi, ceva similar a încercat Bogdan Mustaţă în „Lupu“, mai demult Manole Marcus în „Canarul şi viscolul“; în literatură ceva de acest fel a realizat Mandiargues în cărţile sale, mai ales în „La Marge“ / „Marginea“). „The Wind Rises“ este un film care pare lung, este greu şi trist (povestea despărţirii dintre cei doi protagonişti este sfâşietoare), dar care merită întregul efort şi reconfirmă în persoana lui Miyazaki un mare cineast.

Gondry meets Chomsky

Reputatul Michel Gondry – la rândul său unul dintre favoriţii mei – a luat decizia intervievării lingvistului, filozofului şi activistului politic Noam Chomsky din următoarele motive: este, probabil, cel mai mare gânditor în viaţă şi, trecut de 80 de ani, este clar că nu întinereşte. După aceea, a luat decizia animării acestei conversaţii din următorul motiv: publicul nu este conştient de manipularea efectuată de regizor prin montaj şi alte tehnici cinematografice, chiar şi într-un documentar (sau mai ales acolo), astfel încât prezentarea materialului în formă animată îl face conştient că nu are de-a face cu „realitatea”, ci cu un produs cinematografic.

Astfel, discursul lui Chomsky se aude în fundal, iar pe ecran se derulează animaţii sugerate lui Gondry de spusele filozofului şi executate personal de mâna regizorului. Chiar dacă ele nu sunt întotdeauna la fel de creative şi pe termen lung procedeul oboseşte, demersul este interesant şi „animă“ puţin conversaţia dintre cei doi.

Matematică versus/plus poezie

„Is the Man Who Is Tall Happy?: An Animated Conversation with Noam Chomsky“ / „Conversaţie animată cu Noah Chomsky“ (Franţa, 2013) se intitulează filmul rezultat în urma acestei serii de interviuri, iar titlul vine de la una dintre întrebările clasice folosite drept exemplificare a teoriilor sale de către Chomsky. Contrar aşteptărilor, activismul politic şi anti-americanismul lui Chomsky sunt atinse în conversaţia din film foarte puţin: „A-l considera pe Noam anti-american este ca şi cum ai crede că o ţară se confundă cu conducătorii săi“, spune Gondry în prolog.

Dincolo de inerentele aspecte biografice, întâlnirile şi conversaţiile rezultate se concentrează pe problematici precum apariţia ştiinţei moderne sau legătura dintre limbaj, gândire şi realitate. Cum învăţăm, cum ne imaginăm, cum începem să vorbim, ce se întâmplă de fapt în creierul nostru? etc. etc. Pentru Chomsky, gramatica şi lingvistica nu sunt decât un caz particular al cunoaşterii ale cărei fundamente trebuie puse permanent în discuţie, cel puţin astfel se întâmplă de la apariţia ştiinţei experimentale, o dată cu Galilei, încoace.

Chiar dacă este vorba doar de o discuţie, care evident nu atinge complexitatea textelor din cărţile lui Chomsky, ea este foarte instructivă şi pune spectatorul în contact cu teme la care probabil nu ar avea acces. Spirit naiv, Gondry se joacă cu aceste concepte şi le pune în imagini desenate cu neobosită vervă şi creativitate. E clar că avem de-a face cu două spirite diferite, eventual complementare: Chomsky este o mega-minte de tip filozofic, un logician desăvârşit, iar Gondry un artist plin de inspiraţie, un fantast genial, al cărui proces de creaţie filozofia, logica şi matematica nu vor reuşi să-l explice niciodată.